Oglinzi, zei și dresuri sau de la Ferentari la Instagram. Târgul de vechituri de la Valea Cascadelor, locul unde amintirile se vând la bucată

La ora opt, când ajung eu, oamenii stau deja la coadă la intrare, iar înăuntru era deja agitație mare. Unii cumpărători ies cu pași grăbiți spre parcarea de peste drum, cu o captură sub braț sau într-o pungă. Alții abia intră, cu privirea atentă de vânător de comori.

Cei cu experiență știu că ora opt este târziu. Adevărații căutători ajung dis-de-dimineață. Se cunosc cu comercianții, știu exact la ce tarabă să se oprească și la ce portbagaj să arunce prima privire. În târgul acesta, așezat între bulevardul Timișoara și strada Valea Cascadelor, fiecare colț poate ascunde o mică surpriză.

La un târg de vechituri se găsesc amintiri multe

Intrarea costă cinci lei. Creșterea prețurilor a ajuns și aici. Anul trecut, prin vară îi plăteai doamnei de la ghișeu patru lei pe bilet. Odată trecut de poartă ai impresia că intri într-un oraș în miniatură. Tarabe, pături întinse pe jos, capote de mașini transformate în tejghele improvizate. Standurile de haine, cutiile cu obiecte electronice și mobila veche îți iau ochii. 

În câteva minute îți dai seama că un inventar al produselor ar fi imposibil. Aici poți găsi de toate. De la telefoane cu clapetă la ceasuri de perete, de la blănuri la laptopuri vechi, de la statuete cu zei greci la cărți de bucate. De la oale de diverse mărimi, la scule pentru diverse treburi gospodărești. De tablouri kitsch sau oglinzi ornamentate nici nu încape discuție.

Târgul există încă din anii ’90 și a devenit între timp cel mai mare bazar de vechituri din București. Este un amestec de talcioc, bazar și piață agroalimentară, unde vânzătorii plătesc între 15 și 35 de lei pe zi pentru un spațiu, fie că e o masă, un loc unde să-ți parchezi mașina și să-ți deschizi portbagajul sau un loc unde să-ți întinzi cearceaful. 

Pentru unii este locul unde încearcă să câștige câțiva bani în plus. Pentru alții, este terenul perfect pentru chilipiruri. Iar pentru mulți dintre vizitatori, pur și simplu o experiență.

„Haideți, haideți, la mine e ofertă!”

La câțiva pași de intrare, o femeie își aranjează marfa pe masă. Pare că a ajuns de curând. Își șterge obiectele de praf cu poala unei fuste lungi și își pune lucrurile în ordine. Are de toate și dânsa, ca mulți dintre colegii săi. Are dresuri, pahare, încălțăminte, suporturi de lumânări și cine mai știe ce mai urma să scoată de prin sacoșe. „Haideți, haideți, haideți… la mine e ofertă!”, striga ea către mulțimea de oameni care trecea curioasă.

Femeia pare că face parte din categoria vânzătorilor ocazionali. Nu pare genul care vine cu marfă importată sau cu piese rare. Vinde lucruri adunate din casă, de la familie, de la prieteni sau găsite pe stradă, lângă pubele. În târgul de la Valea Cascadelor, aceasta este o realitate obișnuită. Mulți comercianți speră să scoată după o zi de târg măcar câteva zeci de lei pentru mâncare sau pentru cheltuielile zilnice.

Pentru unii, e o afacere serioasă. Sunt unii vânzători profesioniști care aduc marfă de calitate din afară, cei mai mulți din Austria, Ungaria sau Germania. Aduc piese de mobilier rare, dulapuri stilate, oglinzi ornamentate, scaune tapițate manual, statuete sau vaze unicat. Ei sunt cei la care se duc adevărații „vânători de comori” la prima oră, înainte ca soarele să urce prea sus. Cu ei nu se vorbește în lei, ci în euro, câteva sute, poate câteva mii.

Persuasiune și umor

Dar pentru majoritatea, e o formă de a se descurca cu banii. „Lucruri fabuloase pentru fetele frumoase!”, mai strigă femeia, cu o energie care face câțiva trecători să se oprească și să arunce o privire peste lucrurile sale.

La doi-trei metri mai încolo, un bărbat tânăr cu o mustață proeminentă și ochi mici are o altă strategie. „Ciocolată, 10 lei, ciocolată, 10 lei!”, anunță el cu o voce puternică. După câteva secunde, oferta se diversifică. „Cașcaval și parmezan, cașcaval și parmezan!”, se mai pare că are el spre vânzare.

Dacă te oprești în fața tarabei lui, îți întinde imediat o bucată de brânză. „Gustați. Dacă nu vă place, nu cumpărați”, este oferta sa. În târg, persuasiunea vine adesea însoțită de umor și generozitate. Unii cântă, alții recită în rime, alții intră pur și simplu în vorbă cu clienții.

Broșa Zăvoranu

La un moment dat, mă opresc la o tarabă cu accesorii, cu inele, butoni de cravată, clame, broșe. O cunosc pe vânzătoare. Am mai întâlnit-o la târg în alte vizite de ale mele. Printre obiecte îmi atrage atenția o broșă în formă de mână care ține o piatră roșie mare. Eu observ broșa, vânzătoarea mă observă pe mine că observ broșa.

„Așa mai avea doar mama lui Oana Zăvoranu”, îmi spune ea foarte convingătoare. Argumentul este suficient de neașteptat încât să mă mai uit o dată la broșă. „Frumoasă tare e. Dacă mai eram eu de purtat d-astea, o păstram eu”, adaugă apoi vânzătoarea.

Îi spun că am mai cumpărat de la ea și că mi-au plăcut lucrurile luate în trecut. După câteva replici și un schimb de priviri, broșa e a mea pentru 10 lei. Eu am cucerit-o pe doamna vânzătoare, i-am spus că sunt client fidel, iar ea pe mine când mi-a spus de „broșa Zăvoranu”. Am câștigat amândoi. 

În târgul de vechituri, negocierile sunt o formă de sport social. Rareori pleci cu obiectul la prețul inițial. Uneori câștigă cumpărătorul, alteori vânzătorul. De cele mai multe ori, însă, ambele părți pleacă mulțumite.

O lecție de negociere poate veni de oriunde

La câteva minute după victoria mea, asist, însă, la o negociere adevărată. Eram la o masă, cotrobăiam într-o cutie de ochelari de soare. Lângă mine, o femeie în vârstă discută aprins cu o vânzătoare despre un ghiozdan pentru pisici. Este din plastic, cu găuri de aerisire. Prețul cerut inițial era de 50 de lei. „10 lei îți dau pe el”, spune femeia hotărâtă. „Doamnă, la mai puțin de 30 nu-l dau. Nu vedeți? E bun, e întreg. Vă mai ține câțiva ani”, răspunde vânzătoarea.

„N-o mai duc eu câțiva ani și vrei să mă ducă ghiozdanul ăsta?”, este replica doamnai. Pare că se ține tare și dorește acel ghiozdan mai ieftin și pace. Amândouă izbucnesc în râs după aceea și negocierea continuă încă câteva minute, cu argumente și contraargumente. „Hai, rămâne 10 lei? Că te-am văzut și săptămâna trecută cu el. Nu ți-l ia nimeni”, a spus iubitoarea de feline.

Pare că a atins-o pe vânzătoare la punctul sensibil. În cele din urmă, bat palma. Ghiozdanul pleacă din târgul de vechituri la 10 lei, exact cât broșa mea ca a doamnei Mărioara Zăvoranu.

Clientela e diversă și aleasă. De la colecționari la fete trendy

Publicul târgului este la fel de divers ca marfa. Sunt oameni care vin pentru că au nevoie de ceva anume și speră să găsească mai ieftin. Sunt alții care cumpără obiecte pentru a le revinde mai târziu pe internet, la prețuri mult mai mari, un fel de „bișnițari moderni”. Și sunt, poate cei mai numeroși, cei care vin doar să se plimbe și să vadă ce mai găsesc.

Printre ei apar și fashionistele. Nu ai cum să le ratezi. Sunt îmbrăcate frumos, machiate, coafate, uneori cu o cafea în mână. Târgul devine pentru ele un decor perfect pentru câteva poze de postat pe Instagram. Ele vin pentru că e „la modă” să spui că ai găsit un lucru „vintage” la târg. Trec și eu pe lângă un grup de trei fete care analizează un aparat foto modern, dar ca pe vremuri. Acel tip de aparat care face fotografii instant.

„Face 150 de lei. E aproape nou. Am și cutie și cablu la el”, le spune vânzătorul. Una dintre ele îl întoarce pe toate părțile. Pare tentată de prețul oferit. 150 de lei nu este mult pentru un astfel de aparat, mai ales că unul asemănător, nou, ajunge la câteva sute frumoase. Dar pentru un târg de vechituri suma pare mare.

Cei obișnuiți cu locul știu însă un mic secret. Mi l-a spus și mie în urmă cu ceva timp cineva mai experimentat decât mine. Anume, la Valea Cascadelor și la oricare târg de vechituri nu e bine să vii prea elegant, prea aranjat. Comercianții au ochi formați. Dacă pari că ai bani, prețurile cresc instant. Ei au ce vrei tu, lucruri frumoase, tu ai ce vor ei, bani. Și dacă pot, își încearcă norocul să pluseze la preț.

Regatul cearșafurilor stă pitit după containere

În partea stângă a târgului, dincolo de câteva containere, se întinde o zonă specială, am putea spune. Aici oamenii nu au tarabe. Își întind pur și simplu un cearșaf pe jos și își expun marfa. Este probabil cea mai haotică, dar și cea mai veselă parte a bazarului. Pe pături apar de toate, poate cele mai neașteptate lucruri. Tablouri cu faraoni, șurubelnițe, costume de carnaval pentru copii, ceasuri de perete în formă de pisici, airfryere roșii, bibelouri în forme ciudate, scrisori în germană și întrerupătoare cu Mickey Mouse.

Un domn trece pe lângă o vânzătoare. Nimic neobișnuit până acum. „Iar ai venit? Nu mai scap de tine, pagubă!”, îi spune ea cu un zâmbet până la urechi. Apoi continuă pe același ton. „Vii aici la mine, te iei la ceartă cu mine să-ți las la 2, 3, la 5 lei și tu după le vinzi pe internet la un milion. Crezi că eu nu mă prind?”. Cei doi râd cu poftă, nu este o ceartă reală. Este doar o scenă din teatrul zilnic al târgului, un dialog spumos ce le mai înseninează dimineața trecătorilor. 

Raionul de lectură din Ferentari

Lângă ea, o altă vânzătoare strigă că are „orice la 2 lei”. Curios, mă apropii și răscolesc într-o pungă cu cărți vechi. O doamnă se oprește lângă mine și întreabă de unde provin volumele expuse pe cearceaf, lângă bocancii de armată. „Le am din Ferentari, doamnă. De acolo vin, din cel mai frumos cartier din București”, răspunde vânzătoarea mândră. Cumpărătoarea răsfoiește câteva minute și pleacă acasă cu zece cărți.

Pentru câteva ore, târgul de la Valea Cascadelor arată ca un furnicar. Fluxurile de oameni se intersectează, negocierile se aud din toate părțile, iar dinspre grătar vine mirosul de mici și fum. Terasa nu lipsește, e ca martie în post. 

Târgurile de vechituri par, la prima vedere, relicve ale unei economii vechi. În realitate, ele continuă să funcționeze tocmai pentru că oferă ceva ce magazinele moderne poate au pierdut. Este vorba despre contactul direct dintre oameni.

În bazarul de la Valea Cascadelor, fiecare obiect vine cu o poveste. Uneori reală, alteori inventată pe loc. Trecutul se vinde la bucată, iar viitorul pare mereu un chilipir. Dar, ca în orice târg care se respectă, povestea face jumătate din preț. Iar restul se negociază.