Cazul Chițoiu: dreptul la apărare, pedepsit cu închisoarea

Prin hotărârea nr. 16J, Secția pentru judecători în materie disciplinară a CSM a admis, cu majoritate, acțiunea Inspecției Judiciare. Judecătorul Ioan Fundătureanu a fost retrogradat din gradul profesional de Curte de Apel în cel de Tribunal, iar judecătorului Costin Andrei Stancu i s-a diminuat indemnizația brută cu 10% pe un an. Abaterea reținută este exercitarea funcției cu rea-credință. Pare puțin pentru o rea-credință care a trimis un om după gratii. Hotărârea poate fi atacată în 15 zile de la comunicare la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți. Cuvântul final aparține deci Înaltei Curți. Raționamentul Secției reia, unul câte unul, cele trei principii pe care le apăram în vară.

Când avocatul deranjează, clientul plătește

Primul este legalitatea pedepsei. Articolul 74 din Codul Penal enumeră criteriile după care judecătorul individualizează pedeapsa, iar printre ele figurează conduita inculpatului în cursul procesului. Conduita avocatului nu are ce căuta acolo, firesc. Secția CSM a arătat exact acest lucru: textul permite evaluarea comportamentului celui judecat și lasă în afara lui activitatea profesională autonomă a apărătorului. Judecătorul care adaugă un criteriu din proprie initiativă, după bunul său plac, preia în mod abuziv rolul legiuitorului și adaugă la lege. Iar când acest lucru are ca scop trimiterea unui om la pușcărie, legalitatea pedepsei nu mai este nici măcar o iluzie.

Al doilea este caracterul personal al răspunderii penale. Fiecare răspunde pentru fapta proprie. Secția a sprijinit principiul pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza G.I.E.M. împotriva Italiei, și, cel mai convingător, pe două hotărâri ale Curții Federale de Justiție a Germaniei, din 2020 și din 2025. Potrivit acestora, manifestările avocatului pot fi puse în sarcina clientului numai după ce se dovedește o conduită personală a clientului. La Pitești, această dovadă lipsește cu desăvârșire. Inculpatul a plătit pentru gesturile altcuiva, după o logică a răspunderii transferate, în cel mai benign caz absurdă, atunci când nu e vorba de intenție. Și aici e destul de clar că despre intenție e vorba. Intenție în a condamna în mod ilegal, imoral și înfiorător un om pentru că a avut curajul să se apere.

Al treilea este limita puterii discreționare și efectul ei asupra tuturor celorlalți. În august numeam partea nevăzută a hotărârii de la Pitești: apărările pe care alți inculpați le-ar abandona de teamă. Secția a folosit același raționament, cu trimitere la cauzele Nikula împotriva Finlandei și Kyprianou împotriva Ciprului. Perspectiva ca o cerere sau o strategie de apărare să atragă o pedeapsă mai grea descurajează exercitarea apărării, iar efectul acesta lovește direct dreptul fundamental la un proces echitabil. Constatarea are greutate tocmai pentru că vine nu doar din observațiile, profane, ale unui jurnalist, ci chiar din interiorul magistraturii.

Independența judecătorului nu înseamnă dreptul la abuz

Trebuie să subliniez un principiu pe care l-am susținut întotdeauna – independența judecătorului cere ca raționamentul juridic să fie corectat prin căi de atac, iar sancționarea disciplinară a unei motivări poate deveni instrument de presiune asupra magistraților incomozi. Am apărat întotdeauna statul de drept, iar acesta presupune judecători care decid fără frică. Dar refuz ca, în spatele acestui principiu esențial, să acoperim abuzurile.

Secția CSM a invocat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cauza Comisia împotriva Poloniei, și pe cea a Curții de la Strasbourg, inclusiv Bădescu și alții împotriva României, care admit răspunderea judecătorului numai pentru încălcări deliberate, de rea-credință, ale legii. A precizat că lasă deoparte temeinicia pedepsei și aprecierea probelor. A examinat o singură întrebare: poate conduita avocatului să agraveze situația clientului? Iar elementul decisiv a fost poziția celor doi judecători în procedura disciplinară, unde au continuat să susțină că da, pentru ceea ce face avocatul poate fi tras la răspundere clientul. Independența protejează judecătorul care greșește cu bună-credință. Ea a fost gândită ca scut al cetățeanului în fața puterii, iar aici ar fi ajuns să protejeze puterea în fața cetățeanului.

Cine repară o pedeapsă viciată?

Lucrurile, am crede la prima vedere, intră pe făgașul normal. Doi judecători pierd un grad profesional și 10% din indemnizație. Dar omul pe care l-au judecat stă în continuare în penitenciar, deși garantul independenței justiției a constatat că pedeapsa lui a fost majorată cu rea-credință, pe un criteriu interzis de lege. Din acest moment, fiecare minut petrecut acolo este un abuz nou, săvârșit de data aceasta cu știința tuturor instituțiilor și cu complicitatea fiecăruia dintre noi.

Legea permite eliberarea lui, iar răspunsul se află în Codul de procedură penală. Un dosar închis se redeschide oricând iese la iveală un adevăr pe care instanța nu l-a cunoscut și care îi arată că decizia sa e clădită pe un temei greșit. Or hotărârea CSM arată exact un asemenea adevăr: ea stabilește că pedeapsa stă pe un criteriu nelegal, aplicat conștient, cu rea-credință. Odată admisă în principiu cererea, instanța poate suspenda executarea, iar condamnatul ar trebui să plece acasă, la familie. A ajuns în pușcărie printr-o judecată părtinitoare, iar zilele de libertate luate pe nedrept nu i le mai dă nimeni înapoi. Rămâne marcat pe viață de decizia răuvoitoare a unor judecători care pierd un grad profesional sau 10% din salariu…

Codul redeschide dosarul și atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că drepturile condamnatului au fost încălcate. Cu atât mai mult trebuie să o facă atunci când încălcarea o constată justiția română însăși și o califică drept rea-credință. Statul care acceptă să fie corectat de la Strasbourg are obligația să se corecteze singur, imediat.

Dacă folosim o logică elementară, pornim de la faptul că prima instanță decisese trei ani cu suspendare. Saltul la patru ani cu executare a fost motivat, explicit, și prin conduita avocaților, probabil netunși și cu unghiile murdare, iar motivarea a amestecat criteriul nelegal cu celelalte argumente atât de strâns încât nu știu dacă se mai pot separa.

A doua fisură: opinia separată de la Înalta Curte

Mai există un aspect esențial. Pe 2 iunie 2026, Înalta Curte a respins cu majoritate recursul în casație al lui Chițoiu. Președinta completului, judecătoarea Lucia Rog, a formulat opinie separată și a cerut rejudecarea la Pitești. Motivul ei: instanțele l-au condamnat pentru forma agravată a uciderii din culpă, cea care presupune încălcarea unei reguli precise de circulație, fără să stabilească ce anume a făcut omul la volan. Prima instanță scrisese că un factor extern a dus la accident, «indiferent de ce a fost acela», iar Curtea de Apel a preluat formula. Pentru judecătoarea Rog, o asemenea motivare face imposibil controlul legalității. Diferența se măsoară în ani: forma agravată pornește, în acest caz, de la 3 ani de închisoare, forma de bază de la 1 an și 6 luni. Pedeapsa de 4 ani cu executare stă, așadar, pe două temelii șubrede. Prima este o încadrare pe care o judecătoare a Înaltei Curți a considerat-o imposibil de verificat. A doua este un criteriu de individualizare pe care CSM l-a declarat aplicat cu rea-credință.

Gândiți-vă ce înseamnă încă o dimineață în celulă pentru un om care a ajuns acolo printr-un abuz, printr-o încălcare conștientă și flagrantă a legii. Și încă o dimineață, și încă una… Fiecare răsărit de soare nu mai reprezintă de mult o speranță, ci doar certitudinea că urmează încă o zi în care instituțiile statului perpetuează un abuz. Dreptatea și realitatea se bat cap în cap.

Mâine poate fi oricare dintre noi

Repet ce spuneam și în august. Mâine, în locul victimei abuzului de la Pitești, poate fi oricare dintre noi. Hotărârea Secției CSM mai subliniază o dată ceea ce legea spune fără echivoc: un avocat trebuie să poată folosi toate mijloacele legale de apărare fără riscul ca, pentru deranjul pe care îl produce, să îi fie pedepsit clientul.

Doi judecători au fost sancționați pentru încălcarea deliberată a acestui principiu. Pedeapsa stabilită de ei se execută însă în continuare. Întrebarea devine inevitabilă: cât mai așteaptă statul român ca să repare ce a recunoscut deja? Răspunsul îl au instanțele, prin revizuire și suspendarea executării. Dacă îl amână, cazul Chițoiu va arăta mai mult decât abuzul a doi judecători. Va arăta un stat care știe să sancționeze abuzul și alege să-l lase să-și producă efectele…

Despre autor

Economist cu un master în administrație publică la Universitatea Erasmus din Rotterdam, Mihai Dragoș Badea se alătură News Edge cu o abordare care evită atât limbajul tehnic inutil, cât și explicațiile comode. Parcursul său profesional a început încă din anul 2000. Economia i-a oferit instrumentele de analiză, iar administrația publică i-a oferit locul în care acestea puteau fi puse la încercare. Experiența de la Universitatea Erasmus din Rotterdam i-a schimbat modul în care privește administrația și politicile publice. În România, spune el, deciziile sunt analizate în primul rând prin prisma legalității. În Olanda a descoperit că întrebarea importantă este alta. Povestea lui completă o puteți citi AICI.

Articolul anterior de la care a plecat această analiză poate fi citit AICI.