MAMA e puterea care ține lumea. O scurtă istorie culturală a maternității în câteva episoade

Oamenii au dăruit numele mama femeii care i-a născut. I l-au dat și pământului care îi hrănește, apelor care le susțin viața și cerului care le măsoară timpul. Au ridicat altare zeițelor-mame, au închinat rugăciuni Maicii Domnului și au construit sărbători în cinstea femeilor care le-au dat viață. Dar nicio zi din calendar nu poate cuprinde o iubire care se măsoară în ani de grijă, în renunțări nevăzute și în speranța încăpățânată că pruncului îi va fi mai bine decât i-a fost părintelui.

În mitologiile lumii, maternitatea a depășit însă de timpuriu hotarele familiei. Pachamama a devenit Mama Pământ în tradițiile andine. Papatūānuku e în lumea māori, iar alte popoare au venerat mame ale apelor, ale recoltelor, ale oamenilor și ale zeilor. Creștinismul a așezat-o pe Fecioara Maria în centrul unei devoțiuni materne care unește suferința, ocrotirea și speranța. Între toate aceste imagini există o întrebare care ne privește direct. Ce îi datorăm mamei și ce datorăm, la rândul nostru, copiilor pe care îi aducem în lume?

Maternitatea și valențe ei

Mama nu este numai femeia care ne-a adus pe lume. Pentru cei norocoși, este omul care a rămas lângă ei atunci când au fost prea mici ca să înțeleagă lumea. Sau au prea bolnavi ca să se descurce singuri sau prea răniți de viață ca să-și găsească drumul. Este cea care a recunoscut, dintr-o privire, febra pe care copilul încerca s-o ascundă, teama pe care nu știa s-o numească și tristețea din spatele unui răspuns grăbit.

Uneori, a fost și omul care a spus „nu”, deși știa că va fi mai puțin iubit în acea clipă. Asta pentru că a înțeles, iubirea nu se reduce la mulțumirea imediată a celui drag, ci și să-l oprești să-și facă rău, chiar dacă nu înțelege.

Nu toate femeile trăiesc maternitatea în același fel. Nu toate mamele reușesc să fie ceea ce copiii lor au nevoie să fie. Există absențe, răni, abandonuri și istorii familiale pe care nu le putem îndrepta printr-o idealizare sentimentală. Sunt femei care nu pot avea copii, femei care pierd sarcini, femei care adoptă. Sunt femei care cresc singure copii și femei care își împart responsabilitatea cu partenerii lor. Există copii care nu-și cunosc mama și mame care nu ajung să-și cunoască pruncii. O privire asupra maternității trebuie să le cuprindă și pe ele, fără să transforme suferința într-o competiție și fără să pretindă că există o singură formă legitimă a iubirii materne.

Dăruirea maternă neconsemnată

Atunci când vorbim despre mamele care au făcut mai mult decât le cerea datoria, ne gândim la acea dăruire cotidiană care rareori intră în cărțile de istorie. Nu are monumente și nici ceremonii.

Se petrece în bucătărie, în sala de așteptare a spitalului, în autobuzul luat în zori. Se manifestă în nopțile în care cineva veghează un copil bolnav sau în anii în care o femeie își amână propriile dorințe pentru ca fiul ori fiica ei să aibă o șansă mai bună. Cele mai importante gesturi ale unei mame sunt adesea cele pe care nimeni nu le aplaudă. Firescul lor este însă, pentru unii, miracol.

Pentru alții, lipsiți de aceste gesturi, mamele au devenit o noțiune abstractă. Mult msi târziu, la vîrsta adultă, după ce alte mame le-au suplinit lipsa celor iologice, unii își caută rădăcinile. De cele mai multe ori, fără a face reproșuri, doar din dorința de umple acel gol din trecutul lor.

Mama și cetatea. De la Sparta la lumea de astăzi

Pentru a înțelege cât de mult s-a schimbat maternitatea, merită să privim spre Sparta. E cetatea greacă devenită simbol al disciplinei militare. În imaginea transmisă de Plutarh în Viața lui Lycurg, copilul spartan nu aparținea numai familiei, ci și cetății. Aceasta își revendica dreptul de a-i judeca valoarea pentru comunitate. Autorul relatează că nou-născuții erau examinați de bătrânii tribului, iar cei considerați prea slabi sau diformi ar fi fost respinși.

Povestea a devenit una dintre cele mai cunoscute ilustrări ale unei societăți care ar fi sacrificat individul în numele forței colective. Relatarea lui Plutarh a fost scrisă la multe secole după epoca legendarului Lycurg. Istoricii moderni îi contestă interpretarea sau chiar aplicarea la nou-născuți a pasajului despre selecția copiilor. Nu există suficiente dovezi pentru a transforma povestirea într-un fapt incontestabil despre fiecare familie spartană, chiar dacă a intrat în mentalul colectiv.

Mamele care nu au născut, dar au devenit părinți

Există o formă a maternității care ne obligă să privim dincolo de biologie. Este maternitatea prin adopție, în care o femeie și un bărbat aleg să devină părinții unui copil care a venit pe lume din trupul altcuiva. Alegerea nu șterge trecutul copilului și nici nu transformă automat în bucurie toate dificultățile unei familii. Dar poate deschide un viitor în care acel copil va avea ceea ce îi trebuie pentru a crește. Va beneficia de siguranță, apartenență, grijă și oameni care nu pleacă atunci când apar probleme.

Am cunoscut femei care au trecut prin încercări îndelungate pentru a avea un copil. După ce au epuizat posibilitățile de a obține o sarcină, au ales adopția. Unele au devenit ulterior și mame biologice. În familiile lor, copiii au crescut împreună, fără ca dragostea să trebuiască împărțită după criteriul originii. Unul era copilul pe care părinții îl așteptaseră și îl primiseră prin adopție, celălalt venise dintr-o sarcină reușită. Amândoi aveau însă aceeași nevoie. Să știe că sunt ai familiei lor, nu printr-o formulă biologică, ci printr-o legătură construită în fiecare zi.

Uneori, adopția nu vindecă

Nu toate adopțiile au un asemenea parcurs. Iubirea nu face să dispară automat traumele, întrebările despre origine sau dificultățile de adaptare. Dar aceste familii ne amintesc că maternitatea nu poate fi redusă la transmiterea genelor. A naște un copil este un eveniment biologic. A deveni mamă înseamnă și a-ți asuma, zi după zi, răspunderea pentru viața și devenirea lui. Uneori, cea mai mare dovadă a iubirii este tocmai această asumare, atunci când ea nu este impusă de împrejurări, ci aleasă în deplină cunoștință de cauză.

Nici maternitatea nu se împlinește în toate cazurile prin naștere. Unele femei nu pot avea copii, altele nu își doresc să devină mame, iar altele își construiesc viața în jurul altor forme de grijă și solidaritate. Valoarea unei femei nu se măsoară în numărul copiilor pe care îi naște. A recunoaște importanța maternității nu presupune să transformăm maternitatea într-o obligație universală sau să judecăm femeile ale căror vieți au urmat alt drum.

Maternitatea poate deveni rugăciune

Există apoi mamele care nu au copii biologici, dar își dedică viața celor vulnerabili. Sunt călugărițele care îngrijesc bolnavi, îi însoțesc pe bătrâni, îi ajută pe copii să învețe sau oferă adăpost celor rămași fără sprijin. Ele nu înlocuiesc familia și nu trebuie romantizate ca și cum dăruirea lor ar fi lipsită de oboseală ori de limite. Dar arată că grija poate depăși hotarele rudeniei și poate deveni vocație.

În tradiția creștină, maternitatea spirituală nu înseamnă că orice femeie poate fi numit mamă în același sens, ci că iubirea, rugăciunea și slujirea pot lua forme care nu depind de nașterea unui copil. Călugărița care veghează lângă un bolnav, femeia care învață un copil să citească sau cea care își împarte hrana cu un om fără adăpost participă, în felul ei, la o lucrare a grijii.

Multe măicuțe se roagă pentru lume, pentru pace, pentru sănătate, pentru cei care nu au pe nimeni și pentru cei care au uitat să se roage. Într-o asemenea perspectivă, rugăciunea nu este o retragere din viață, ci o formă de a-i purta pe ceilalți în inimă atunci când nu mai poți interveni direct în suferința lor.

Maternitate, o stare fără sfârșit

O mamă continuă să se gândească la copilul ei chiar și atunci când copilul a crescut ori a făcut alegeri pe care ea nu le poate înțelege. Uneori se roagă pentru el tocmai când nu mai are puterea să-l convingă. Căci iubirea nu înseamnă să aprobi orice, nici să renunți la discernământ; înseamnă să nu confunzi greșeala copilului cu întreaga lui ființă.

Dar nici iubirea maternă nu trebuie folosită pentru a cere femeilor să suporte mereu umilința, violența sau abuzul. Există mame care au nevoie să fie protejate de propriii copii, după cum există copii care au nevoie să fie protejați de părinți. A vorbi despre iubirea care nu abandonează nu înseamnă a cere unei victime să rămână într-o situație primejdioasă. Uneori, grija adevărată cere distanță, intervenție și limite ferme.

Sunt mame vârstice care își așteaptă copiii cu telefonul alături. Îl țin aproape și se roagă să sune, încât pare o relicvă de la care așteaptă salvarea. Unele nu mai pot urca scările, altele au nevoie de medicamente, de cumpărături sau doar de cineva care să stea puțin la masă cu ele. Pentru ele, un apel poate însemna mai mult decât un obiect scump. Iar pentru copiii adulți, grija față de mamă devine o nouă formă a responsabilității. Nu e întoarcerea copilăriei, ci recunoașterea faptului că omul care ne-a sprijinit când eram neputincioși poate ajunge, la rândul lui, să aibă nevoie de noi.

Maternitatea nu încetează când copilul împlinește optsprezece ani. Se schimbă. Mama trebuie să învețe să nu mai decidă totul, să respecte libertatea celui devenit adult și, uneori, să accepte că iubirea ei nu va primi răspunsul pe care îl sperase. Copilul, la rândul său, trebuie să învețe că independența nu înseamnă uitare și că recunoștința nu se reduce la o felicitare trimisă într-o zi stabilită de calendar.

O zi nu poate cuprinde o viață

Există o zi în care florăriile se umplu, telefoanele sună mai des, iar copiii plecați departe își caută un răgaz pentru un mesaj, o vizită sau un apel video. Pentru unii e prima duuminică din luna mai. Tradiția a încept în SUA, unde Anna Jarvis a organizat un serviciu relegios în memoria mamei sale, la 10 mai 1908. Pentru alții e 8 Martie, când muncitoarele europene din industria textilă au cerut condiții de muncă acceptabile, salarii mai bune și dreptul la vot. Așa s-a născut Ziua Femeii.

Uneori, lângă flori apare un cadou ales cu grijă; alteori, un simplu „La mulți ani!” trebuie să recupereze luni de absență. Este frumos că mamele au o zi a lor, așa cum este firesc să ne oprim măcar o dată pe an pentru a le mulțumi. Dar calendarul nu poate ține locul unei relații, iar o sărbătoare nu poate achita, printr-un gest simbolic, o datorie care nu se măsoară în bani.