Nadia Comăneci împlinește 65 de ani. Istoricul Anita Sterea povestește despre antrenorul uitat, dosarul „Corina” de la Securitate și fuga din 1989 spre libertate

În vara anului 1976, numele unei fete de 14 ani din România ajungea pe coperțile celor mai importante reviste din lume. La Montreal, Nadia Comăneci executa un exercițiu de câteva zeci de secunde, iar tabela electronică a rămas în istoria sportului cu celebrul „1.00”, cu acel 10 perfect pe care aparatura nu era proiectată să îl arate.

La 50 de ani de la acel moment, România a dedicat întregul an 2026 performanței sale, iar pe 12 noiembrie, Nadia Comăneci împlinește 65 de ani. 

Nota de 10 care a pus România pe harta lumii

Anita Sterea subliniază faptul că gimnasta nu a fost prima persoană care a primit nota 10 în istoria gimnasticii, așa cum se menționează adesea în mod eronat. Chiar Nadia Comăneci obținuse deja note perfecte la alte competiții înainte de Jocurile Olimpice de la Montreal. „Ea a luat primul 10 de la o ediție olimpică. Mai precis, Nadia a devenit prima gimnastă care a obținut nota perfectă într-o competiție olimpică feminină”, a explicat istoricul.

Ea spune cum performanța de la Montreal a avut loc și într-un context special. Ediția din 1976 a fost prima organizată după tragedia de la München, din 1972, când atentatul terorist asupra delegației israeliene a provocat moartea a 11 membri ai acesteia. „Mișcarea olimpică avea nevoie să recâștige încrederea publicului și să arate că sportul putea în continuare să unească oamenii. Și ce poate să fie mai frumos decât o copilă de 14 ani care învinge tehnologia, atinge perfecțiunea?”, a punctat Anita Sterea.

Tehnologia a fost învinsă

Iar tehnologia chiar a fost învinsă. Căci sistemul electronic de notare fusese proiectat să afișeze trei cifre, pentru că nimeni nu anticipase că o gimnastă va obține nota maximă. În corespondența dintre reprezentanții companiei Omega, responsabilă de aparatura de cronometrare și notare, și organizatorii competiției, fusese discutată posibilitatea unei tabele cu patru cifre. Varianta a fost exclusă, iar când a venit nota Nadiei, aparatul a afișat 1.00. „Românca a plecat acasă cu trei medalii de aur, una de argint și una de bronz”, spune președinta Asociației Coolturale Nouă de Pasă.

Succesul a avut efecte care au depășit sportul. Revistele Time, Newsweek, Sports Illustrated și altele au pus-o pe copertă în aceeași săptămână. În schimb, în România, imaginea sa nu a beneficiat de aceeași vizibilitate în presa oficială. Potrivit Anitei Sterea, Scânteia, ziarul Partidului Comunist, a publicat informații despre performanța ei printre ultimele pagini, fără să îi acorde o importanță prea mare.

Antrenorul care a descoperit-o, dar care a dispărut din poveste

Povestea Nadiei nu începe în 1976 și nici în momentul în care Béla Károlyi ar fi remarcat-o întâmplător în curtea unei școli. Aceasta este versiunea devenită cunoscută prin filmul „Nadia” și prin unele relatări ulterioare. Anita Sterea spune că realitatea este diferită. „Gimnasta ajunsese în sala de sport încă de la o vârstă foarte fragedă, fiind selectată de antrenorul Marcel Duncan, cel care a pus bazele pregătirii sale la Onești. Soții Béla și Márta Károlyi au preluat ulterior grupa din care făcea parte Nadia, în jurul anului 1971”, a specificat specialista.

Rolul lui Marcel Duncan a fost mai apoi aproape șters din povestea oficială. Antrenorul a plecat ulterior din țară, iar într-un regim în care asemenea gesturi erau considerate acte de trădare, numele lui nu mai era convenabil în istoria unei campioane naționale. 

Dinamo vs Onești

Drumul Nadiei până la Montreal a fost și o competiție între centrele de pregătire din România. „Clubul Dinamo avea o poziție puternică în gimnastica națională, inclusiv pentru că sportivii săi puteau obține mai ușor pașapoarte pentru deplasările externe prin legăturile apropiate cu Ministerul de Externe. Centrul de la Onești, construit tocmai pentru a relansa gimnastica românească după rezultatele slabe de la edițiile olimpice din 1964 și 1968, trebuia să își câștige locul”, a povestit istoricul.

Anita Sterea amintește de un episod ce a avut loc în timpul selecției pentru Montreal. „Într-una dintre zilele în care sportivele de la Onești și cele de la Dinamo se pregăteau separat la complexul Lia Manoliu, o delegație de la Comitetul Central a venit în vizită. Fetele de la Onești erau în sala de antrenament, în timp ce cele de la Dinamo se aflau la bazin, pentru recuperare. Iar membrii delegației au interpretat, în mod eronat, că se relaxau la ștrand, ceea ce i-a nemulțumit. În cele din urmă, lotul de la Onești a fost cel care a plecat în întregime la Montreal”, a specificat ea.

De la campioană la „bun național”

După succesul de la Montreal, Nadia nu s-a mai putut bucura de aceeași viață pe care o avusese înainte de Jocurile Olimpice. Devenise o personalitate atât de importantă pentru România comunistă, încât statul a început să îi controleze tot mai mult timpul, aparițiile și imaginea publică.

„A fost adusă de la Onești la București, departe de mediul în care se pregătise până atunci. Sala de gimnastică devenise și un loc de vizită pentru oficialități. De fiecare dată când venea un demnitar străin sau un reprezentant al conducerii comuniste, Nadia trebuia prezentată. Uneori era scoasă din programul obișnuit de antrenament pentru asemenea întâlniri. Nadia devenise un bun național”, rezumă Anita Sterea.

Nici viața personală nu a rămas în afara controlului statului. După Montreal, Nadia a intrat în atenția Securității, care îi monitoriza deplasările, relațiile și discuțiile. În documentele poliției politice apărea sub numele de cod „Corina”, iar oamenii din anturajul său aveau sarcina de a raporta informații despre ea.

Povestea este documentată și în volumul „Nadia și Securitatea”, scris de istoricul Stejărel Olaru pe baza arhivelor fostei poliții politice. Cartea arată cum sportiva ajunsese să fie supravegheată inclusiv prin intermediul oamenilor din lumea gimnasticii. 

„Noi rămânem. Tu ce faci?”

Un alt episod important din viața Nadiei s-a petrecut în 1981, în timpul unui turneu demonstrativ în Statele Unite, organizat alături de Béla și Márta Károlyi și coregraful Geza Pozsar. Turneul, numit Nadia ’81, avea scopul de a promova gimnastica americană, care nu ajunsese încă la nivelul performanțelor europene.

În seara dinaintea plecării spre Paris și apoi spre România, Béla Károlyi a mers în camera Nadiei și i-ar fi spus: „Noi rămânem, tu ce faci?”. Anita Sterea relatează că „Nadia a crezut inițial că antrenorul fusese trimis de Securitate pentru a-i testa reacția. Dar oricum nu voia să rămână. I-a răspuns că îi avea pe mama, tatăl și fratele său în România și considera că avea tot ce îi trebuia acasă”.

A doua zi, Béla și Márta Károlyi și Geza Pozsar nu mai erau în hotel. Cei trei rămăseseră în Statele Unite. Iar această decizie a schimbat apoi istoria gimnasticii americane. 

Nadia s-a întors în România și s-a retras oficial din gimnastica de performanță la 6 mai 1984. Câteva luni mai târziu, a revenit în atenția publicului internațional la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. România a fost una dintre puținele țări comuniste care au refuzat să se alăture boicotului inițiat de Uniunea Sovietică și a participat la competiție. Ediția s-a încheiat cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur, cel mai bun rezultat olimpic din istoria României.

„Nadia nu mai concura, dar avea un statut aparte. A fost prezentă la ceremonia de deschidere în zona oficialităților, alături de președintele CIO, Juan Antonio Samaranch, și de președintele american Ronald Reagan. Ironia era că Béla Károlyi se afla tot acolo, devenise antrenorul lotului american, iar Nadiei i se spusese să nu intre în contact cu fostul său antrenor”, povestește istoricul.

Fuga din România și două locuri pe care le numește acasă

După revenirea de la Los Angeles, libertatea Nadiei de a călători s-a restrâns din nou. Nu a mai fost lăsată să participe la competiții internaționale, iar Securitatea a continuat să îi urmărească viața.

În noiembrie 1989, cu doar câteva săptămâni înainte de Revoluție, Nadia a decis să părăsească România clandestin. „A trecut granița în Ungaria împreună cu alte persoane, într-o călătorie făcută pe jos, prin noroi, apă și terenuri înghețate. A ajuns ulterior în Austria, iar de acolo a plecat spre Statele Unite. Pe 1 decembrie 1989, a aterizat la New York, unde era așteptată de zeci de jurnaliști”, a declarat Anita Sterea. 

În relatările publicate imediat după sosire, Nadia spunea că nu putuse lua cu ea nici măcar medaliile olimpice sau o fotografie a familiei. Întrebată de ce a ales să plece, a explicat că își dorea „o viață liberă”. 

Astăzi, Nadia locuiește în Oklahoma, în Statele Unite, alături de soțul său, fostul gimnast olimpic american Bart Conner. Împreună sunt implicați în activități de promovare a gimnasticii, în cadrul academiei care îi poartă numele lui Conner, dar și în proiecte caritabile și organizații internaționale. „Cu toate acestea, Nadia vorbește despre România ca despre un loc pe care continuă să îl considere acasă. În prezent, are două locuri pe care le numește astfel, anume România și Oklahoma”, a adăugat specialista.

Anul Nadia, o aniversare care a depășit lumea sportului

În 2026, România marchează oficial „Anul Nadia Comăneci”, la 50 de ani de la performanța de la Montreal. Programul a fost instituit prin lege și lansat oficial de Comitetul Olimpic și Sportiv Român pe 16 ianuarie. A fost gândit ca un proiect care să aducă împreună sportul, educația, cultura și comunitățile.

Printre momentele importante ale anului s-au numărat gala aniversară organizată la Palatul Parlamentului, pe 29 mai, emisiunea numismatică specială a Băncii Naționale a României, dedicată celor 50 de ani de la primul 10 olimpic, și decorarea Nadiei cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Cruce. În același an, sportiva a primit și un trofeu Laureus pentru întreaga carieră. 

Aniversarea a fost marcată și printr-o nouă ediție, îmbogățită, a cărții sale „Scrisori către o tânără gimnastă”, publicată de Humanitas. Volumul vorbește despre experiența performanței și despre drumul pe care îl parcurge un sportiv pentru a ajunge la succes.

Nadia. 50 de ani de la primul 10 și mai departe

Anita Sterea este de părere că „povestea Nadiei nu poate fi redusă la cele șapte note de 10 sau la medaliile câștigate. Este și povestea unui oraș care a format o campioană, a unei țări care a devenit cunoscută prin performanța ei și a unei sportive care a trebuit să își câștige, în cele din urmă, libertatea”.

De la Onești la Montreal și până în Oklahoma, povestea Nadiei Comăneci este una a felului în care o performanță individuală poate schimba felul în care lumea privește o țară. Iar la vârta de 65 de ani pe care o împlinește pe 12 noiembrie și la jumătate de secol de la acel 10 perfect, numele ei continuă să fie recunoscut fără să mai fie nevoie de nicio explicație.