Povestea lui Nicolae Pîrvu, colegul lui Gheorghe Zamfir, maestrul din Seaca de Câmp care a cântat la nai pe cinci continente

„Poate să se roage, să plângă, să râdă și să povestescă la instrumentul său” spuneau cei care l-au ascultat. Nicolae Pîrvu din Seaca de Câmp, județul Dolj, e un ambasador mondial al naiului românesc pe care satul său îl păstrează în amintire, dar pe care România îl pomenește din ce în ce mai rar.

În 1956, un băiat de vreo 14 ani din Seaca de Câmp, județul Dolj, pe numele său Nicolae Pîrvu, născut pe 9 decembrie 1942, se pregătea să meargă cu unchiul său la Craiova, pentru a se înscrie la liceu. Unchiul, Ion Ignat, era învățător în sat. La gara din Calafat, soarta a intervenit printr-o cunoștință întâlnită întâmplător, Anna Barbu, fosta colegă de școală a lui Ion Ignat. Aflând că băiatul era talentat la muzică, femeia a spus fără ezitare: nu Craiova, ci Liceul de Muzică din București.

Pe loc, fără pregătire prealabilă, au schimbat destinația și au pornit spre București pentru examenul de admitere la Liceul de Muzică. Fănică Luca se afla și el în comisie. După ce Nicolae susținuse proba de limbă română și istorie, marele naist s-a ridicat și, auzind că băiatul este din Oltenia, i-a cerut să deschidă gura — o glumă strâmbă, conform căreia oltenii ar avea mai mulți dinți decât restul românilor. Toată lumea a râs și a aplaudat. Apoi Fănică Luca i-a spus lui Nicolae să vină a doua zi la clasă. La obiecțiile celorlalți membri ai comisiei că orele nu începeau decât peste trei zile, maestrul a răspuns scurt: cu cât mai devreme, cu atât mai bine.

Așa a început totul.

Clasa care a dat lumii naiul, fluierul zeului Pan

Clasa lui Fănică Luca de la Liceul de Muzică din București a fost, fără exagerare, cel mai fertil spațiu de formare muzicală din istoria naiului românesc. Printre elevii care au studiat sub îndrumarea lui Fănică Luca se numără naiști de mare talent, precum Gheorghe Zamfir, Radu Simion, Damian Luca, nepotul maestrului, și Nicolae Pîrvu.

Cursul dura cinci ani, timp în care profesorul își dădea seama de talentul fiecăruia. Avea grijă să pregătească angajarea elevilor la diferite ansambluri recunoscute, nicidecum simpli naiști în orchestră, ci soliști. Se comporta mai mult ca un tată, decât ca un dascăl, se ocupa de ei și niciodată nu îi lăsa de capul lor.

Șase elvi și maestrul Fănică Luca

Fotografia clasei, păstrată și reprodusă de site-ul elvețian DAJOERI Panfloeten, este un document de epocă fără egal. În în rândul din spate, de la stânga la dreapta sunt Nicolae Pîrvu, Gheorghe Zamfir, Mamaia Lică, Constantin Dobre, Fănică Luca. Rândul din față de la stânga la dreapta: Constantin Popescu (mai jos cu un fluier negru) Radu Constantin (la mijloc cu un whute negru). Damian Crlanaru lipsește din fotografie. Aceștia au fost singurii elevi care au putut învăța în clasa lui Fănică Luca la Liceul de Muzică din București.

Alături de ei, Damian Luca (pe numele său Gheorghe Drăghici) învățase de unchiul său, Fănica Luca, și și-a primit numele de scenă. Aceștia au fost singurii studenți care s-au bucurat de lecțiile lui Fănică Luca la Liceul de Muzică din București.

Din această clasă au ieșit oameni care aveau să ducă naiul românesc pe scenele din întreaga lume. Cei mai buni elevi ai lui Fănică Luca s-au împrăștiat în întreaga Europa și America. Nicolae Pîrvu a ales Olanda.

Să cânți, să te rogi, să spui povești cu naiul

Nicolae Pîrvu este unul dintre acei rari naiști care, printr-o tehnică de neimaginat și un simț al timpului muzical, și-au câștigat o reputație mondială în interpretarea doinelor și a cântecelor românești. Cu alură de actor de cinema și un farmec special, naiul său părea viu în mâinile care-l purtau înaintea buzelor, dar suna, parcă din adâncul sufletului său. Modest, băiatul din satul doljean nu-l părăsise niciodată, fie că era în fața caselor regale sau pe marile scene ale lumii. Prezența sa izbitoare, combinată cu o prestație remarcabilă, fermeca publicul de la primele sunete.

„Pîrvu poate să se roage, să plângă, să râdă și să povestescă la instrumentul său”. Aceste cuvinte nu sunt ale unui critic muzical, ci ale unei asociații elvețiene de nai care l-a invitat ca profesor în fiecare vară la Festivalul DAJOERI din Arosa, poate cea mai înaltă confirmare a statutului internațional al unui muzician român de folclor: să fii chemat să predai în Alpii elvețieni.

Anul 1960 înseamnă pentru cariera sa, împărțirea scenei cu Maria Tănase, Maria Lătărețu, Fărămiță Lambru sau Ion Luican, câteva nume alături de care a cântat în cadrul ansamblului craiovean „Nicolae Bălcescu”, azi „Maria Tănase”, considerat leagănul muzicii populare oltenești de scenă. Au concertat împreună în India, Iran, Irak, Siria, Liban, Tunisia, Egipt, Maroc, Italia, Portugalia, Franța, Elveșia, Norvegia și, Danemarca. De la Ansamblul Perinița din București, ajunge la Rapsodia Română, apoi, pentru un an, Nicolae Pîrvu îl petrece la Rio de Janeiro, în Brazilia.

1975, primul turneu elvețian organizat de Marcel Cellier

Drumul spre Occident al lui Nicolae Pîrvu nu a început cu o fugă, ci cu o invitație. În 1975, Nicolae Pîrvu a venit în Elveția pentru prima oară, alături de alți virtuozi români, pentru un turneu major în mai multe orașe elvețiene, organizat de Marcel Cellier. Acest turneu de succes l-a făcut cunoscut în Elveția. Au urmat multe alte concerte.

Marcel Cellier (1925-2013) a fost un organist, etnomuzicolog și producător muzical elvețian, cunoscut internațional pentru că a promovat muzica bulgărească de cor și cântatul lui Gheorghe Zamfir. A condus timp de 25 de ani, din 1960, un program radio săptămânal la Radio Suisse Romande, intitulat „De la Marea Neagră la Marea Baltică”, în care prezenta muzica din Europa de Est. Că Nicolae Pîrvu a fost inclus în turneul organizat de Cellier, omul care îl descoperise pe Zamfir și care avea să primească un Grammy, este o confirmare a recunoașterii sale la cel mai înalt nivel al scenei folclorice internaționale.

Amsterdam, 1982. Un oltenean dintr-un sat de la Dunăre devine profesor la Universitatea de Arte

Din 1982, Nicolae Pîrvu a trăit și a lucrat în Olanda, unde dobândise cetățenia olandeză. A devenit bine cunoscut în Olanda prin numeroasele sale apariții în teatre, restaurante, petreceri, la radio și la televiziune.

Ca solist, a cântat cu numeroase orchestre românești și a efectuat turnee în Olanda, Belgia, Elveția, Franța, Spania, Africa, Asia, America de Nord și de Sud. Pretutindeni a avut un mare succes. Interesul pentru nai a fost copleșitor mai ales în Olanda și Elveția.

În 1987 a fondat Ansamblul Românesc „Nicolae Pîrvu”, format din cinci muzicieni români: nai, vioară, țambal, acordeon și contrabas. Repertoriul includea și partituri de amploare, precum Rapsodia din Carpați cu ansamblul folcloric de dans Baluta și o călătorie muzicală prin țările balcanice cu tenorul/taragotistul Ioan Micu. Prestațiile cu orchestre de fanfară, inclusiv De Koninklijke Militaire Kapel, orchestra militară regală olandeză, sunt și ele un succes.

Totodată, Nicolae Pîrvu era profesor de nai la Universitatea de Arte din Amsterdam și la Școala Municipală de Muzică din Haga. În Olanda au apărut între timp diverse LP-uri și cinci CD-uri cu Nicolae Pîrvu. Bărbatul din Seaca de Câmp, un sat din câmpia dintre Jiu și Dunăre, preda naiul românesc la una dintre cele mai prestigioase universități de arte din Europa.

Recunoașterea statului român. Un ambasador cultural decorat de doi președinți

România i-a acordat lui Nicolae Pîrvu, în două momente separate ale mandatelor prezidențiale ale unor șefi de stat diferiți, distincții pentru merite culturale excepționale. Cea mai importantă dintre aceste distincții este Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler.

Conform Legii nr. 8 din 9 ianuarie 2003, Ordinul Meritul Cultural este o decorație ce se acordă atât cetățenilor români și străini, cât și instituțiilor publice de cultură, pentru talentul și serviciile deosebite aduse culturii, artei, științei și promovării spiritului caritabil, prin opere de creație, interpretare și sociale, de impact național.

Cavaler olandez cu rădăcini oltene. Un portret complet în detalii

Pe 29 mai 2000, în anul în care împlinise 40 de ani de carieră muzicală, Nicolae Pîrvu a fost onorat cu gradul de Cavaler de Casa Regală Olandeză. E cea mai înaltă recunoaștere pe care Regatul Țărilor de Jos o poate acorda unui cetățean pentru merite civice sau culturale. Este, se pare, singurul român care s-a bucurat de acestă distincție. Alături de Ordinul Meritul Cultural conferit de doi președinți ai României, distincția olandeză completează tabloul unui muzician care a servit deopotrivă cultura țării de adopție și pe cea României.

Iar amintirea celei de origine nu a rămas doar sentimentală. Nicolae Pîrvu a contribuit substanțial la restaurarea bisericii din Seaca de Câmp, gestul unui om care știa că rădăcinile nu se păstrează singure, că satul care l-a trimis în lume merită ceva concret în schimb. Naiurile, diplomele și costumele de scenă depozitate azi la Căminul Cultural din sat sunt dovada că Seaca de Câmp l-a păstrat pe Nicolae Pîrvu în memorie. Iar el a păstrat Seaca de Câmp în inimă.

O fotografie postată de soție pe pagina de Facebook îl arată mândru în grădina casei, cu o tomată mare și coaptă în mână. Adusese, în 1985, cu câteva lăzi întregi din vizita în satul natal. Oltenia nu se uită, oriunde ar duce drumurile.

Monografia comunei sale natale, alcătuită de Maria Beța și Gheorghe Beța îi acordă pagini ample și binemeritate.

Un nai cu putere

Pagina de Facebook a maestrului Pîrvu, întreținută cu devotament de soția sa completează biografia oficială cu acele detalii care transformă un curriculum vitae într-un portret uman. Îl vedem în jurul anului 1978, cântând cu taraful condus de Benone Damian la Gouda și în Norvegia, iar în 1987 urca pe scenă, alături de orchestra condusă de Damian Luca, fostul coleg de clasă din generația Fănică Luca, cel care primise de la unchiul său celebru atât lecțiile de tehnica naiului, cât și un nume de scenă care să-l însoțească toată viața. Doi absolvenți ai aceleiași clase legendare de la Liceul de Muzică din București ajungeau să cânte împreună pe scene olandeze la treizeci de ani după fotografia de clasă este. Acest fapt este în sine, o mărturie a coeziunii unei generații muzicale excepționale.

Tot în acei ani, Thérèse Steinmetz, populara interpretă olandeză câștigătoare a trofeului Eurovision în 1969 și a marelui trofeu al Festivalului Internațional Cerbul de Aur din 1970, a cântat în limba română, alături de grupul din care făcea parte Nicolae Pîrvu, cântecul tradițional Sanie cu Zurgălăi. Artista nu era la prima experiență cu cântecul românesc. Regulamentul festivalului de la Brașov Cerbul de Aur prevedea ca interpreții din concurs să aleagă și să cânte o melodie în limba română.

Alegerea făcută de artista olandeză de succes de a cânta românește, în afara unui regulament impus de o competiție, însoțită de un ansamblu condus de un naist din Seaca de Câmp, spune mai mult despre forța de seducție a muzicii lui Pîrvu decât orice cronică de concert.

O măiestrie oferită

Masterclassele de nai de la Arosa, pentru care Nicolae Pîrvu revenea în fiecare an în Alpii elvețieni, se desfășurau în cadrul festivalului DAJOERI, la invitația organizatorilor elvețieni care îl descoperiseră prin turneele organizate de Marcel Cellier. Mai mult, în cadrul acelui festival, a participat la un eveniment special, cântând în grupul de 400 de neiști profesori, elevi și foști elevi ai celei mai mari școli europene de nai, aflată în Elveția, acolo unde Pîrvu ținea anual un masterclass.

Gheorghe Zamfir, Marius Preda și lumea în care naiurile se întâlnesc cu țambalul

Albumul Die Goldene Panflöte îi aduce împreună pe cei doi mari naiști. Gheorghe Zamfir se bucură de o mare notorietate. Nicolae Pîrvu este mai puțin cunoscut în țara sa, și mai mult peste hotare. Demersul nostru și-a propus să îl scoată din conul de umbră nemeritată, în care se împlinește adesea vorba că nu prea poți fi profet în satul tău.

Cariera lui Nicolae Pîrvu s-a desfășurat în paralel și uneori la intersecție cu lumea mai largă a muzicii tradiționale, celei românești și internaționale. Naiul său a răsunat într-un univers în care granițele dintre stiluri s-au dizolvat treptat, odată ce diaspora muzicienilor români a cucerit Occidentul. Un indiciu al acestor conexiuni vine dintr-o direcție neașteptată. Este vorba despre colaborarea lui Pârvu cu Marius Preda, multi-instrumentistul stabilit în Olanda, pe care l-a invitat în Olanda pe când acesta avea doar 16 ani. Preda a imprimat apoi, la 19 ani un album cu André Rieu. „În 1993, la vârsta de 16 ani, Preda a fost invitat într-un turneu de concerte în Olanda, jucând rolul de invitat special în ansamblul marelui naist Nicolae Pîrvu” se spune pe site-ul său intitulat The man from Romania.

Marius Preda, care cântă la țambal, vibrafon, acordeon, vioară, pian, nai și chitară, este descris în biografia proiectului Poem Balkanic ca „un tânăr român care venea în Olanda să-și îndeplinească visul”. Acesta e un traseu remarcabil de similar cu cel al lui Nicolae Pîrvu, care ajunsese în același spațiu olandez cu decenii înainte.

România pe portative

Sunt două trasee care s-au întâlnit fericit, la intersecția succesului. Unul e naistul din Seaca de Câmp, decorat de doi președinți și un rege, dar cu satul natal mereu în suflet. Celălalt, Marius Preda, omul-orchestră, care a făcut nu doar din țambal, instrumentul său de suflet, ci din toate cele pe care le stăpânește, emisari ai muzicii românești și internațonale . Amândoi au dus muzica românească dincolo de granițe prin mijloace diferite, la vârste și pe căi diferite. Alături de alți instrumentiști valoroși sunt dovada că România a produs, din generații diferite și prin instrumente diferite, o serie de ambasadori culturali pe care sistemul i-a recunoscut uneori tardiv, dar i-a recunoscut. Naiurile lui Nicolae Pîrvu și țambalul lui Mariu Preda aparțin aceleiași povești despre ce poate face muzica românească atunci când găsește scena potrivită.

Ce a rămas acasă

La Căminul Cultural din Seaca de Câmp se păstrează azi tot ceea ce a lăsat Pîrvu în urmă, o viață dedicată naiului. Sunt costumele sale de scenă, naiuri de concert, discuri, fotografii, diplome, invitații. Obiectele strânse de soția sa, depozitara acestei memorii, au stat o vreme în biroul viceprimarului Gheorghe Bercea. Le-a păzit ca pe o comoară neprețuită a comunei, până când căminul cultural a prins forma potrivită să le găzduiască.

„Am fost plăcut surprinși și impresionați când, după plecarea sa în lumea lui Pan, în 24 decembrie 2021, am primit de la soția sa vestea că ne va trimite toate obiecctele care compun viața și activitatea artistică a acestui fiu al comunei noastre. Este o onoare și, totodată, un cadou neașteptat, căci aceste obiecte sunt, cu siguranță, râvnite de instituțiile cu care a colaborat de-a lungul carierei sale. Suntem bucuroși că am putut alcătui cu ele un muzeu neoficial al acestui artist pe care lumea l-a primit cu aplauze, dar pe care țara de origine nu l-a onorat încă pe măsura a ceea ce a reprezentat.

Domnul primar Iulică Băloi și cu mine am propus Consiliului Local Seaca de Câmp să dăm Căminului Cultural de acici numele lui Nicolae Pîrvu” a declarat în exclusivitate pentru News Edge viceprimarul Gheorghe Bercea.

Nicolae Pîrvu e întors acasă prin obiectele sale

Faptul că un naist din Seaca de Câmp, stabilit în Olanda cu cetățenie olandeză, a fost decorat de doi președinți ai României este, în sine, un enunț mai rar decât pare la prima vedere. Statul român a recunoscut că un fiu al câmpiei oltene, care a ales să an ducă naiul românesc pe scenele din Amsterdam, Haga, Arosa și pe cinci continente, a servit cultura națională mai bine decât mulți care nu au trecut niciodată dincolo de granițe.

Diplomele, insignele și scrisorile de decorare, păstrate azi în colecția Căminului Cultural din Seaca de Câmp, alături de naiuri, costume de scenă și fotografii, sunt, alături de discuri și CD-uri, cea mai concretă mărturie a acestei recunoașteri oficiale.

Băiatul care a schimbat trenul la Calafat, în 1956 și a ajuns să predea naiul la Amsterdam. Naiurile sale cântă în continuare, pe discuri, pe Spotify, pe YouTube, dar, mai ales, în inima celor care iubesc muzica sa. Câmpia Olteniei a produs și această voce, una care nu s-a stins, ci s-a înălțat dincolo de orizont, pe cinci continente.