Cât valorează o diplomă. Putem ascunde un cost, dar nu îl putem șterge

Explicația obișnuită spune că prea mulți oameni fac facultatea, și pune vina pe tânărul care alege o specializare fără valoare de piață, ca și cum totul s-ar repara prin informare mai bună. Dar supraproducția de absolvenți este simptomul, nu cauza. Cauza este o distorsiune anterioară oricărei alegeri individuale: decizia de a face facultate a fost separată de costul ei.

Acolo unde cel care alege nu plătește, iar cel care plătește nu alege, dispare semnalul care ar orienta în mod normal alegerea, iar resursele se duc unde nu trebuie. Proporția tinerilor cu diplomă a crescut, în multe state, de la sub zece procente la peste patruzeci tocmai fiindcă acea distorsiune împinge an de an mai mulți oameni pe un drum al cărui cost nu îl simt.

Trei lucruri sub același nume

Universitatea nu îndeplinește o singură funcție, ci cel puțin trei. Una este formarea profesională, pregătirea cuiva pentru o ocupație care produce venit. A doua este cercetarea, producerea de cunoaștere nouă, a cărei valoare apare adesea târziu și indirect. A treia este transmiterea unei culturi și formarea unui cetățean, o funcție pe care tradiția liberală însăși a prețuit-o, fiindcă o societate de oameni liberi presupune oameni capabili să judece, nu doar să producă. Critica de față privește prima funcție, nu pe celelalte două.

Un sistem care finanțează nediferențiat toate cele trei funcții, ca și cum ar fi una singură, ajunge să le servească prost pe toate. Produce formare profesională în exces și de slabă calitate. Sufocă cercetarea, fiindcă tot efortul instituției se mută spre a instrui mase tot mai mari de studenți, nu spre a produce cunoaștere. Și golește de conținut chiar funcția culturală, transformând-o într-o formalitate prin care trec mase de oameni care nu o caută.

Discursul public care a împins expansiunea a folosit prestigiul cercetării și nobletea funcției culturale pentru a justifica o creștere care a privit, în realitate, aproape exclusiv formarea profesională de masă. Cine pune la îndoială expansiunea este acuzat că disprețuiește cultura sau știința, când de fapt pune la îndoială doar transformarea diplomei profesionale într-un bun de consum universal.

Bunul care nu costă nimic

Un produs oferit la preț zero va fi cerut într-o cantitate mai mare decât ar justifica un calcul al beneficiului și al costului. Cel care consumă un bun fără a-i suporta costul nu are motiv să cântărească beneficiul față de cost. Va consuma până când beneficiul devine pentru el zero, nu până când beneficiul egalează costul real. Diferența dintre cele două puncte este măsura risipei. Tânărul care se înscrie la o facultate finanțată public nu compară costul a cinci ani de instruire cu venitul suplimentar pe care diploma i-l va aduce, fiindcă acel cost a fost deja suportat de altcineva.

Termenul „gratuit” descrie aici o iluzie contabilă. Educația are un cost real considerabil, doar că acesta a fost mutat de la cel care decide la contribuabil. Decidentul și plătitorul sunt persoane diferite, iar separarea lor este miezul distorsiunii. La supra-consumul cantitativ se adaugă un efect care privește valoarea de semnal a diplomei. O bună parte din ceea ce o diplomă comunică unui angajator nu este competența dobândită, ci faptul că titularul a fost capabil să o obțină, dovada unor trăsături precum perseverența și o anumită capacitate cognitivă. Cât timp diploma e relativ rară, ea îndeplinește bine această funcție de filtru. Pe măsură ce devine cvasi-universală, capacitatea ei de a distinge se erodează întru dispariție.

Mai multă școală fără niciun câștig de productivitate

Când aproape toți candidații dețin o diplomă, angajatorii cer credențiale tot mai înalte pentru aceleași sarcini, un masterat unde înainte ajungea o licență. Efectul se vede în cifre. În Statele Unite, peste nouă din zece salvamari, barmani, casieri și lucrători poștali dețin astăzi o diplomă universitară, iar puțin peste jumătate dintre absolvenți lucrează, la un an după terminare, în posturi care nu cer studii superioare, o proporție care scade abia la 45 la sută după un deceniu. Poziții care nu au devenit mai complexe ajung să ceară mai multă școală, fără niciun câștig de productivitate.

La nivel terțiar, beneficiul unei diplome profesionale este, din perspectiva randamentului economic direct, în covârșitoare măsură privat. Raportul OECD Education at a Glance 2025 arată un randament financiar net privat al studiilor superioare de aproape trei ori mai mare decât cel încasat de stat prin taxe și contribuții, în jur de 364 de mii de dolari pentru titular față de 127 de mii pentru bugetul public. Beneficiul este privatizat, costul este socializat[i], iar oricine poate obține un câștig fără a-i suporta costul va consuma resursa în exces.

Aici trebuie făcută o distincție. Critica privește nivelul terțiar, nu educația de bază. Pentru nivelurile obligatorii, beneficiile depășesc individul, o populație alfabetizată generează externalități considerabile și constituie o precondiție a participării civice. Concluzia pentru terțiar o asum direct: nu se poate repara deconectarea dintre decizie și cost păstrând în același timp gratuitatea la punctul de consum. Cele două sunt incompatibile, fiindcă gratuitatea este chiar mecanismul care produce deconectarea.

Două drumuri aparent diferite

La prima vedere, argumentul pare să privească doar modelul european, în care statul finanțează direct locurile, iar studentul nu plătește. Statele Unite par să îl contrazică. Acolo educația e scumpă. Taxele medii anuale trec de 43 de mii de dolari la o universitate privată, iar la una de vârf costul total, cu cazare și masă, se apropie de 90 de mii de dolari pe an, adică peste 350 de mii pentru o diplomă de patru ani. Studentul plătește taxe mari, și totuși tocmai acolo proliferează cel mai vizibil programele fără valoare de piață. Dacă studentul american plătește, de ce alege astfel de programe?

Pentru că nu plătește, în sensul relevant, la momentul deciziei. Educația americană este finanțată masiv prin credit garantat de stat. Mecanismul diferă de subvenția europeană, dar efectul asupra structurii deciziei este identic. Decizia este din nou separată de cost, doar că prin datorie viitoare în loc de impozit prezent. Un tânăr de optsprezece ani primește acces la zeci de mii de dolari de credit garantat federal, fără ca cineva să evalueze în prealabil dacă programul ales produce venit suficient pentru rambursare. Nimeni din lanț nu suportă riscul la momentul deciziei. Statul garantează, universitatea încasează imediat, iar studentul resimte costul abia într-un viitor care, la acea vârstă, pare abstract.

Creditul mărește taxele

Disponibilitatea creditului ușor împinge în sus prețul educației, fenomen cunoscut ca ipoteza Bennett, după secretarul american al educației care l-a formulat. Universitățile, știind că studenții pot împrumuta aproape orice sumă cu garanție publică, au puține motive să nu își mărească taxele. Cercetarea asupra forței acestui efect rămâne împărțită, dar ordinul de mărime nu este contestat.

Taxele universitare americane s-au mai mult decât triplat între 1980 și 2022, cu cea mai mare parte a creșterii după anul 2000, iar datoria studențească cumulată a urcat de la circa 500 de miliarde de dolari în 2006 la aproape 1800 miliarde astăzi. Iar de câte ori datoria devine nesustenabilă la scară, presiunea politică pentru ștergerea ei devine recurentă. Acea ștergere mută pierderea asupra contribuabilului, exact ca în modelul european, doar că pe o cale ocolită. Gratuitatea europeană și creditul garantat american sunt două forme ale aceleiași intervenții. Nu mecanismul de finanțare contează, ci structura deciziei pe care el o instituie.

De ce nu mai poate statul să repare ce a stricat

Odată recunoscută problema, reacția tipică a unui sistem administrativ este o soluție tot administrativă. Dacă piața produce prea multe diplome inutile fiindcă lipsește un semnal, atunci statul ar putea furniza el acel semnal. Câteva variante par la îndemână, și toate eșuează din același motiv.

S-ar putea obliga publicarea veniturilor obținute de absolvenții fiecărui program, pentru ca viitorul student să aleagă în cunoștință de cauză. Dar aceasta este tot o intervenție, care ar construi o infrastructură de raportare pentru a corecta efectele unei intervenții anterioare și ar încerca să simuleze administrativ un semnal pe care piața l-ar produce gratuit. S-ar putea, apoi, ca o instanță publică să evalueze riscul fiecărui program și să direcționeze finanțarea.

Informația despre valoarea viitoare a unei calificări nu există însă concentrată într-un loc pe care un birou de planificare l-ar putea prelucra. Ea este dispersată în nevoile schimbătoare ale nenumăratelor firme și în evoluții tehnologice imprevizibile. Aici intervine observația lui Hayek: riscul nu se calculează central, ci se descoperă printr-un proces în care mulți actori care își riscă propriile resurse iau decizii și se corectează după rezultat.

Universități de prestigiu cu programe cu randament discutabil

Rămâne varianta directă, ca autoritatea să decidă ce programe merită finanțate. Aici apare obiecția cea mai grea. Tocmai universitățile de prestigiu, mai ales americane, au produs cele mai multe programe cu randament discutabil. Cum, dacă acolo există piață? Pentru că acolo nu există o piață a creditului, ci garanție publică și un flux de venit care sosește indiferent de valoarea programului. Universitatea care lansează un program inutil nu pierde nimic, iar golul lăsat de semnalul absent este umplut de prestigiu, modă și presiune ideologică.

Politizarea programelor este simptomul, nu cauza. De aici și răspunsul la întrebarea cum se evită presiunea politică. Nu prin găsirea unui comitet imun la politică, fiindcă un asemenea comitet nu există. Presiunea este irezistibilă tocmai când costul e socializat, fiindcă nimeni din încăpere nu pierde ceva propriu cedând în fața ei. Când banul este privat și pierderea aparține celui care decide, presiunea ideologică se lovește de o socoteală care trebuie să iasă.

Singura corecție și prețul ei

Dacă soluțiile administrative eșuează fiindcă simulează un semnal, corecția consistentă, în limitele acestui cadru, restabilește condițiile în care semnalul apare de la sine. Aceasta înseamnă o piață a creditului educațional în care cel care împrumută poartă consecința deciziei, iar cel care creditează poartă riscul evaluării sale. Ideea nu e nouă. Milton Friedman o propunea încă din 1955, iar Yale a și încercat-o în anii șaptezeci, cu rezultate care arată că nu e nici simplă, nici lipsită de capcane.

Un creditor care își riscă propriii bani nu va finanța în aceleași condiții un program cu randament neglijabil și unul cu randament ridicat. Nu pentru că un funcționar aprobă, ci pentru că cel care pierde bani învață repede. Prețul creditului ar încorpora informația dispersată despre valoarea probabilă a fiecărei calificări, iar un program ai cărui absolvenți rambursează prost ar deveni scump de finanțat, transmițând înainte de înscriere semnalul pe care azi studentul îl primește abia după zece ani de datorie.

Riscul accentuării inegalităților

Direcția aceasta are însă costuri reale. Prima și cea mai gravă privește accesul. O piață a creditului evaluează riscul fiecărui solicitant, iar tinerii din familii fără garanții ar putea obține finanțare în condiții mai grele decât cei avantajați la naștere. Există un risc real ca un astfel de sistem să reproducă și să adâncească inegalitatea existentă. Aceasta este tensiunea cea mai serioasă dintre eficiența alocativă și obiectivul, legitim în sine, al egalității de șanse.

A doua privește orizontul temporal. Decizia se ia la optsprezece ani, iar consecințele se desfășoară pe decenii, iar capacitatea unui adolescent de a evalua un asemenea angajament rămâne limitată oricât de bine ar funcționa semnalul. A treia dificultate a apărut chiar în experimentul de la Yale. Cei care aleg un astfel de contract tind să fie cei care se așteaptă la venituri mici, ceea ce împinge costul în sus pentru toți ceilalți și poate face sistemul instabil.

A treia obiecție readuce distincția de la început. Nu orice studiu fără randament economic este lipsit de valoare. Cercetarea fundamentală și cultura umanistă, cele două funcții pe care le-am separat de formarea profesională, ar fi defavorizate de un sistem care leagă strict finanțarea de capacitatea de rambursare. Răspunsul nu este negarea valorii lor, ci observația că finanțarea lor poate proveni din surse care își asumă explicit acest scop, filantropie, fonduri private de cercetare, alegerea celui dispus să plătească pentru o formare al cărei beneficiu nu este pecuniar. Diferența față de acum este că acea finanțare ar fi asumată de cineva care suportă costul, în loc să fie impusă tuturor. Soluția nu elimină orice problemă. Elimină problema care le generează pe celelalte.

Frustrarea caută un vinovat

Cunosc oameni cu diplomă de comunicare sau de mediu care nu își găsesc de lucru, în timp ce un instalator bun se găsește tot mai greu. Supraeducația alimentează o nemulțumire orientată împotriva economiei de piață. Lanțul are trei verigi, iar ultima e mai slabă decât primele două. Anii de studiu formează nu doar cunoștințe, ci și așteptări, iar reprezentarea poziției pe care diploma o va asigura este întărită de discursul instituțional care a încurajat înscrierea. Când oferta de absolvenți depășește cererea pentru competențele înalt remunerate, o parte dintre ei întâlnesc o realitate care contrazice acea reprezentare. Numărul celor cu așteptări neîmplinite este o consecință aritmetică a distorsiunii.

Veriga a treia este cea fragilă. Decalajul dintre așteptare și realitate cere o explicație, iar atribuirea cauzei este ea însăși o alegere. Este mai puțin dureros să atribui frustrarea unui sistem nedrept decât propriei decizii educaționale. Pasul acesta, de la dezamăgire la respingerea economiei de piață, nu este nici universal, nici automat. Mulți absolvenți în aceeași situație nu ajung deloc acolo, și intervin numeroase alte variabile, contextul ideologic, conținutul concret al formării, situația economică generală. Distorsiunea nu produce neapărat respingerea economiei de piață, dar creează o masă de oameni cu așteptări neîmplinite, adică un teren receptiv.

Meseriile care lipsesc

Cine face facultatea nu învață, de regulă, să zugrăvească, să repare o instalație sau să facă pâine. Sunt munci pe care economia nu le poate ocoli, oricât de multe diplome ar produce. Cu cât mai mulți tineri sunt împinși pe traseul universitar, cu atât mai puțini rămân pentru muncile fizice de care societatea depinde efectiv. Deficitul este reversul direct al supraproducției de absolvenți, aceeași distorsiune privită de la celălalt capăt al pieței muncii. O economie care nu mai produce suficienți instalatori și brutari va căuta acești oameni în altă parte, fiindcă există o cerere neacoperită și un preț care o semnalează.

Tendința aceasta devine mai apăsată tocmai acum, când inteligența artificială începe să înlocuiască munca de birou. Automatizarea lovește întâi sarcinile cognitive de rutină, procesarea de informație, redactarea, analiza standardizată, adică exact genul de ocupații către care împinge diploma de masă. O țeavă spartă sau un acoperiș de reparat cer în continuare prezență fizică și adaptare la un mediu dezordonat, lucruri pe care un algoritm nu le face.

Un sistem care continuă să pompeze absolvenți în domeniile pe care AI-ul le automatizează, în timp ce meseriile de bază rămân neacoperite, nu face decât să mărească risipa pe care o descriu aici. Dacă semnalul de preț ar fi la locul lui, reorientarea s-ar produce de la sine, fiindcă acolo, în munca pe care mașina nu o poate prelua, s-ar afla valoarea. Inteligența artificială face reconectarea dintre decizie și cost mai urgentă decât a fost vreodată.

Programul Gastarbeiter si calculul inițial greșit

Lanțul s-a mai produs, la scară continentală, în memoria noastră recentă. Programul vest-european de muncitori-oaspeți Gastarbeiter a funcționat între 1955 și 1973, când Germania, urmată de Belgia, Olanda și statele nordice, a semnat acorduri de recrutare pentru a acoperi un deficit de forță de muncă pe care economia în plină creștere nu îl mai putea acoperi intern. Premisa explicită era că acești oameni vor pleca atunci când piața se va fi reglat. Nu au plecat. Funcția pe care veniseră să o acopere nu a dispărut, iar societatea care se obișnuise să o externalizeze nu a mai reconstruit capacitatea de a o îndeplini singură.

Aici apare costul pe care analiza pur contabilă îl ratează. O societate care își acoperă funcțiile de bază prin import permanent de muncă devine dependentă structural, iar dependența are un preț care nu se vede în salariul plătit pe oră. Economia nu înseamnă doar finanțe. Coeziunea, încrederea reciprocă, capacitatea instituțiilor de a funcționa fără fricțiune sunt și ele resurse, iar erodarea lor este o pierdere economică în sensul deplin al cuvântului. Aceste costuri depind de configurația concretă în care are loc importul, de la politicile de integrare la structura pieței care primește, și nu cresc mecanic cu numărul de oameni. Dar ele există și se acumulează în timp, suportate de întreaga societate, nu de cei care au beneficiat de munca ieftină la momentul ei.

Cine nu plătește nu poate alege bine

Supraproducția de absolvenți, devalorizarea diplomei, frustrarea celor cu așteptări neîmplinite și dependența de import de muncă nu sunt fenomene independente. Sunt efectele unei singure cauze, ruperea legăturii dintre cel care decide să urmeze o formă de educație, cel care îi suportă costul și cel care îi suportă consecința. Ruptura ia forme diferite, gratuitatea finanțată din impozit în Europa, creditul garantat de stat în America, dar structura profundă este aceeași.

Valoarea acestei explicații nu se oprește la educație. Oriunde decizia este separată de cost și de consecință apar aceleași distorsiuni, în sănătate, în pensii, în subvenții, în administrația publică, în urbanism. Educația este doar cazul cel mai vizibil. O societate poate ascunde multă vreme costul alegerilor ei, dar nu îl poate desființa. Îl mută doar, din prețul pe care refuză să îl vadă astăzi, în factura pe care o vor plăti toți, mâine.

Post-scriptum

La câteva zile după ce am elaborat acest articol, premierul britanic Andy Burnham a anunțat sfârșitul unei politici de un sfert de secol. Ținta lui Tony Blair, ca jumătate dintre absolvenții de liceu să meargă la universitate, fixată în 1999 și atinsă în 2019, a „dezamăgit o generație”, spune actualul guvern. De acum, a declarat Burnham, Marea Britanie „va prețui casca de șantier la fel de mult ca toca de absolvent”.

Cifrele pe care le invocă sunt exact cele din articolul de față. În Marea Britanie, 700 de mii de absolvenți de facultate sunt fără loc de muncă și pe ajutoare sociale. Aproape un milion de tineri nu sunt nici angajați, nici în școală, nici în vreo formă de pregătire. Institute for Fiscal Studies estimează că o cincime dintre absolvente și aproape o treime dintre absolvenți ar putea sfârși mai săraci decât dacă nu ar fi mers la facultate, iar anumite specializări, artele, filosofia, limbile, oferă un randament slab. Un guvern laburist, greu de suspectat de entuziasm pentru piața liberă, confirmă astfel diagnosticul: prea mulți oameni au fost împinși pe un drum al cărui cost nu îl simțeau, spre diplome fără valoare de piață.

Statul răspunde din nou greșit

Interesant este ce urmează. Confruntat cu o distorsiune produsă de o intervenție anterioară, statul răspunde cu o nouă intervenție. Primarii vor primi control asupra educației, cursurile vor fi croite după joburile disponibile în fiecare zonă, Trezoreria va prioritiza anumite specializări, iar Ofsted va nota școlile după cât de bine pregătesc pentru muncă. Ținta lui Blair, jumătate la facultate, este înlocuită cu altă țintă și cu un plan dirijat de sus. Se schimbă direcția planificării, nu principiul ei. Un birou tot va decide, în locul semnalului, de câți instalatori și de câți absolvenți de filosofie are nevoie fiecare regiune.

Este exact reflexul pe care l-am descris. Statul care a umflat cererea de diplome nu se retrage acum, ci se reorientează, mutând planificarea de la universitate la atelier. Poate că noua direcție e mai apropiată de nevoile reale ale economiei decât vechea obsesie a diplomei. Dar atâta timp cât cel care alege tot nu suportă costul alegerii, iar un birou decide în locul lui, distorsiunea nu dispare. Își schimbă doar forma. Rămâne de văzut dacă peste încă un sfert de secol un alt premier va anunța, cu aceeași gravitate, că generația crescută să prețuiască casca de șantier a fost, la rândul ei, dezamăgită.

Ceea ce a facut premierul britanic azi este demonstratia clara ca am scris bine.

Despre autor

Economist cu un master în administrație publică la Universitatea Erasmus din Rotterdam, Mihai Dragoș Badea se alătură News Edge cu o abordare care evită atât limbajul tehnic inutil, cât și explicațiile comode. Parcursul său profesional a început încă din anul 2000. Economia i-a oferit instrumentele de analiză, iar administrația publică i-a oferit locul în care acestea puteau fi puse la încercare. Experiența de la Universitatea Erasmus din Rotterdam i-a schimbat modul în care privește administrația și politicile publice. În România, spune el, deciziile sunt analizate în primul rând prin prisma legalității. În Olanda a descoperit că întrebarea importantă este alta. Povestea lui completă o puteți citi AICI.

[i] În context economic, „a socializa un cost” înseamnă a-l muta de la individul care l-a generat asupra întregii societăți, adică a-l face suportat din bani publici sau colectivi în loc de cel care a luat decizia. E opusul lui „a privatiza”, care înseamnă a-l lăsa pe seama celui direct implicat.