USR, Bolojan și interesul României. O plângere penală o dată la doi ani

Punctul de plecare ar fi o relatare din Wall Street Journal, potrivit căreia ambasadoarea americană la Atena, Kimberly Guilfoyle, ar fi sugerat că Statele Unite pot provoca schimbări de guvern și în alte țări, cu trimitere la căderea Guvernului Bolojan. Știrea, în sine, ar fi fost de natură să stârnească zâmbete condescendente dacă, în aceeași zi, președintele USR, Dominic Fritz, nu i-ar fi întrebat public pe Grindeanu și Simion dacă au dat jos guvernul „la ordin extern”. Dacă era doar scăparea unui deputat, hai să zicem neinspirat, putea fi trecută cu vederea. Susținută de președintele USR, această inițiativă capătă alte valențe.

Bolojan = USR

Aici însă, din păcate, nu e vorba doar de USR. Deși s-au abținut de la a continua această retorică periculoasă, cel puțin până acum, în acest joc sunt prinși și liberalii care îl urmează pe Ilie Bolojan. Au guvernat împreună, au căzut împreună și au rămas împreună în interimat. Politic, sunt azi o singură entitate.  

Blocul USR-Bolojan se aliniază reflex la pozițiile celor care conduc astăzi instituțiile europene. Nu la Europa ca piață comună sau ca spațiu al libertăților, ci la o anumită birocrație și la o anumită majoritate politică, care, dacă observăm ce se întâmplă zilele astea prin UE, pare pe ducă. Alinierea în sine nu e o problemă. Uniunea e principala noastră piață și principala sursă de bani pentru investiții. Problema apare atunci când această birocrație intră în conflict direct cu Statele Unite.

Washingtonul contestă regulile digitale europene, iar președintele Trump amenință că oprește comerțul cu Europa. În Germania și Franța partidele antisistem conduc detașat în sondaje. Italia e de ani buni condusă de un lider care nu se împacă cu establishment-ul bruxelez. Povestea lui Fritz cu „ordinul extern” preia tonul pe care îl au astăzi o parte din capitalele europene față de America și îl aplică la București, pe adversarii interni.

Cui prodest?

În zilele noastre, când media e asaltată de minciuni și interpretări grotești ale adevărului, prima întrebare pe care trebuie să o pui atunci când citești o știre e cui folosește. Cui folosește ideea că Statele Unite dau jos guverne la București? Nu României, care are nevoie de încrederea Washingtonului mai mult decât de orice altceva.

Folosește Moscovei, care primește gratuit, de la un partid auto-declarat cel mai pro-occidental, confirmarea propriei propagande. Și momentan folosește taberei USR-Bolojan, care își găsește o explicație comodă pentru propria cădere. Nu suntem noi incompetenți, ne-au dat jos răii de americani. Practic, știrea falsă și-a găsit idioții utili care să o rostogolească mai departe. 

Până de curând, falia aceasta de la noi era doar bănuită. Indiferent de guvern, liderii politici s-au abținut de la a da curs unor păreri care ar fi riscat să ne strice relația cu principalul furnizor de securitate din regiune. Contractele SAFE au scos-o la lumină. România a luat 16,68 miliarde de euro împrumut pentru apărare, iar aproape 5,7 miliarde au ajuns la Rheinmetall, restul în mare parte la Airbus și Leonardo.

Cum au procedat polonezii într-o situație similară

Printre marii beneficiari nu se află niciun producător american. Singura țară care ne apără efectiv a rămas pe dinafară exact atunci când România își dotează armata. Decizia a aparținut găștii USR-Bolojan și a fost luată de un guvern deja demis, care nu mai avea mandatul să angajeze România în așa ceva.

Scandalul Doicești completează tabloul. Reactoarele modulare mici dezvoltate cu americanii de la NuScale sunt cel mai important proiect energetic româno-american. Bolojan, premier interimar și ministru interimar al Energiei, l-a pus public sub semnul întrebării și a cerut reevaluarea lui, iar acționarii Nuclearelectrica i-au respins cererea. În același timp, Polonia accelerează un proiect similar tot cu americanii.

Varșovia a înțeles că un asemenea proiect nu se judecă doar pe costul pe megawatt. El are și alt rol, acela de a întări o relație și de a consolida un interes, interes care ar putea fi decisiv în cazul în care va fi nevoie de implicarea armată a SUA în regiune. Dacă America nu are nimic de câștigat, de ce ne-ar apăra? Atacul de acum asupra Americii nu e un accident. E pasul următor.

Să nu ne mințim

Răspunsul la toate acestea nu e să ne retragem în noi înșine. Mi se pare important să nu cădem în capcana ieftină a autodeterminismului și suveranismului, menite să ne facă pradă ușoară pentru ruși. România nu e Franța sau Germania. Franța are armă nucleară și o armată capabilă să lupte singură. Germania e departe și are capacitatea de a construi o armată extrem de puternică și de a fraterniza cu Rusia imediat, după cum ne învață istoria. România nu se poate apăra singură și orice alianță la Est înseamnă, de fapt, o capitulare în fața inamicului.

Singura garanție de securitate pentru România se numește articolul 5 NATO, iar în practică înseamnă prezența americană de la Deveselu, de la Kogălniceanu, de pe tot flancul estic. Pentru o țară de frontieră, relația cu Statele Unite nu e o preferință ideologică. Vai, nu ne place Trump. Nici nu trebuie să ne placă. SUA e cel mai valoros activ strategic pe care îl avem, indiferent de preferințele mironosițelor de pe la noi.

Interesul României și gașca USR-Bolojan

Noi nu suntem azi în situația Ucrainei tocmai pentru că deținem acest activ. Interesul României nu e să aleagă între Washington și Bruxelles, ci să nu fie pusă niciodată în situația de a alege. Polonia își negociază fondurile la Bruxelles și securitatea la Washington, fără să le amestece. Blocul USR-Bolojan le amestecă, și de fiecare dată în aceeași direcție, adică prost pentru România.

Hârtia de turnesol se înroșește atunci când interesul României se desparte de cel al găștii USR – Bolojan. Acum o lună, în scandalul legii ANI, grupul Renew, din care face parte USR, a încercat să treacă prin Comisia LIBE a Parlamentului European o rezoluție care punea sub semnul întrebării statul de drept în România.

Rezoluția a căzut pentru că Partidul Popular European a refuzat-o. În paralel, Oana Țoiu și Ilie Bolojan au cerut Comisiei Europene să verifice dacă legea respectă angajamentele din PNRR, de care depindea un jalon de 770 de milioane de euro. Pentru a-l apăra pe Fritz, tabăra aceasta a cerut la Bruxelles verificări care puteau costa România sute de milioane de euro.

Lecția lui Thomas Sowell

Thomas Sowell spunea că e greu de imaginat un mod mai prost și mai periculos de a lua decizii decât să le lași pe mâna celor care nu plătesc niciun preț atunci când greșesc. Aici revin la ideea care mă preocupă de ani de zile: separarea deciziei de cost și de consecință. Blocul USR-Bolojan decide, iar costul îl plătesc alții.

Dacă se blochează fonduri europene, pierd primăriile, spitalele și firmele românești. Dacă se tensionează relația cu Washingtonul, pierde în primul rând poporul român. Dacă miliardele pentru apărare pleacă în Germania, pierde industria românească de armament, ai cărei muncitori ies în stradă pentru salarii neplătite. Gașca USR-Bolojan încasează doar câștigul imediat: aplauzele propriului electorat, simpatia colegilor din Renew, un titlu în presă înaintea unei posibile campanii.

Cine ne trădează, de fapt?

Orice guvernare românească face, conștient sau nu, un calcul al intereselor țării. Când interesul României coincide cu cel al Bruxellesului, și de cele mai multe ori coincide, calculul e simplu. Testul vine atunci când se despart. Blocul USR-Bolojan a trecut prin acest test de cel puțin patru ori în câteva luni: la SAFE, Doicești, la legea ANI și acum, cu America. De fiecare dată a ales varianta care costă România mai mult. Nu e o chestiune de suveranitate, ci de aritmetică. Iar când greșești aritmetica mereu, și mereu în aceeași direcție, nu mai e o greșeală. E trădarea, politică, a intereselor României.

Despre autor

Economist cu un master în administrație publică la Universitatea Erasmus din Rotterdam, Mihai Dragoș Badea se alătură News Edge cu o abordare care evită atât limbajul tehnic inutil, cât și explicațiile comode. Parcursul său profesional a început încă din anul 2000. Economia i-a oferit instrumentele de analiză, iar administrația publică i-a oferit locul în care acestea puteau fi puse la încercare. Experiența de la Universitatea Erasmus din Rotterdam i-a schimbat modul în care privește administrația și politicile publice. În România, spune el, deciziile sunt analizate în primul rând prin prisma legalității. În Olanda a descoperit că întrebarea importantă este alta. Povestea lui completă o puteți citi AICI.

Articolul anterior de la care a plecat această analiză poate fi citit AICI.