40 de zile după Înviere, Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor României. Marea sărbătoare care unește teologia, istoria și memoria colectivă a unui popor

Există o zi în calendarul creștin în care Pământul și Cerul s-au despărțit vizibil, și totuși rămân legate mai strâns ca niciodată. Înălțarea Domnului nu este o sărbătoare a absenței. Ea este, paradoxal, o sărbătoare a prezenței mai puternice. Momentul în care Iisus Hristos s-a ridicat la cer de pe Muntele Măslinilor, în fața Apostolilor săi uluiți, marchează nu o plecare, ci o schimbare de formă a prezenței Sale în lume, de la trupul văzut, la Duhul care umple totul. Două mii de ani mai târziu, pe 21 mai 2026, România prăznuiește aceeași zi cu o semnificație triplă. O sărbătoare creștină, pomenirea eroilor neamului și ziua Sfinților Constantin și Elena, sărbătoare cu dată fixă. Rar se mai întâlnesc, în aceeași zi de joi, credința, istoria și recunoștința națională, toate trei, în același timp, sub aceleași clopote.

Temeiul scripturistic. Ce spune Biblia

Înălțarea Domnului este descrisă în două texte din Noul Testament, complementare și totodată distincte ca perspectivă. În finalul Evangheliei după Luca (24, 50-51), evenimentul este plasat lângă Betania: „Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”.

Cartea Faptele Apostolilor (1, 9-12) adaugă detalii. „Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Și privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer. Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă”.

 Numărul 40 are în teologia biblică o semnificație profundă. 40 de ani în pustie pentru Israel, 40 de zile de post ale lui Moise și ale lui Iisus înainte de activitatea publică, 40 de zile ale Înălțării după Înviere. Nu este o cifră arbitrară, este marca timpului de pregătire, de trecere, de transformare.

Muntele Măslinilor și piatra cu urma piciorului

Pe vârful Muntelui Măslinilor din Ierusalim, la câteva sute de metri est de Zidul Vechi al orașului, se află Capela Înălțării. E un mic edificiu octogonal care adăpostește locul pe care tradiția creștină îl venerează drept ultimul punct de contact al lui Hristos cu pământul. În centrul capelei, încastrată în pardoseală, se află o placă de piatră despre care se crede că poartă urma piciorului drept al lui Hristos în momentul Înălțării. Urma piciorului stâng a fost luată în Evul Mediu la Moscheea Al-Aqsa de pe Muntele Templului, unde este venerată și de musulmani, care cred și ei în înălțarea lui Iisus la cer.

Prima capelă de pe acest loc a fost ridicată între anii 384 și 390 de Poimenia, o femeie aristocrată romană din familia imperială, care a finanțat construcția „în jurul urmelor finale ale picioarelor lui Hristos”. Structura actuală datează din epoca Cruciadelor, secolul al XII-lea. Este administrată astăzi de Waqf-ul Islamic al Ierusalimului, rămânând accesibilă vizitatorilor de toate credințele.

Legende și contestări

Există o legendă ulterioară, contestată de istorici. Aceasta atribuie ctitorirea primei capele Împărătesei Elena, mama lui Constantin cel Mare, care ar fi identificat locul în timpul pelerinajului său în Țara Sfântă între 326 și 328. Istoricul Socrate Scholasticul menționează că Elena a construit o biserică pe Muntele Înălțării, fără să dea alte detalii.

Pe lângă capelă, pe vârful Muntelui Măslinilor se mai găsesc astăzi alte trei lăcașuri care comemorează Înălțarea. E Biserica Ortodoxă Rusă a Înălțării, construită în secolul al XIX-lea, cu un turn înalt care era folosit de pelerini pentru a vedea râul Iordan.Apoi, la nord, Biserica Luterană Evangelică Augusta Victoria, din 1898, astăzi gazda unui spital pentru palestinieni. Îîntre ele, Biserica Ortodoxă Greacă Viri Galilaei, al cărei nume evocă întrebarea celor doi bărbați în haine albe din Faptele Apostolilor: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer?”

Tradiția ortodoxă. De la „analepsis” la salutul „Hristos S-a Înălțat!”

Sărbătoarea se numește și „analepsis” , adică „luarea în sus” sau „episozomene” la Biserica din Cappadochia „cel mântuitor”, subliniind că prin Înălțare, Hristos a desăvârșit lucrarea mântuirii. Calendarul ortodox plasează sărbătoarea la 40 de zile după Paște, care cade întotdeauna joi.

În tradiția creștină, Înălțarea Domnului marchează o despărțire vizibilă de apostoli, dar nu una definitivă, ci o trecere spre o altă formă de prezență, una spirituală, continuă. Dincolo de imaginea propriu-zisă a înălțării, această zi are o încărcătură teologică profundă. Momentul simbolizează faptul că natura umană, asumată de Hristos, este ridicată la slava dumnezeiască. Cu alte cuvinte, nu este vorba doar despre Hristos, ci despre condiția umană în ansamblu.

În România, credincioșii se salută în această zi: „Hristos S-a Înălțat!” și  „Adevărat S-a Înălțat!” Se sfințesc plante de leac: leușteanul, paltinul, alunul. În unele zone femeile poartă leuștean la brâu, ca protecție. Se dă de pomană pâine caldă, ceapă verde, brânză, rachiu. Casele și mormintele sunt împodobite cu frunze de paltin și leuștean.

În calendarul popular românesc, Înălțarea Domnului corespunde cu sărbătoarea de Ispas. El e un personaj din mitologia românească despre care se spune că ar fi fost de față la Înălțarea lui Iisus. Se sărbătoresc și Moșii de Ispas. Tradiția populară crede că în această zi sufletele morților pleacă spre cer, de aceea obiceiurile sunt strâns legate de cultul morților.

Tradiția catolică, procesiunea care imita drumul spre Betania

În tradiția catolică, Înălțarea Domnului este celebrată tot la 40 de zile după Paști, cu veșminte liturgice albe, simbol al bucuriei și gloriei. Gloria este cântată cu solemnitate deosebită, Crezul este rostit cu accent explicit pe „S-a înălțat la cer”, iar lumânarea pascală este stinsă după citirea Evangheliei, în mod solemn, marcând că perioada Paștilor se încheie.

De la primele secole ale Bisericii, Înălțarea a avut o trăsătură liturgică distinctivă. O procesiune ieșea din cetate și urca pe un deal, imitând drumul lui Hristos cu Apostolii spre Betania. În Ierusalim, procesiunea urca pe Muntele Măslinilor. În Occident, obiceiul s-a răspândit în secolul al VIII-lea și al IX-lea, înainte de a fi înlocuit treptat cu scenete și piese de teatru liturgic. Un obicei remarcabil nu e de neglijat. În unele biserici medievale, o statuie a lui Hristos era ridicată printr-o deschidere în tavanul bisericii, în timp ce de sus coborau trandafiri și petale.

Un exemplu special al acestor spectacole medievale este piesa de teatru liturgic din mănăstirea bavareză Moosburg, înregistrată de poetul Johann von Berghausen în 1362. În centrul bisericii, sub o deschidere în tavan, era ridicată o platformă împodobită cu pânze colorate și flori. Deasupra platformei stătea un cort deschis la vârf, reprezentând Muntele Măslinilor. Înăuntru era plasată o statuie a lui Hristos Înviat, ținând ridicat steagul victoriei. La momentul potrivit din slujbă, statuia era ridicată prin tavanul bisericii, în aplauzele mulțimii.

Obiciuri de Înalțare în Europa occidentală

Tradiția medievală de a mânca pasăre de Înălțare era răspândită în toată Europa, pentru că Hristos „a zburat” la cer. Astfel, porumbei, fazani, potârnichi și chiar pui de cioară ajungeau pe mesele credincioșilor. În vestul Germaniei, brutarii dăruiau clienților produse de patiserie în formă de păsări. Iar în Anglia, sărbătoarea era marcată cu jocuri, dansuri și curse de cai.

Astăzi, Înălțarea este zi legală de odihnă în Germania, Franța, Olanda, Belgia, Austria, Elveția, Norvegia, Suedia, Danemarca și Finlanda. Că ziua cade întotdeauna joi transformă adesea sărbătoarea în minivacanță de patru zile. În Germania, aceeași zi este și „Ziua Tatălui” sau „Ziua Bărbaților”, o coincidență de calendar care datează din secolul al XVIII-lea.

La Santiago de Compostela, „Festas da Ascensión” estet considerate cea mai importantă festivitate a orașului după cea a Sfântului Iacob Apostol. Timp de o săptămână, orașul îmbină celebrările religioase cu Târgul Tradițional de Vite Amio. E unul dintre cele mai importante târguri de animale din Europa.

Ziua Eroilor, un pact sacru între Biserică, Stat și memorie

Decizia de a lega Ziua Eroilor de Înălțarea Domnului nu a fost arbitrară și nu a venit dintr-o logică administrativă. Ea a venit din intuiție teologică și din durere națională.

România pierduse în Primul Război Mondial aproape un milion de militari și civili. La manifestația de la Iași din 29 mai 1919 , de Ziua Înălțării Domnului, ieșenii ieșiseră în stradă pentru a onora, printr-o slujbă de pomenire, eroii căzuți. Acesta a fost poate momentul de pornire al asocierii simbolice între Înălțare și pomenirea eroilor.

Prin Decretul-Lege nr. 1.693 din 4 mai 1920, autoritățile statului român au stabilit ca Ziua Eroilor să fie decretată sărbătoare națională și să fie celebrată „cu mare fast religios, școlar, militar și național”, în Ziua Înălțării Domnului.

Articolul I al decretului original suna astfel: „Comemorarea eroilor căzuți în răsboi se va face, în fiecare an, în ziua înălțărei Domnului nostru Isus Christos, din luna Maiu, când Floarea este mai bogată.” Un mai cu flori, un mai legat de moarte, un mai privit cu speranță de viață veșnică, totul în aceeași zi.

Ziua Eroilor înainte de 1989 și după

În perioada socialistă, Decretul nr. 71 din 1948 a schimbat data Zilei Eroilor la 9 mai, dându-i o conotație politică în loc de una spirituală. Abia după 1989, prin Legea nr. 48/1995, a fost restaurată tradiția inițială. Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război a reconfirmat definitiv: Ziua Eroilor se sărbătorește de Înălțarea Domnului.

La Mormântul Ostașului Necunoscut din Parcul Carol I din București, ceremonia anuală din acest an va include rostirea solemnă a numelor eroilor români căzuți la datorie, exerciții ale Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” și slujbă de pomenire cu participarea reprezentanților autorităților centrale. La orele 12:00, toate clopotele bisericilor ortodoxe vor bate în același timp, în amintirea celor care și-au dat viața pentru apărarea patriei.

Logica teologică a acestei asocieri este formulată de Patriarhul Daniel: eroii care s-au jertfit pentru neam s-au înălțat, prin jertfa lor supremă, la ceruri. Ziua Înălțării Domnului este, astfel, simultan speranța celui care a învins moartea și pomenirea celor care au înfruntat-o.

Catedrala Mântuirii Neamului, hramul care îmbrățișează

Alegerea hramului principal al Catedralei Mântuirii Neamului nu a fost o decizie administrativă , ci un act de teologie aplicată.

„Această dorință de a avea ca hram principal Înălțarea Domnului și ziua eroilor a fost a Preafericitului Părinte Patriarh de vrednică pomenire Teoctist, aprobată de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române”, a explicat Patriarhul Daniel. „Cu prilejul acestei sărbători sfinte și mari am făcut pomenirea eroilor români și avem speranța că pomenirea să se facă în noua Catedrală Patriarhală, care are ca hram principal Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor.”

Catedrala Mântuirii Neamului este cea mai mare biserică din România și cea mai înaltă și mai mare clădire de biserică ortodoxă ca volum și suprafață din lume, sfințită la 26 octombrie 2025. Are 127 de metri înălțime totală, capacitate de 6.000 de credincioși în interior și al doilea hram este Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Cea mai mare biserică din lume a ales ca sărbătoare principală ziua în care Hristos a lăsat Pământul pentru Cer. Și a ales-o, în același timp, ca zi de pomenire a eroilor care au lăsat viața pentru popor. Rar se mai construiește o catedrală cu o simbolistică atât de coerentă de la piatra de temelie la hram.

Alte ctitorii cu hramul Înălțarea Domnului

Printre cele mai importante lăcașuri de cult cu hramul Înălțarea Domnului din România se numără și Mănăstirea Cozia din Vâlcea. E una dintre cele mai vechi ctitorii medievale românești, fondată de Mircea cel Bătrân în 1388, cu picturi murale de mare valoare artistică. De asemenea, e Mănăstirea Neamț din Moldova, cel mai important centru cultural și spiritual medieval moldovenesc, cu o bibliotecă celebră și tradiție manuscrisologică. Mai multe catedrale episcopale și numeroase parohii din toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Române au ca hram principal Înălțarea Domnului.

La nivel european și mondial, printre ctitoriile reprezentative cu hramul Înălțării se numără Catedrala Ascension din Birmingham (Anglia), Chapelle de l’Ascension din Paris, mai multe mănăstiri athonite care prăznuiesc Înălțarea cu slujbe de noapte, și, desigur, întregul complex de biserici de pe vârful Muntelui Măslinilor din Ierusalim.

Ispas, portretul unui personaj care nu există și totuși există

Nicio abordare a Înălțării în spațiul cultural românesc nu este completă fără Ispas. Conform mitologiei populare românești, Ispas ar fi fost de față la Înălțarea lui Iisus și la ridicarea sufletelor morților la cer. Tradiția spune că în această zi sufletele străbunilor pleacă spre cer. De aceea, o parte dintre obiceiurile de Înălțare sunt legate de cultul morților.

Ispas nu este un personaj biblic sau patristic. Este o creație a mentalității populare românești care a simțit nevoia de a personaliza momentul, de a pune un martor uman la evenimentul cosmic. Că acest martor inventat a supraviețuit două milenii de creștinism oficial și oficial nu există, dar totodată este în orice dicționar de folclor românesc, spune ceva esențial despre felul în care cultura populară românească și-a apropriat credința.  Nu prin abstracțiune teologică, ci prin poveste și personaj.

Înălțarea Domnului este marea zi a înălțărilor, a lui Hristos care urcă, a eroilor care au plecat, a sufletelor morților care, conform credinței populare, își iau drumul spre cer chiar în această joi de mai. Preafericit cel ce are ochi să vadă în toate trei același urcuș.