9 MAI, ziua care poartă România întreagă. Marșul băileștenilor, trei epoci, un singur destin

Nașterea unui stat independent, victoria asupra celui mai mare monstru pe care l-a văzut secolul XX și chemarea, mereu amânată, a reîntregirii unui neam despărțit de un râu și de câteva decizii luate de alții, la mese la care românii nu au fost invitați.

Și a mai fost ceva, 9 mai 1992, punctul fierbinte al unui marș efectuat per pedes apostolorum, de un grup de băileșteni entuziaști.

Că aceste trei momente se întâlnesc în aceeași zi nu este un accident. Este, poate, o promisiune. Și o atenționare din trecut pentru viitorul care începe mâine.

9 mai 1877, „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”

Pe fundalul tensiunilor dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, izbucnirea războiului ruso-turc din 1877 a oferit României o oportunitate unică. România Liberă Ani de zile, România trăise cu umilința vasalității față de Imperiul Otoman, plătind tribut, acceptând suzeranitate, supunând-se. Dar în acea dimineață de 9 mai 1877, în ședința extraordinară a Adunării Deputaților, un om a urcat la tribuna Parlamentului și a schimbat istoria cu o frază.

Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe, a rostit discursul care a devenit actul simbolic al proclamării independenței de stat. „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare. Suntem dezlegați de legăturile noastre cu Înalta Poartă… Guvernul va face tot ce va fi cu putință ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa.”

Adunarea a votat moțiunea cu 79 de voturi pentru și 2 abțineri. Tot în aceeași zi, Senatul a adoptat o moțiune identică. Primul act oficial al României independente a fost crearea Ordinului Steaua României. Tributul de 914.000 lei datorat Porții Otomane a fost anulat, suma direcționată către bugetul armatei.

România plătise cu sânge această libertate la Plevna, la Smârdan, la Rahova. Ostașii români cu picioarele în noroi și baionetele înaintate deciseseră soarta unui conflict în care Rusia, arogantă, refuzase inițial ajutorul. Dar independența nu se cere, se câștigă. Și pe 9 mai 1877, România a câștigat-o.

9 mai 1945, Cortina de Fum și Libertatea care nu a ajuns la toți

Exact 68 de ani mai târziu, pe 9 mai 1945, Europa tăcea după vuietul celui mai distrugător război din istorie. Germania nazistă semnase actul de capitulare necondiționată, iar lumea, epuizată și îndoliată, ieșea din șase ani de coșmar. Hitler, care visase la o Europă pustiită și re-populată după bunul său plac, murise cu câteva zile mai devreme în buncărul său din Berlin. Milioane de oameni pieriseră pe câmpurile de luptă, în lagărele de exterminare, în bombardamente, de foame și de frig. Pentru ca cineva să poată spune, în cele din urmă, că rânduiala lumii nu poate fi rescrisă cu forța.

Dar pentru unele popoare, 9 mai 1945 nu a adus cu adevărat libertatea. A înlocuit o ocupație cu alta. România, aliniată forțat la blocul sovietic, nu a sărbătorit victoria împotriva nazismului ca o eliberare, ci a trăit-o ca pe o nouă captivitate, cu alt stăpân. Iar pentru Basarabia și nordul Bucovinei, smulse prin ultimatumul sovietic din 1940, victoria aliată nu a schimbat nimic. Ziua Victoriei, marcată la Chișinău ca sărbătoare imperială sovietică timp de decenii, a rămas ani la rând o celebrare care onora mai degrabă puterea opresoare decât libertatea reală.

Marșul Unirii: Băilești—București—Iași—Chișinău—Putna (1992)

Și totuși, acolo unde istoria mare tace sau minte, oamenii mici fac lucruri mari. Câțiva tineri din Băilești, județul Dolj, oltenei inimoși, cum îi numește cu mândrie Mitel Gîrleanu, inițiatorul acțiunii, au decis că 9 mai trebuie sărbătorit altfel. Nu cu discursuri, ci cu pași. Literalmente. Era entuziasmul de după decembrie 1989 și visul reunificării cu Moldova de peste Prut.

Flacăra din suflet

Totul pornise în primăvara lui 1990, cu primul marș, cel al Orașelor Martir ale Revoluției Române, care îi purtase pe tinerii din Băilești prin Timișoara, Arad, Deva, Sibiu, Brașov, Ploiești și București, depunând jerbe la troițele celor căzuți. Trecând prin Alba Iulia, cetatea Unirii de la 1918, sămânța unui al doilea marș prinsese rădăcini. L-au dorit în 1991, ca răspuns la Drumul Crucii, făcut de un grup de studenți din Chișinău. Marșul s-a materializat în anul următor.

Dacă exista un Chișinău, „stânca noastră de latinitate dinspre est”, cum îl numeau ei, nu puteau trece prin lume fără să ajungă acolo. Unii ar spune că își sacrificaseră concediul de odihnă. Dar în sufletul lor era jertfă, recunoștință pentru sacrificiile de sânge ale înaintașilor. Cultul eroilor e cu atât mai puternic în Oltenia, cu cât riturile de trecere și pomenirile celor plecați în lumea cu lumini sunt semnificative, trăite cu conștiința ajutorului oferit sufletelor plecate. Dacă la pomeniri, parastase, pomeni, oamenii oferă morților în cimitire și de sufletul lor, viilor din jurul lor, vase cu bucate alese, cu vin, colaci, fețe de masă și ce-l mai lasă inima pe fiecare, tinerii băileșteni oferiseră fiecare pas cu care au străbătut țara în cruciș și-n curmeziș, ca o pomană de spirit viu. Căci ce poate fi mai plin de viață decât o călătorie, ea însăși metaforă a vieții?

O Înviere în spirit și în adevăr

Plecaseră chiar în dimineața din Sfânta zi de Paști din inima Bucureștiului, după o strajă întreagă petrecută sub drapel la Troița din Piața Universității, în noaptea în care exRegele Mihai urma să se întoarcă în țară. O patrulă de poliție îi escortase la ieșirea din Capitală, cu misiunea discretă de a verifica dacă nu sunt „agitatori monarhiști”. O ironie savuroasă, pentru că acei tineri nu agitau nimic altceva decât Tricolorul.

Drumul nu era ușor, nici organizarea perfectă. Nu aveau o hartă contemporană, găsiseră traseul spre Chișinău pe o veche Istorie a României de dinainte de război, ascunsă aproape în ilegalitate. Găseau pe acea hartă toponime românești. Nu aveau telefoane mobile, nici internet. Dar aveau ceva mai prețios: o icoană împrumutată de la părintele Leontin din parohia lor, promisiunea unui schimb de icoane în gara din Tecuci, cu una pictată special pentru acel marș, și cuvântul dat între prieteni, care valorează mai mult decât orice contract.

Pictorul Minel Pascu, fără să ceară nimic în schimb, a creat icoana care i-a însoțit apoi, „minunea” lor, cum o numeau. Telu Țoca a adus-o pe traseu cu trenul, mergând până la Tecuci și întorcându-se pe banii lui, fără nicio compensație. E unul din acei prieteni anonimi care nu vor apărea niciodată în povestea învingătorilor, dar fără de care aceasta nu ar fi existat. Icoana a fost mai târziu „înmaramată” de soția lui nea Grigore din Bahmut, cea care avea tricolorul pus la candela icoanei din camera mare. A fost apoi, după ce a ajuns ca niște sfinte moaște, depusă astfel la mormântul lui Ștefan cel Mare de la Putna, după întoarcerea de la Chișinău.

Primiți cu pâine și bucurie

Prin sate, oamenii sărbătoreau Paștele și le ieșeau în cale cu ouă roșii, cozonac, vin și miel. La primăria din Onești, secretarul îi primise cu rezerve și cu povești despre teama că „nu se știe cum îi va lăsa rusul în pace”. La Hâncești, un grup statuar impozant, cel cu Kotovski, banditul roșu, îi privea de pe soclul său de mausoleu. La granița Transnistriei, la Tighina-Bender, se trăgea încă, mirosea a praf de pușcă, iar șufele groase de oțel de pe marginea drumului le aminteau că pacea era încă fragilă.

Și muncitoarele de la o brutărie din Bender, auzind de unde vin și cine sunt, le-au oferit pâine caldă. „Mulțumim, seamănă la gust cu pâinea de la noi”. Poate că nu există dovadă mai simplă și mai adevărată că un popor este unul singur.

9 mai 1992 la Chișinău. Coroana de omagiu la statuia lui Ștefan

Pe 9 mai 1992, de Ziua Victoriei, tinerii din Băilești au ajuns la Chișinău. Au depus coroană de omagiu la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt din centrul capitalei Republicii Moldova. Au fost alături, în acea dimineață, de Ambasadorul Statelor Unite ale Americii. Le-a fost ghid chiar Gheorghe Mărzencu, comentator politic la Televiziunea Mesager. Iar gestul lor, modest ca amploare, copleșitor ca semnificație, a rămas, după cuvintele lui Mitel Gîrleanu, „o bornă de tinerețe a anilor noștri… un gest cu care ne vom mândri cât vom trăi.”

Nu era un act politic orchestrat. Nu fusese finanțat de niciun partid sau serviciu de informații, spre deosebire de Podul de Flori din acel an, o acțiune pusă la cale la îndemnul lui Virgil Măgureanu, șeful de atunci al SRI, pentru a distrage atenția publicului de la schimbarea de guvern. Era, pur și simplu, sufletul unor oameni care nu putuseră accepta că un râu poate fi graniță de neam.

„Pentru ca unii să reușească, mulți se sacrifică! Dar aceștia sunt cei din umbră, cei care nu vor fi niciodată pomeniți în povestea învingătorilor ! De multe ori chiar și învingătorii îi uită. Cine să își mai aducă aminte de acei nevăzuți-neauziți?” spune Mitel Gîrleanu, care în aceste zile retrăiește emoția acelui marș memorabil.

Moldova lui Ștefan, rana care nu s-a închis

Există o geografie a durerii românești care se cheamă Moldova de peste Prut. Unii îi spun Basarabia. Nu a fost niciodată pierdută în luptă, a fost cedată la masa negocierilor. Monedă de schimb între imperii care nu au ținut niciun moment cont de oamenii care trăiau acolo. La fel spune Mitel Gîrleanu în rândurile sale memorabile: „Monedă și rest de comerț a fost, nu s-a ținut cont niciodată de oamenii care trăiau acolo. Au fost dezrădăcinați, transformați, decimați, alungați… Dar ei, ca niște semințe, au răzbătut prin miezul pământului și au răsărit din nou”.

Ștefan cel Mare, domnitorul care a apărat Moldova timp de 47 de ani împotriva tuturor invaziilor, care a construit biserici după fiecare victorie ca să mulțumească lui Dumnezeu și nu lui însuși, care a fost proclamat „Atlet al lui Hristos” de Papa Sixt al IV-lea, veghează astăzi dintr-un piedestal de bronz în centrul Chișinăului asupra unei țări rupte în două de Prut. Moldova lui era una singură: de la Carpați la Nistru, de la Hotin la Cetatea Albă. Această unitate geografică, culturală și spirituală a fost sfâșiată pentru prima dată în 1812, prin Tratatul de la București, și a continuat să sângereze prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 1940.

Tinerii din Băilești știau asta. Și au mers la Chișinău nu ca turiști, ci ca frați care vizitează un frate ținut departe de acasă. Traversaseră cu doi ani înainte România, iar în 1992, au făcut-o din nou. Călători cu pasul, cu sufletul, cu gândul, atleți ai patriotismului pur.

Cuvintele care rămân. România

„Azi, aici și acum le mulțumim încă o dată din suflet pentru ajutorul  lor. Au rămas anonimii care au ajutat la scrierea poveștii celui de-al doilea marș al nostru! Și sponsorii, care la acea vreme erau rara avis, și toți acei români care au venit în noaptea aceea de pomină și ne-au oferit , coborând din bloc, ceai și cafea fierbinți, cărticele de istorie spre a le duce la Chișinău. Apoi cei care opreau mașinile pe traseu și ne ofereau un fruct, un ban, o vorbă de încurajare. Experiență unică! Azi, după aproape 30 de ani, stau și mă întreb unde oare sa fi dispărut acea Românie, unde s-a scurs, se întreabă Mitel Gîrleanu la capătul mărturiei sale. „Sau poate că totuși mă înșel și lumea cea bună din țara aceasta nu a dispărut. Voi avea de constatat asta curând”.

Nu a dispărut. Ea trăiește în gesturile anonime, în icoana pictată fără să i se deconteze culorile, în marama cu Tricolorul pusă la mormântul de la Putna, în pâinea caldă oferită de muncitoarele din Bender, în ouăle roșii coborâte din blocuri la miezul nopții pentru niște tineri cu Tricolorul în față. Ba chiar în încălțămintea Otter, primită de la fabrica Hușiana, de tinerii pe atunci călători.

Pe 9 mai, România sărbătorește multe. Independența unui stat față de un imperiu, victoria lumii față de o tiranie și speranța că ceea ce a unit Ștefan nu va rămâne despărțit pentru totdeauna. Când tricolorul flutură la Chișinău, la statuia celui care a vegheat fără să știe, un marș terminat în fapt, în 1992, dar care nu s-a terminat cu adevărat niciodată. Continuă în pașii celor ce nu au uitat că Moldova este una singură, și că un popor nu se judecă după frontierele trasate de alții, ci după sufletul pe care îl poartă.