Sfântul Gheorghe în calendarul popular al satelor. De la Dunăre la Someș, între credință creștină și mit precreștin

Cele două figuri — sfântul martir din Capadocia și zeul pastoral al primăverii carpatice — coexistă în același calendar, în aceeași zi, adesea în același om care dimineața merge la liturghie și după-amiaza împodobește cu ramuri verzi stâlpii porții.

Ion Ghinoiu, cel mai important etnolog al calendarului popular românesc, formulează cu precizie această suprapunere: „Peste un zeu al vegetației, protector al cailor, vitelor cu lapte și holdelor semănate, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul trac, Creștinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe”.

Sfântul Gheorghe, martir și cavaler

Sfântul Gheorghe s-a născut în jurul anului 270 în Capadocia, dintr-o familie creștină, și a ajuns ofițer al armatei romane. Când împăratul Dioclețian a emis, în 303, un decret de persecuție a creștinilor, Gheorghe și-a mărturisit public credința, refuzând să apostazieze. A fost torturat cu o cruzime sistematică (trasul pe roată, lespezi de piatră pe piept, cuie în încălțări, groapă cu var ars) și, în cele din urmă, decapitat pe 23 aprilie 303.

Cel mai celebru episod legat de el e uciderea balaurului care teroriza cetatea Silena din Libia și salvarea fiicei împăratului. Este o legendă medievală fără bază istorică, dar cu o putere simbolică extraordinară: balaurul ucis de Gheorghe reprezintă, în interpretarea teologică și populară deopotrivă, forțele distructive ale universului, răul cosmic înfrânt de curaj și credință. Nu întâmplător, în iconografia populară românească, grindina, cel mai de temut dușman al holdelor, era adesea asociată cu balaurul. Cel care omoară balaurul devine, implicit, apărătorul recoltei.

Sfântul Gheorghe este patronul spiritual al multor localități din România. Este și ocrotitorul mai multor națiuni. Îl găsim în Anglia, Georgia, Armenia, Malta, Lituania, Serbia. Este deopotrivă ocrotitor al cavaleriei medievale și al Forțelor Terestre ale Armatei Române. Crucea sa roșie pe fond alb a devenit steagul Angliei. Dar nicăieri nu a primit o interpretare mai bogată și mai stratificată precum în cultura populară românească, unde s-a topit într-un personaj mult mai vechi și mai complex.

Sângiorz, cel care ține cheile anotimpurilor

În legendele și credințele populare românești, Sângiorz și Sânmedru (Sfântul Dumitru, 26 octombrie) formează un cuplu cosmic. Sunt cei doi „chezași ai timpului”, cărora Dumnezeu le-a încredințat cheile anotimpurilor. Sângiorz închide iarna și deschide vara la 23 aprilie, Sânmedru închide vara și deschide iarna la 26 octombrie. Între ei există un rămășag pe viață și pe moarte, consemnat de Simion Florea Marian: „Dacă pomii sunt neînfrunziți pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sîngeorz.” Și invers: dacă la 26 octombrie Sângiorzul găsește frunze pe arbori, Sânmedru va plăti cu viața.

Ion Ghinoiu rezumă această dialectică cu o formulă care a devenit deja clasică în etnologia românească: „Un sfânt înfrunzește codrul, celălalt îl desfrunzește.”

Se spune că atunci când broaștele cântă pentru prima oară în primăvară, Sângiorz ia cheile de la Sânmedru și deschide porțile naturii spre viață. Cântecul broaștelor, acel zgomot asurzitor al bălților dunărene în aprilie, nu mai este în această logică un simplu fenomen natural. Este semnalul că schimbul a avut loc, că vara a primit girul cosmic.

Cele trei zile ale lui Sângiorz

Sărbătoarea nu se reduce la o singură zi. În calendarul popular ea se întinde pe trei zile cu funcții distincte, fiecare guvernată de alte ritualuri:

22 aprilie e Mânecătoarea, Sângiorzul Vacilor, Alesul. Ajunul este dedicat ciobanilor și vitelor cu lapte. Este o noapte periculoasă: strigoii, moroii ies din trupurile ori din mormintele lor și se adună la răspântii, bătându-se cu limbi de meliță până la miezul nopții, după care se întorc în sate să fure mana vacilor, rodul câmpului, visul fetelor și norocul băieților. Mânecătoarea este și sora lui Sângiorz în mitologia românească, o divinitate feminină invocată în descântecele de dragoste și în practicile de apărare a manei vitelor (rodul laptelui).

23 aprilie e Sângiorzul / Sfântul Gheorghe. Ziua centrală, cu cel mai bogat repertoriu ritual. Se împodobesc casele și grajdurile cu ramuri verzi, se aprind focuri rituale, scăldatul în apă curgătoare înainte de răsăritul soarelui, urzicatul, semănatul busuiocului. Preoții ies cu crucea în câmp pentru rugăciuni de rod.

24 aprilie e Calul Sfântului Gheorghe. Ziua calului, ajutorul Sfântului la uciderea balaurului, simbol al vitejiei și al fertilității animale. Nu se lucrează deloc în această zi, pentru ca animalele sălbatice să nu atace vitele și gospodăriile.

Obiceiuri din Oltenia dunăreană: Proorul Sfântului Gheorghe

Ziua Sfântului Gheorghe era așteptată în satele doljene din Câmpia Băileștiului. Am aflat amânunte de la Elena Veleanu din Piscu Nou, comuna Seaca de Câmp, care avea chiar o fotografie de la mijlocul anilor’60. Imaginea alb-negru are în prim-plan trei tineri, unul fiind soțul ei, Gheorghe Veleanu. Am stârnit amintiri din tinerețile lor, iar ei au relatat cu însuflețire despre efervescența pregătirulor pentru această sărbătoate mult așteptată.

Tinerii se organizau în cete și împodobeau cu ramuri de salcie un car tras de boi albi. În planul secund al imaginii se distinge piciorul din spate al unui bou și un tânar care se ivește dintre ramurile de salcie ce ornau carul.

„Se duceau băieții în proor. Copiii mei n-au mai apucat, dar Gheorghe al meu a apucat. Se strângeau seara, împodobeau carul cu sălcii puse și pe-o parte și pe alta Erau câte cinci, șapte băieți. Noi, fetele, ieșeam la poartă să vedem când trece. Se ducea, se împlimba prin sat, și pe urmă se duceau și petreceau. La boi aveau clopoței, aveau plantici, pănglicuțe roșii, albe” ne-a povestit Lenuța Veleanu. Nea Gheorghe, care avea cam 18-19 ani când a fost realizată fotografia, și-a amintit că alături de el, în fotografie, i-au fost tovarăși la Prourul Sfântului Gheorghe Bebe Rița, care trăiește și Petrică Andrei, care nu mai este printre noi.

Obiceiul de Sf. Gheorghe la Băilești

Din aceeași Câmpie a Băileștiului, chiar din localitatea cunoscută de toată lumea prin inytermediul lui Amza Pellea și nemuritorul său personaj Mărin Juvete, vine o altă mărturie. Scriitorul Mitel Gîrleanu ne-a relatat că la Băilești, Prourul Sfântului Gheorghe era un car împodobit cu flori de liliac. Procedeul era similar. Băieții străbăteau drumurile și le transmiteau urări celor ce purtau numele sfântului. Aceștia primeau urările și le răsplăteau cu bunătăți gastronomice, cu cozonac, cu vin. Sărbătoriții primeau un fir de liliac înflorit din podoaba carului. Cântau, chiuiau cu toții și carul pleca mai departe.

Proorul și carele lumii. Iată cum un car cu salcie ajunge mai departe decât o alegorie de nouă metri

Există ceva aproape magic în gestul omului de a împodobi o platformă, de a o pune în mișcare și de a o duce prin fața semenilor ca să le spună: suntem, sărbătorim, trăim. De la malurile Amazonului până în Câmpia Tisei, de la piețele Londrei medievale la ulițele satelor de câmpie ale Banatului sau Olteniei, oamenii au înțeles dintotdeauna că bucuria are nevoie de formă, că forma trebuie să se miște, și că mișcarea trebuie să fie însoțită de cântec. Prourul Sfântului Gheorghe, acel car împodobit cu ramuri proaspete de salcie sau cu flori de liliac, uneori cu covoare înflorate aruncate peste marginile lui, pe care o ceată de băieți și tineri pornea în dimineața zilei de 23 aprilie să colinde satul de la un capăt la altul, nu era, în fond, cu nimic mai prejos decât un car alegoric de la Rio de Janeiro. Era, poate, mai sincer.

Carele alegorice și carul cu boi

Carnavalul de la Rio, considerat cel mai mare festival de carnaval din lume, cu două milioane de oameni pe zi în stradă, se construiește în jurul paradelor școlilor de samba, care defilează prin Sambadromul din Marquês de Sapucaí, un stadion construit exclusiv pentru această celebrare. Carele alegorice (carros alegóricos ) sunt pline de sculpturi din lemn, plastic, polistiren și alte materiale, decorate divers și colorat pentru a reprezenta elementele unui subiect narativ ales cu luni înainte. În grupa de elită a Rio-ului, aceste care nu pot depăși 8,5 metri lățime și 9,8 metri înălțime. Costumele și carele sunt produse de membrii școlii de samba, cu atenție meticuloasă la detalii și meșteșug, din pene, paiete, margele, stofe, metale și chiar materiale reciclate. Luni întregi de muncă, mii de oameni implicați, bugete de milioane de dolari. Rezultatul este un spectacol care lasă publicul fără respirație.

Și totuși, acolo în satul de câmpie sau de deal din România, în dimineața de Sfântul Gheorghe, câțiva băieți cu acordeonul la piept și salcia sau liliacul împodibind  carul realizau același lucru cu o simplitate dezarmantă. Carul era împodobit nu cu polistiren aurit, ci cu ramuri vii, cu miros de pădure tânără sau de floare și promisiunea că primăvara a venit de-a binelea. Nu exista un carnavalesco, directorul artistic angajat cu leafă. Era doar tradiția nescrisă, transmisă din tată în fiu: așa se face la noi de Sântul Gheorghe. Cetele chiuiau, acordeonul transmitea un cântec de felicitare, fetele ieșeau la porți și cetele cu prourul treceau prin sat, unele după altele, ca o undă de viață care îl trezeau la un nou an.

De la sud la nord. Sîngeorzul în Țara Năsăudului și în Sătmar

Cu totul alte obiceiuri umpleau satele ardelene de însuflețire de ziua Sfânntului Gheorghe. Aici e celebrat Sîngeorzul cu apă și cu verdeață.

La Chiuza, o comună frumoasă, îmbrățișată între dealuri și Someș, Sîngeorzul îndemna băieții să culeagă urzici și să atingă cu ele picioarele fetelor. Dincolo de gestul dureros era un rost riualic. Fetele erau astfel trezite dureros și îndemnate spre activitate. Li se vestea astfel intrarea în vară, cu vegetația plină de sevă.

„De Sîngeorz, spune Ligia Micu, amintindu-și copilăria de la Chiuza, se tăiau glii de iarbă, care erau așezate pe stâlpii porților, care erau de lemn. În acele glii se înfigeau apoi ramuri de salcie înfrunzită.

La școală, nu ieșeam în pauză, ca să nu ne urzice băieții și să nu ne stropească cu apă” mai spune ea.

În județul Satu Mare, precum în multe alte locuri din Transilvania, se practica udatul cu apă. Gestul era ritualic, menit să aducă abundența și să asigure rodnicia anului. Transformat de-a lungul timpului în obicei, el era generator de multă veselie în sate. „De Sf. Gheorghe, aveam mereu găleți cu apă la poartă. Dacă prindeai pe cineva că trece pe drum, omul era udat cu apa din găleată” spune un locuitor al satului Valea Morii, azi component al orașului Tășnad. Unii încercau să se ferească și mergeau pe mijlocul drumului, dar cei experimentați reușeau să-i ude, aruncând cu meșteșug apa din găleată până departe.

Udatul ca gest ritualic

Trecuse o noapte în care forțele răului, manifestate puternic fuseseră alungate cu focuri. Energiile sacre îi puteau contamina pe săteni. De aceea, în ziua de Sf. Gheorghe era absolut necesar scăldatul sau stropitul ritualic, pentru oameni și animale. Erau stropite si obiectele din gospodărie, purificate astfel. Se asigurărao stare bună de sănătate şi prosperitate în anul agro-pastoral.

Băieţii le udau pe fete și din alt motiv. Ele erau astfel protejate, ca să nu se apropie de ele strigoaicele. Tototdată, nici fetele nu trebuia să se transforme în strigoaice, iar stropitul de Sf. Gheorghe le ferea. Udatul reprezenta și un gest de bucurie, mulţumind, ca o ploaie, pentru apropierea primăverii.

Alte bordeie, aceleași obicee

Prourul nu este singur pe harta lumii. În Bavaria, de Ziua Sfântului Gheorghe, pe 23 aprilie, sărbătoarea numită Georgiritt „Călăria lui Gheorghe” aduce cai și care împodobite în culori vii, care defilează în jurul bisericilor locale, urmate de servicii divine în care sunt binecuvântați atât caii, cât și călăreții, continuate cu concursuri ecvestre. În Spania, în orașul Alcoi din Valencia, Ziua Sfântului Gheorghe este comemorată cu o sărbătoare în care mii de oameni defilează în costume medievale, formând două „armate”, Mauri și Creștini, și reconstituind asediul care, conform tradiției, a fost câștigat cu ajutorul sfântului.

Paradele de Sf. Gheorghe

Mai aproape de noi în spirit, dacă nu în geografie, se află și paradele din Londra, unde, de Ziua Sfântului Gheorghe, oamenii îmbrăcați în cavaleri, cu cai și care împodobite în roșu și alb, culorile Crucii Sfântului Gheorghe, trec prin zonele centrale ale capitalei, de la Trafalgar Square spre Westminster. La Manchester, parada anuală de Sfântul Gheorghe reunește comunități întregi în jurul aceluiași simbol al curajului și credinței.

Ce leagă toate aceste manifestări, carele de polistiren aurit din Rio, carele de cai binecuvântați din Bavaria, paradele de cavaleri medievali din Londra și Manchester, reconstituirile din Alcoi și Cáceres, și prourul cu salcie sau liliac al băieților din satele olteniei dunărene, este același impuls uman, ancestral și inalterabil. E nevoia de a celebra în public ceea ce iubim, de a da formă bucuriei, de a pune cântecul în mișcare. Diferența dintre o alegorie de nouă metri înalțime, construită de o echipă de artiști timp de un an, și un car cu ramuri de salcie sau liliac înflorit pe care flăcăii l-au împodobit în noaptea de dinainte, nu este una de esență, ci doar de scară.

Ambele spun același lucru: suntem vii, e primăvară, iar Gheorghe merită sărbătorit. Și, cine știe, poate că cea mai sinceră alegorie dintre toate a fost întotdeauna cea care a mirosit a salcie proaspătă, a liliac, și a răsunat de glasul unui acordeon tânăr pe ulița unui sat ce mai există, e viu, nu doar în amintiri.

Sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Semnificațiile mitice, focul, apa, verdeața

Etnologul Antoaneta Olteanu sintetizează cele trei elemente emblematice ale Sângiorzului: apa, focul și ramurile verzi. Sunt prezențe purificatoare, apotropaice și stimulatoare ale fertilității.

Focul ritual aprins în noaptea de 22 spre 23 aprilie în sate din Maramureș sau Bistrița-Năsăud era „foc viu”, produs prin fricțiune, nu prin chibrituri. Feciorii săreau peste el rostind cuvinte magice, iar focul rămânea aprins până la coborârea turmelor de la munte. Fumul lui alungea strigoii, curăța hotarul satului, sfințea spațiul pentru sezonul pastoral care începea.

Apa are și ea funcție dublă. Apa curgătoare în care oamenii se scăldau înainte de răsărit purifica trupul de toate relele acumulate iarna. Roua adunată în noaptea de 22 spre 23 aprilie era considerată deosebit de puternică. Era bună în descântece, bună pentru frumusețe, pentru sănătate. Cine se spăla cu ea era cinstit de toată lumea.

Ramurile verzi sunt poate simbolul cel mai vizibil și cel mai răspândit. Capul familiei, întotdeauna un bărbat, în tradiția patriarhală, așeza în dimineața zilei ramuri verzi la stâlpii porților, la ferestrele și ușile caselor și grajdurilor, în grădini și pe mormintele din cimitir. Plantele variază în funcție de regiune. În unele sate din Muntenia se pun crengi de tufan sau de păr. Satele din Transilvania sunt cunoscute pentru ramurile de salcie, de rug verde sau firele de leuștean. În satele din Banat se pun frunze de fag sau gorun. Ramurile au rol dublu. Ele marchează renașterea naturii și protejează gospodăria de acțiunea strigoilor de mană, foarte activi în această perioadă.

Sfântul Gheorghe în Oltenia

Sfântul Gheorghe e ocrotitorul Băileștiului, așazat la loc de cinste chiar la intrarea în primărie. La Craiova e Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” Prisaca, iar multe biserici au hramul Sfântului Gheorghe.

În Oltenia, și în special în zona dunăreană a județului Dolj, sărbătoarea Sfântului Gheorghe poartă pecetea unui peisaj specific. E câmpia lată, Dunărea cu bălțile ei, tradițiile agropastorale ale unei populații care a trăit simultan cu plugul și cu oaia, cu vița de vie și cu pescuitul.

Aici, în dimineața zilei de 23 aprilie, porțile satelor se împodobesc cu ramuri verzi de salcie sau liliac înflorit. Bătrânii din localități ca Poiana Mare, Băilești sau Calafat spuneau că dacă nu pui verde la poartă de Sf. Gheorghe, nu-ți merge bine tot anul o formulă care condensează un întreg sistem de credință. Ramura verde nu este decorativă, ci armură vegetală contra forțelor care ar vrea să fure rodul și belșugul.

Femeile din Dolj aveau, în dimineața ajunului, obiceiul de a scoate componentele pentru țesut afară, ca să răsară soarele peste ele. Dovediseră deja Joimăricii în Joia Mare că au încheiat activiattea de iarnă, cu torsul și țesutul. Era tot un gest apotropaic care cerea pentru uneltele gospodăriei binecuvântarea celui mai puternic simbol solar al primăverii. Oamenii se încingeau cu ramuri verzi ca să nu-i doară mijlocul, un transfer al vitalității vegetale către corpul uman, o magie simpatetică de sănătate. Alții o făcuseră deja la Buna vestire.

Urzicile

Obiceiul bătutului cu urzici, practicat și în Oltenia, are aceeași logică. Urzicile sunt planta primăverii năprasnice, planta care doare dar trezește. Cel urzicat de Sângiorz va fi iute și harnic tot anul. Durerea scurtă a urzicii este un schimb cu vigoarea îndelungată a sezonului cald.

Femeile oltence pregăteau, în preajma zilei, o unsoare specială, obținută din untură de porc negru, usturoi, pelin, urzică și alte plante culese în momente ritualice ale anului precedent. Cu aceasta ungeau ugerul vacilor și oilor, protejând mana laptului de furtul strigoilor. Usturoiul, aliment apotropaic universal, ungea ușile, ferestrele și intrările grajdurilor.

Laptele, alesul oilor și tocmitul ciobanilor

Laptele era el însuși în centrul ceremoniei pastorale de 22 aprilie, considerat și Sângiorzul Vacilor. Găleata de muls era spălată cu apă curgătoare și cu iarbă verde, decorată cu o coronița de salcie, care ulterior era aruncată într-o fântână. Practic, se curăța și se sfințea întreg aparatul mulsului, pentru ca rodul vacilor să fie bogat tot sezonul. Irina Nicolau consemnează în Ghidul sărbătorilor românești că femeile puneau în găleata de muls buruieni descântate, le lăsau peste noapte în apă, și cu acea apă o vărsau pe vacă a doua zi.

În calendarul pastoral al satelor doljene, 23 aprilie era un soroac, un termen contractual cu valoare sacră. Sfântul Gheorghe tocmea ciobanii; Sfântul Dumitru îi plătea. Această zicală populară, înregistrată de etnografi în toată Oltenia, rezumă întregul ciclu pastoral al anului. Angajarea se făcea la Sângiorz, lichidarea socotelilor la Sânmedru. Cizmele de vară se încălțau la Sângiorz, cizmele de iarnă la Sânmedru. Contractele de arendă a moșiilor urmau același calendar.

22 aprilie era Alesul, ziua în care se alegeau ciobanii, se stabilea locul stânei, se selectau oile pentru văratul la munte, se pregătea strunga pentru primul muls și se prepara primul caș al sezonului. Era o zi cu greutate de contract și cu ritualul care îl sființa.

Urcatul turmelor la munte, care în zona dunăreană a Doljului nu era dramatic ca în zonele carpatice, dar exista ca principiu al separației sezoniere, marca practic intrarea în timp productiv, în anotimpul care alimenta familia cu lapte, brânză, lână. Sângiorz era, în această logică, Noul An pastoral, cel mai important punct de inflexiune din calendarul economic al comunității rurale.

Preoții în câmp și credincioșii la apă

Creștinismul popular din Oltenia dunăreană nu a rupt aceste obiceiuri, le-a integrat și le-a re-semnificat. Preoții ieșeau cu crucea în câmp în ziua de Sfântul Gheorghe, pentru rugăciuni de ploaie și roadă. Era un obicei specific întregului sud al Munteniei și Olteniei, care leagă credința creștină de anxietatea agrară universală. Roua sau ploaia de Sângiorz era semn de an bogat. Dacă în dimineața de 23 aprilie era rouă multă ori pâclă deasupra Dunării, bătrânii din sat știau că se va face rod bun.

Oamenii se scăldau în Dunăre sau în brațele ei înainte de răsăritul soarelui. Avem de-a face tot cu un act de purificare. În zona dunăreană, el căpăta o amploare specială dată de prezența celui mai mare fluviu al Europei. Apa Dunării în dimineața de Sângiorz, scăldată de o lumină încă oblică, era investită cu o putere pe care nici un alt izvor nu o putea egala. Cel care intra în ea se curăța de toate bolile, de deochi, de farmece și de somnolența care îl cuprinsese în lunile de iarnă.

Nu se doarme în ziua de Sângiorz

Sărbătoarea venea cu o interdicție: nu se doarme în ziua de Sângiorz. Cine doarme, fură somnul mieilor și va fi somnoros tot anul.

Gunoiul adunat în curte de Sfântul Gheorghe se pune la rădăcina pomilor, ca aceștia să rodească, o tehnică rituală de fertilizare în care gestul practic și cel simbolic se confundă.

Primăvara care nu cere voie

Există în obiceiurile de Sf. Gheorghe o energie care depășește explicația rațională a magiei simpatetice sau a anxietății economice față de recoltă. Este energia unui popor care a trăit pentru milenii în direct contact cu anotimpurile. El a simțit primăvara nu ca pe o schimbare de temperatură ci ca pe un eveniment cosmic. Era o decizie luată undeva sus, de niște forțe care au cheile anului la brâu.

Sângiorz descuie vara. Gestul lui este un act de autoritate divină asupra timpului. Ramura verde la poarta casei este recunoașterea acestei autorități, căci omul se alătură ordinii cosmice, nu i se opune. Ritualurile nu creează primăvara, ci o întâmpină, o cheamă, o invită să intre și în gospodărie, și în trup, și în turme.

Că Sfântul Gheorghe a supraviețuit milenii, că a trecut prin Imperiul Roman, prin Bizanț, prin cruciade ori prin sate doljene de câmpie, prin toate transformările istorice ale acestei zone de la Dunăre, arată că ceva din el răspunde unei nevoi fundamentale a omului. Este nevoia de a marca triumful vieții în momentul cel mai vulnerabil al ei, când primăvara tocmai a câștigat lupta cu iarna și nimeni nu e sigur că va ține.

Ramura verde la poartă, în dimineața de 23 aprilie, este cel mai simplu semn că vița a înțeles. Că și ea, ca și oamenii de la Dunăre ori din alte sate ale României, a ales să fie de partea vieții.