Copii pierduți, adoptați, regăsiți. Speranța se distribuie pe rețelele sociale

Copii-marfă, copii tranzacționați de părinți, de rude, lăsați la marginea drumului, la gunoi ori în voia sorții. Ei nu sunt o realitate contemporană, însăși legenda întemeierii Romei vorbește despre gemenii Romulus și Remus, fiii zeului Marte și ai Rheei Silvia, abandonați pe Tibru și salvați de o lupoaică.

Pe plaiurile noastre, poveștile despre abandonarea sau vânzarea copiilor nu sunt stinse. La o scurtă privire în istorie, par ceva în logica absurdă a condiționărilor politice, dacă ne gândim, de exemplu, la băieții dați în armata de ieniceri ori la fetele care populau haremurile aceleiași epoci. Plus încă ceva, care transcende orice epocă și ține de indiferență și egoism, de instinct de conservare. Oricum, în regnul animal se constată infinit mai puține abandonuri voluntare ale.

Mediile sociale și căutarea fericirii

„Cunoști pe cineva care a-și cauta originile /familia etc. Adaugă-l ajută-l să-și împlinească visul. Distribuie grupul, fă o fapta bună!” Așa sună un anunț pe Facebook, distribuit într-un grup special înființat pentru reunirea familiilor și administrat de voluntari. Tonul e simplu, aproape banal. Conținutul grupului nu este.

The never forgotten Romanian children – Copiii niciodată uitați ai României este un loc de speranță și durere, unde dramele se transformă pe nesimțite în tragedii și uneori în clipe de fericire. Din când în când, un strigăt de speranță e auzit de omul potrivit și atunci se întâmplă minunea. Pierdutul e găsit, abandonatul își primește răspunsurile care i-au urmărit copilăria, adolescența, tinerețea și unora, viața de adult.

De cealaltă parte sunt remușcările, plânsul, gândurile, rușinea și sentimentele de vină ale unor femei. N-au știut la un moment dat, când viața lor era în cumpănă ori erau prea tinere, vulnerabile, naive, neștiutoare, bolnave, să își țină pruncii lângă ele. Acum lansează S.O.S-uri pline de durere prin intermediul acestui grup. La simplul anunț au răspuns atât de multe mame împietrite de gânduri, copii, frați surori în căutarea celor dragi, încât simpla lectură îți aruncă o pătură de frig asupra sufletului. Plângi citind, căci numai o bestie ar rămâne indiferentă la aceste strigăte de ajutor.

Totul a pornit pe 24 ianuarie 2015, când Ileana Cunniffe Băiescu, o româncă stabilită în Irlanda din 1996, a creat o pagină de Facebook cu un singur scop, să-l găsească pe fratele ei biologic, Victor Constantin Marin, adoptat în copilărie. Nu bănuia atunci că gestul ei privat va deveni, în zece ani, unul dintre cele mai importante mecanisme informale de reunire a familiilor din istoria recentă a României.

Un sistem, nu o serie de accidente

România a trăit, în ultimele decenii ale secolului XX și în primii ani după 1989, o criză demografică și socială prezentă și în alte state din Europa postbelică. Politica pronatală a regimului, cu interzicerea avortului din 1966, taxarea familiilor fără copii, presiunea sistematică asupra femeilor de a naște indiferent de condiții, a generat prezența unor copii pe care familiile sărace, bolnave sau singure nu îi puteau crește. Sau nu înțelegeau să o facă. Leagănele și casele de copii s-au umplut. Maternităților li s-a cerut să gestioneze situații complicate, uneori cu resurse limitate, fără supraveghere și fără transparență.

Între 1990 și 2001, zeci de mii de copii români au fost adoptați de familii din Franța, Italia, Statele Unite, Spania și alte țări occidentale. Estimările variază între 10.000 și 30.000, diferența reflectând nu dezacordul între cercetători, ci absența oricărei evidențe sistematice. În primii ani, adopțiile se desfășurau fără baze de date, fără registre complete, uneori fără niciun document. O parte dintre aceste adopții întruneau condiții legale clare. O parte, documentată de anchete jurnalistice, rapoarte europene și mărturii directe, nu.

Numărul de 30.000 există în surse, dar este contestat și nesigur. Situația reală, documentată, este mai complicată. Estimările sociologice vorbesc de aproximativ 10.000 de copii adoptați internațional între 1990 și 2001, conform cercetătorului Dickens (2002), cu mențiunea că nu există statistici înainte de 1997.

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție menționează circa 16.000 de adopții internaționale între 1993 și 2005, precizând că nu există date din perioada anterioară lui 1993.

Matematica sângelui și a singurătății

Estimarea de 30.000 provine dintr-un studiu IMAS din 2002, citat de România Liberă, și este considerată mai realistă de unii foști oficiali ai sistemului de adopție, care susțin că baza de date oficială este incompletă. Evident, lipsesc numele copiilor, vârstele, numele adoptatorilor și țările de destinație.

Mărturiile din grup nu sunt, prin urmare, accidente izolate. Ele descriu un tipar care se repetă cu o regularitate ce exclude coincidența: copii declarați morți fără acte, fără a fi arătați mamelor, fără posibilitatea oricărei verificări. Femei tinere, singure, sărace sau neștiutoare de carte, puse să semneze documente pe care nu le înțelegeau. Dosare care dispar. Fișe șterse. Arhive inaccesibile. Instituții care nu răspund.

O parte dintre aceste cazuri datează din perioada comunistă. Dar altele sunt din 1986, 1988, 1990, 1991, 1993, 1995, ani în care România era deja, cel puțin formal, altceva. Metehnele se pare că s-au perpetuat și s-au diversificat. Sistemul nu s-a schimbat odată cu orânduirea socială.

„Mi-au spus că a murit, dar nu au vrut să mi-l arate”

Dintre toate tipurile de mărturii din grup, cele mai tulburătoare sunt cele în care mama este informată că nou-născutul a murit, fără acte, fără a vedea trupul, fără nicio posibilitate de verificare. Ele apar cu o frecvență care nu mai poate fi atribuită neglijenței sau hazardului.

Copii furați?

„Și mie mi a dispărut fetița din spital. Mi-au spus că a murit, dar nu au vrut să mi-o arate. Cred că a fost furată și vândută”.

Câteva anunțuri sunt însoțite de fotografii certificatulde naștere al copilului, singurul document care îi mai atestă existența. Este poate cel mai tulburător gest din tot grupul: un certificat de naștere prezentat ca dovadă că un copil a existat, într-o lume care îi neagă mamei chiar și dreptul de a ști dacă mai trăiește.

„Acelasi lucru s-a intamplat cu fratele meu. Sau sora. Nici nu stim exact. Tata pe holul spitalului a auzit ca a fost baiat. Pe mama au intrebat o prima data daca mai are copii. A spus ca da mai are 2fete…si atunci i au zis :” a si asta era tot fata dar e moarta” Copilul nu l au primit acasa si nici in spital nu le a fost permis sa l vada. Asta a fost in 1996. In craiova” vine o altă mărturie, și nu e singulară. Fiecare postare de acest fel atrage comentarii cu relatări asemănătoare, semn că practica era destul de largă.

Existența certificatelor de naștere a copiilor declarați morți de cei din maternitate, fără dovada morții nu e singulară. Pe grup sunt mai multe certificate de naștere ale unor copii dispăruți fără urmă. Ba chiar unul în care titularul are doar nume de familie, dar niciun prenume sau nu are CNP. Culmea este că o mamă întoarsă din maternitate doar cu certificatul, dar fără copil viu sau mort, de îngropat, a primit o înștiințare de la autorități. Trebuia să-și ducă pruncul la Serviciul de Evidența Populației pentru a i se elibera o carte de identitate. Aceleași autorități nu se îngrijoraseră, însă, că nu s-a solicitat alocația de stat pentru copii.

Alt caz, aceeași dramă

„Buna seara. Și eu caut baiatul dispărut din spital născut pe 28 iulie 1990 in bistrita s-a nascut viu l-am vazut l-au dus plângând apoi l-au trecut nascut mort si la sotul i-au spus ca l-au ars din greseala in fisa din policlinica scria nascut mort pe 1 august apoi mi-au disparut fisele si de la circa si din policlinica cind am incercat sa caut raspunsuri toate s-au sters”.

Cazul din Bistrița introduce o altă dimensiune a acestor povești: dispariția sistematică a documentelor. Nu o fișă uitată, nu o arhivă deteriorată de timp, ci documente șterse în momentul în care familia a început să pună întrebări. Această dinamică, începută cu copilul declarat mort, actele dispărute și instituțiile tăcute apare în mai multe mărturii din grup și ridică o întrebare la care România nu a răspuns oficial niciodată: câți copii au fost declarați morți și nu erau?

Se întâmplă și minuni

Nu toate poveștile rămân suspendate în tăcere. Uneori, cineva răspunde. Uneori, cineva găsește. Iar uneori, un întreg lanț de oameni, rude, vecini, nași, simpli utilizatori de Facebook din satele din jurul Clujului se pune în mișcare simultan. Nicio coordonare instituțională, doar dorința de a repara ceva ce sistemul a stricat. Am ales cea mai recentă poveste cu final fericit.

Pe 18 martie 2026, un tânăr de 27 de ani a postat în grup un mesaj în română și engleză. Anunța numele de la naștere, numele părinților biologici și localitățile natale ale acestora. Dorea să afle dacă mai are frați, dacă părinții trăiesc, care este povestea familiei sale. Încheia cu o frază care, în contextul grupului, suna aproape neobișnuit de senin: „Mă bucur că mi-au oferit șansa la o viață mai bună”.

Mobilizare generală

Răspunsurile au venit în valuri. Asta și pentru că în sate, oamenii se cunosc. Cineva îi știa personal mama. Altcineva, că bunicii se numeau Laszlo și Mândra. O femeie scria că ea o botezase pe Elena, mama lui, pe vremea părintelui Miholca.

Am apelat la o prietenă care se născuse la Cubleș și locuiește la Panticeu, localități menționate în anunț. Am primit informații despre bunicii săi, pentru a verifica dacă cei care pretindeau că-i cunosc părinții spun același lucru.

Un alt comentator anunța că a luat legătura cu agenția și că este fratele lui. Mama fusese găsită, și era fericită să audă de el. Și ea îl căutase. Când îl dăduse spre adopție, trăia într-o comunitate lovită de sărăcie extremă. Acum era bine și aștepta cu nerăbdare să audă de Dragomir.

Pierdut a fost și s-a găsit

La scurt timp după prima postare, fratele mai mare al lui Dragomir, purtătorul de cuvânt al familiei Coloji și Țurca, a scris în numele tuturor:

„Am așteptat 30 de ani acest moment pentru a ne reconecta cu frații noștri. Doamna Carmen, vă mulțumim. În numele familiei, mulțumim tuturor susținătorilor pentru cuvintele lor frumoase. Frații noștri se reunesc pentru totdeauna cu mama lor și tatăl”.

Bucuria a fost posibilă printr-o organizație non-profit și prin rețeaua de oameni care populează grupul, nu printr-un mecanism de stat, nu printr-o bază de date oficială, nu printr-un serviciu public de căutare a persoanelor.

Povestea lui Dragomir Țurca este excepția fericită. Pentru orice reunire ca aceasta, în același grup există zeci de postări fără răspuns, zeci de nume și date de naștere aruncate în gol, zeci de oameni care așteaptă de ani sau de decenii un semn că cel căutat există și că poate fi găsit. „Simt că trăiește” spun majoritatea mamelor cărora li s-a spus că le-ar fi murit copiii, dar fără să vadă micile cadavre.

Alte despărțiri: sărăcia, presiunea familiei, tinerețea

Nu toate dramele din grup au același contur. Alături de cazurile de copii declarați morți se află și poveștile mamelor care și-au dat copiii sub presiunea familiei, a sărăciei, a vârstei, a fricii,  și care trăiesc de atunci cu o rană care nu s-a închis niciodată.

„Sora mamei mele a născut pe 27 octombrie 1986 o fetită în maternitatea din Galați. Părinții au obligat-o atunci să o dea unei familii. De atunci ea nu poate trece peste această mare pierdere și toată viața ei și-a dorit să o cunoască, să îi spună că zi de zi gândul ei a fost la ea […] Toată viața ei a suferit, nu s-a căsătorit, nu a avut vreo relație, nu a avut alți copii. Pur și simplu este într-o depresie de 40 de ani” spune o persoană pe grup.

Patruzeci de ani de depresie pentru o decizie luată de alții, când femeia era tânără și fără putere de a se opune. Este una dintre fețele mai puțin vizibile ale acestei istorii: nu statul care fură, ci familia care cedează, sub presiuni pe care tot statul le crease, cu sărăcia, lipsa alternativelor, absența oricărei rețele de sprijin.

Un certificat de deces

„În data de 21 august 1970, în Lupeni, județul Hunedoara, bunica mea a născut o fetița, pe nume Irofte Mariana. Copilul a fost înregistrat la Starea Civilă, însă mamei i s-a spus ulterior că fetița a murit la câteva zile după naștere. Mama biologică a văzut fetița vie, iar a doua zi nu a mai lăsat-o să o vadă pe motivul că nu are voie. Ea nu a văzut copilul decedat și nu i-a fost predat niciodată, doar a primit un certificat de deces fără să-i spună ce s-a întâmplat, fără să fie scris motivul decesului pe foaie […] Bunica trăiește și își caută adevărul”. Relatarea e a nepoatei uneia dintre femeile afectate de tarele sistemului și ale relațiilor de familie.

Bunica din Lupeni are astăzi peste optzeci de ani. A trăit mai mult de jumătate de secol cu o întrebare fără răspuns. Nu este un caz singular.

Frați, surori, copii despărțiți

„Eu si surorile mele ne gândim că e posibil să avem un frate undeva. Mamei noastre i s-a spus că acesta a murit la naștere, dar nu a primit niciun certificat de deces, absolut nimic […] Problema e că părinții noștri au decedat între timp, iar noi ne-am gândit să începem căutările acum și nu știm exact ce am putea face fără aceste detalii importante”.

Acesta este și cel mai ingrat dintre scenarii: părinții morți, detaliile pierdute odată cu ei, instituțiile incapabile să ajute fără date exacte. Căutarea devine imposibilă tocmai pentru că sistemul care a generat problema nu a lăsat nicio urmă recuperabilă.

Copiii care au supraviețuit sistemului

Dincolo de mame și de cei care caută, există și vocea celor care au crescut în interiorul sistemului, în leagăne și orfelinate, în paturile albe ale unor instituții pe care le descriu, decenii mai târziu, cu o precizie care dovedește că traumele timpurii nu se uită.

Regizoarea Violeta Bîrlă a crescut în sistemul de stat în anii ’80. Mărturia ei, publicată în același grup, este una dintre cele mai dure și mai lucide din tot firul de discuții:

„Trecutul multor copii care au crescut ca mine în anii 84/90 […] mulți din acei copii crescuți așa au murit foarte devreme […] Când am ieșit din primul orfelinat, din ce mi s-a povestit, eram carne vie. Un cadavru încă viu” scrie ea.

Și, mai târziu, cu o onestitate care depășește orice comentariu:

„Nu am știut și nici astăzi nu știu ce înseamnă îmbrățișarea”.

Violeta Bîrlă a ales să vorbească public, cu numele ei, despre ceea ce a trăit. Este un act de curaj, dar și o formă de avertisment: după 28 de ani, a dat mamei biologice posibilitatea să o regăsească. „Voi regreta toată viața această decizie, menționează ea. „Nu a meritat un copil ca mine”.

Sfatul ei pentru ceilalți care au crescut în orfelinate este tăios și neconsolator: „Să nu-și caute niciodată părinții. Nu există eșec mai mare ca acesta”.

Nu toți gândesc la fel. Dar vocea ei contează tocmai pentru că vine din interior și refuză orice sentimentalism.

Când statul intervine: îmbătrânirea digitală a fotografiei

A fost un caz, când exista o fotografie a copilului dispărut, iar autoritățile au intervenit. Într-unul dintre aceste cazuri documentate, polițiștii Serviciului Investigații Criminale, Biroul Urmăriri, au solicitat I.P.J. Bihor să efectueze îmbătrânirea digitală a fotografiei unei copile dispărute,utilizând o tehnologie care reconstituie chipul probabil al unui adult pornind de la o fotografie din copilărie.

Este o metodă folosită în cazurile de persoane dispărute și care, în câteva situații, a condus la identificări reale. Existența acestui instrument demonstrează că statul dispune de mijloace tehnice pentru a ajuta. Întrebarea rămâne de ce aceste mijloace nu sunt sistematic puse la dispoziția familiilor care caută, nu doar în cazurile care ajung la poliție, ci și în cele care rămân, deocamdată, simple postări pe Facebook.

Ce cer aceste mărturii

România are astăzi legi privind accesul la informații de stare civilă, registre ale nașterilor și deceselor, o Autoritate Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție. Există și precedente europene. Germania, Austria și Elveția au creat mecanisme prin care persoanele adoptate sau separate de familii pot accesa gratuit arhivele și pot solicita sprijin instituțional în căutarea originilor.

România nu are un astfel de mecanism funcțional, accesibil și gratuit. Multe arhive au dispărut. Ceea ce există este un grup de Facebook, o fotografie a unui certificat de naștere, câteva voluntari care ajută fără resurse și speranța că omul potrivit va citi postarea potrivită la momentul potrivit.

Nu este suficient. Nu a fost niciodată suficient. Și cu fiecare an care trece, bunica din Lupeni îmbătrânește, mama din Galați rămâne în depresia ei de patruzeci de ani, iar copiii născuți în 1990 sau 1993 se apropie de patruzeci de ani fără să știe cine sunt.

România are mijloacele tehnice să facă mai mult. Are arhivele stării civile, are tehnologia îmbătrânirii digitale a fotografiilor, are instituții cu mandat explicit în domeniul adopției și al protecției copilului. Ceea ce îi lipsește nu este capacitatea, ci voința de a transforma aceste instrumente într-un serviciu real, sistematic și accesibil pentru toți cei care caută.

Până atunci, speranța se distribuie pe Facebook.