Nadia Comăneci, mai mult decât un 10 perfect. Anita Sterea, istoric, la 50 de ani de la momentul Montreal: „Totul a pornit de la un copil cu prea multă energie”

Era limita tehnică a unui sistem care nu fusese construit pentru perfecțiune. Pentru că, până în acel moment, nimeni nu luase vreodată nota maximă la vreo probă de gimnastică la Jocurile Olimpice. Organizatorii nici măcar nu anticipaseră că cineva ar putea obține un scor perfect. Iar tabela nu avea patru caractere pentru a afișa un „10.00”. Nu erau pregătiți pentru Nadia Comăneci.

La 50 de ani distanță de acel moment, nota 10 de la Montreal rămâne una dintre cele mai cunoscute momente din istoria sportului. Iar în spatele ei se află povestea unei generații, a unei epoci marcate de Războiul Rece, a unei țări care a descoperit că sportul poate deveni instrument de imagine și a unei fete care, înainte să devină simbol, a fost doar un copil trimis la gimnastică pentru că avea prea multă energie.

Nadia Comăneci a schimbat gimnastica la nivel global

„Gimnastica până la Nadia Comăneci era o gimnastică realizată de femei mature”, explică istoricul și cercetătoarea Anita Sterea. „Aurul din 1972 este câștigat de o sportivă de 20 de ani, de exemplu. Nu era ceva obișnuit ca o fată așa de tânără să ajungă la o asemenea performanță în gimnastică”, adaugă ea. 

Anita Sterea este specializată în istoria sportului olimpic. Pasionată de patrimoniul sportiv românesc, ea documentează de mai mulți ani poveștile din spatele marilor performanțe și ale oamenilor care au schimbat istoria sportului. Este una dintre vocile care explică oamenilor contexte, povești și detalii pentru a înțelege mai bine întregul tablou. A ținut o conferință pe această temă, la Plan 4, pe strada Plantelor în București, unul dintre numeroasele evenimente dedicate sportivei în anul aniversar.

Nadia Comăneci este mai mult decât zecele perfect

Moștenirea Nadiei Comăneci este mult mai complexă decât o notă perfectă. „Este povestea unui copil din Onești care a intrat într-un sistem de performanță extrem de dur, a devenit simbol național într-un regim comunist, a fost supravegheată de Securitate, a fugit din România înainte de Revoluție și a trebuit să își reconstruiască viața într-o altă țară”, spune specialista. 

Este vorba despre destinul unei sportive admirate de milioane de oameni, dar și al unei fete care a trăit o viață greu de imaginat. De aceea, fenomenul Nadia trebuie privit dincolo de imaginea perfectă de pe podium.

Pentru Anita Sterea, Nadia este un fenomen istoric care trebuie analizat în contextul epocii în care a apărut. „Iubesc toată mișcarea olimpică, însă sunt și realistă. Îmi dau seama că facem și niște greșeli câteodată, pentru că nu mai trecem lucrurile prin filtrul istoric”, spune Anita Sterea.

De-a lungul anilor, ea a cercetat documente de arhivă, dosare din perioada comunistă, a urmărit modul în care sportul românesc a fost folosit ca instrument de imagine și a analizat poveștile din spatele marilor performanțe.

De exemplu, în jurul celei mai cunoscute gimnaste din lume, s-au construit numeroase mituri. Unul dintre ele este legat chiar de începuturile carierei sale. „O să găsiți în foarte, foarte multe surse imaginea aceea cu Béla Károlyi care «a descoperit-o pe Nadia în curtea școlii și i-a văzut abilitățile». În realitate, Nadia este descoperită de Marcel Duncan, cel cu care, de altfel, va lucra în primii ani”, explică Anita Sterea. 

Béla Károlyi este antrenorul asociat acum cu succesul Nadiei și, ulterior, unul dintre cei mai influenți oameni din gimnastica mondială. După ce a emigrat în Statele Unite, el a contribuit la dezvoltarea școlii americane de gimnastică. Iar Marcel Duncan este primul antrenor care a observat potențialul Nadiei și cel care a lucrat cu ea în primii ani de pregătire la Onești.

O fată din Onești cu prea multă energie

Nadia Comăneci s-a născut în 1961, în orașul care la acea vreme purta numele Gheorghe Gheorghiu-Dej. Este primul copil al familiei Comăneci. Tatăl și mama sa lucrau în fabrică, iar Nadia era un copil plin de energie. „«Ce să facem cu copilul? Păi să-și consume energia. Unde? O ducem la sport»”, povestește Anita Sterea.

Așa ajunge Nadia la gimnastică la doar 4 ani. Era mijlocul anilor ’60, iar sportul românesc începea să fie organizat din ce în ce mai sistematic. Autoritățile căutau copii cu potențial pentru performanță. În 1969 apare Școala Experimentală de Gimnastică de la Onești. Nadia avea atunci 8 ani. Un an mai târziu, Béla Károlyi și soția sa, Márta Károlyi, ajung la Onești și încep să lucreze cu grupul de gimnaste. „Ei ajung să lucreze cu Nadia când ea avea în jur de 9 ani, dar deja cu 5 ani de gimnastică în spate”, explică Anita Sterea.

Familia Károlyi ajunsese la Onești după o perioadă în care activase în zona Clujului. Inițial lucraseră în handbal, dar și în alte sporturi. Iar ulterior s-au remarcat prin metodele lor de pregătire în gimnastică. Sub coordonarea lor, Nadia a avut parte de un sistem de antrenament foarte riguros.

Gimnastica, terenul unei confruntări între Est și Vest

Mai apoi, în anii ’70, sportul însemna mai mult decât medalii. Pentru marile puteri ale lumii, care se confruntau în orice domeniu, fiecare victorie era o demonstrație de superioritate. Jocurile Olimpice nu făceau excepție. Reprezentau o competiție în care statele încercau să arate lumii că sistemul lor politic și social produce oameni mai buni, mai puternici și mai disciplinați.

În acel moment, gimnastica era dominată clar de Uniunea Sovietică. Sportivele sovietice câștigaseră marile competiții internaționale. De exemplu, la Jocurile Olimpice de la München din 1972, aurul la individual compus fusese câștigat de Ludmila Turishcheva, una dintre cele mai importante sportive ale generației sale.

Uniunea Sovietică dezvoltase încă din anii ’50 o infrastructură sportivă uriașă. Era bazată pe selecția copiilor cu potențial de la vârste foarte mici, școli sportive specializate și antrenamente susținute de stat. Rezultatul era vizibil, căci sportivii sovietici dominau numeroase discipline olimpice, de la gimnastică și atletism până la hochei sau haltere. 

La rândul lor, Statele Unite încercau să demonstreze că modelul occidental putea produce performanță fără controlul centralizat al statului. 

De aceea, fiecare finală olimpică devenea o confruntare între două viziuni despre societate.

Iar apariția unei gimnaste de 14 ani din România, o țară care până atunci nu reprezenta principala forță a gimnasticii mondiale, a avut un impact atât de mare. 

Montreal 1976. Momentul în care timpul s-a oprit

Jocurile Olimpice de la Montreal au avut loc într-un context complicat. În ediția de la München din 1972, 11 membri ai delegației israeliene au fost uciși într-un atac terorist palestinian. După tragedie, securitatea evenimentului avea să devină o prioritate absolută. „Bugetul de securitate pentru Jocurile Olimpice crește de o mie de ori. Au terminat de plătit datoria pentru ediția din 1976 abia în 2010”, povestește Anita Sterea.

Dar după cele întâmplate, lumea avea nevoie și de o poveste fericită. Iar atunci o adolescentă venită dintr-o țară est-europeană a reușit să surprindă întreaga lume. 

În ziua de 18 iulie 1976, Nadia și-a executat exercițiul la paralele inegale, iar mai apoi toată lumea aștepta nota. Dar tabela electronică din sala olimpică a afișat „1.00”, iar pentru câteva momente, nimeni nu a înțeles ce se întâmplă. Sistemul fusese construit doar pentru note de maximum 9.99. „Chiar înainte de Jocuri, sponsorul oficial, Omega, face o adresă către comitetul de organizare. Întreabă: «Punem patru cifre pe tabelă?». «Nu, ne ajung trei», i se răspunde”, explică Anita Sterea.

Dar arbitrii au confirmat la scurt timp după execuția momentului că Nadia Comăneci primise nota 10. Era primul 10 din istoria gimnasticii Jocurilor Olimpice. În final, Nadia a plecat de la Montreal cu trei medalii de aur, una de argint și una de bronz. Din cele patru medalii de aur obținute de delegația română la Montreal, trei îi aparțineau ei. A patra medalie de aur venea de la competiția de kaiac-canoe.

Nadia devenise un fenomen.

România, descoperită de lume

Momentul de la Montreal a ajuns să fie o amintire colectivă pentru români și prin prisma comentatorului Cristian Țopescu. El era acolo, alături de un cameraman, trimiși de Televiziunea Română. „El povestește în mai multe interviuri că, după afișarea scorului, au năvălit efectiv jurnaliștii din celelalte țări la ei în cabină și îi întrebau cine este Nadia și unde este România pe hartă”, povestește Anita Sterea.

Din acel moment, interesul pentru țara noastră a fost unul foarte mare. „Povestește Cristian Țopescu că în aproximativ o jumătate de zi toate hărțile sau atlasele cu harta lumii din Montreal s-au vândut ca pâinea caldă. Lumea voia să vadă unde este România”, spune istoricul.

Acasă, însă, situația era mai complicată

Presa internațională a transformat-o pe Nadia într-o vedetă mondială. Nu puține publicații au pus-o pe copertă, pe prima pagină. „Dar presa din România o punea pe a doua, a treia, a cincea pagină. Cele mai ample materiale apăreau în publicația «Sportul». Iar în presa oficială a regimului comunist, în «Scînteia», de exemplu, performanța era prezentată, dar nu cu aceeași efervescență ca în străinătate”, spune Anita Sterea.

Mai apoi, întoarcerea Nadiei în țară a fost un moment atipic pentru România comunistă. La aeroportul Otopeni au venit zeci de mii de oameni. „Într-o perioadă când adunările de asemenea amploare erau interzise, se întâmplă așa ceva. Nu intervine nimeni. Sunt lăsați suporterii să vină, să-i strige numele, să se bucure de performanța ei”, adaugă specialista.

Nadia a fost apoi primită de Nicolae Ceaușescu la Sala Polivalentă și decorată cu o importantă distincție. 

Comuniștii au început să se folosească de imaginea Nadiei

România comunistă descoperea astfel o nouă formă de putere construită din emoție, admirație și imagine. Numele Nadia Comăneci ajunsese cunoscut pe toate continentele, iar regimul s-a folosit de celebritatea ei în relațiile externe și în promovarea imaginii țării. „Ne dăm seama că sportul poate fi folosit și pentru altceva, nu doar să controlezi populația. Începem să folosim diplomația sportivă”, explică istoricul.

După momentul de la Montreal, orice vizită importantă în România avea să includă, într-un fel sau altul, o întâlnire cu Nadia. Viața ei, în ciuda aparențelor, începea să devină tot mai complicată. Ea se mută de la Onești la București, iar schimbarea nu a fost una simplă. La doar 14-15 ani, Nadia a fost scoasă din mediul în care crescuse. „Ea devine obiectiv strategic pentru Securitate. Numele ei de cod a fost «Corina». Le-a fost foarte frică să nu fie răpită, să nu fie folosită de alții. Era un bun național”. De aceea are loc și mutarea.

La Onești exista un sistem strict, cu reguli clare, construit în jurul performanței. La București, Nadia era tratată ca o vedetă și a pierdut rutina care o transformase într-o campioană.

Sportul de performanță nu este sport pentru sănătate

Imaginea Nadiei era cea a copilului perfect, a campioanei. Era simbolul unei generații. „Dar sportul de performanță nu e sport pentru sănătate. Să nu creadă cineva că ea sau colegele ei sportive erau foarte bine din punct de vedere fizic. Astăzi, într-adevăr, medicina a evoluat. Dar atunci vorbim despre o uzură extraordinară, despre traume fizice. Viața unei gimnaste de performanță în acea perioadă însemna restricții alimentare severe, antrenamente epuizante și o presiune permanentă”, spune Anita Sterea.

„Există povestea cum că, de la București la Montreal, cu escală cu tot, Nadiei i-a fost servită jumătate de ou, doar jumătate de albuș, mai precis, o frunză de salată și un pahar de ceai. Asta a fost toată mâncarea din România până în Canada, pe un zbor de câteva ore bune”, adaugă specialista.

Lia Manoliu, fostă mare sportivă și vicepreședinte al Comitetului Olimpic Român la acea vreme, avea grijă de fete. Anita Sterea spune cum ea încerca să le asigure fetelor lucrurile de care aveau nevoie și le mai aducea alimente pe care ele le consumau uneori pe ascuns.

Metodele Károlyi. Între performanță și abuz

Béla și Márta Károlyi au fost antrenorii care au construit una dintre cele mai puternice școli de gimnastică din lume. Dar metodele lor au fost foarte dure. „Violența din sala de gimnastică era cumplită. Când am intrat în arhivele CNSAS și am citit dosarul Nadiei Comăneci, m-am șocat”, menționează Anita Sterea.

„Márta Károlyi le plesnea până le lăsa urme de la inel pe față. Béla Károlyi le dădea cu capul de bârnă. Sistemul care producea performanță avea și o parte întunecată. Totuși, Nadia vorbește foarte frumos de familia Károlyi tot timpul. Chiar dacă știe că nu totul a fost atât de bine”, explică specialista.

1977 sau primul mare conflict cu Uniunea Sovietică

În 1977, la Campionatul European de gimnastică de la Praga, România intra într-o competiție tensionată cu Uniunea Sovietică. După momentul de la Montreal, sovieticii au analizat succesul Nadiei Comăneci și au încercat să înțeleagă cum fusese posibil ca o sportivă română să le învingă reprezentantele.

Nicolae Ceaușescu urmărea competiția la televizor și, la un moment dat, el consideră că arbitrajul dezavantajează România. „Pune atunci mâna pe telefon, sună la Ministerul de Externe și spune «Luați legătura cu ambasadorul român de la Praga, ne retragem!»”, povestește Anita Sterea. Ambasadorul ajunge în scurt timp la Béla Károlyi cu mesajul. „«Mai puțin și Nadia câștigă aurul la individual compus». Asta a spus atunci antrenorul care, bineînțeles, știa mai bine ce se întâmplă în competiție decât președintele”, completează istoricul.

Béla Károlyi riscă și echipa României nu se retrage. Se renunță doar la proba finală de la bârnă. Iar Nadia Comăneci câștigă din nou.

Următorul test a fost la Moscova, în 1980

Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980 au reprezentat o nouă provocare pentru Nadia Comăneci. A fost prinsă la mijloc în conflictul marilor puteri. 

În decembrie 1979, cu câteva luni înainte de eveniment, Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul. Statele Unite au răspuns printr-un apel la boicotarea Jocurilor Olimpice. În scurt timp, 61 de țări au refuzat participarea la ediția de la Moscova.

Dar pentru sovietici, competiția trebuie să aibă loc, căci avea o miză foarte mare. Trebuiau să arate că și ei pot atinge scorul Nadiei Comăneci. „Moscova și-a impus atunci că trebuie să învingem perfecțiunea. Ei trebuiau să creeze sportivul care să o învingă pe Nadia”, explică istoricul.

Finala de individual compus de la Moscova din 1980 este una dintre cele mai controversate din istoria gimnasticii. Nadia Comăneci și sovietica Elena Davydova erau la egalitate înainte de ultima rotație. După ce românca și-a terminat exercițiul, nota ei a întârziat foarte mult, 28 de minute. „Timp în care, la paralele, se află cât a luat Davydova și se calculează ce notă trebuie să primească Nadia pentru a ieși pe locul al doilea”, afirmă Anita. Iar în final, aurul merge la Davydova.

Revoluția Nadiei

Anii de după nu au fost deloc ușori. În 1981, Béla și Márta Károlyi sunt alături de Nadia în Statele Unite pentru turneul „Nadia ’81”. Autoritățile americane au organizat acest mare eveniment pentru a promova sportul printre tineri. Însă, la final, cei doi antrenori o anunță pe Nadia că ei nu se mai întorc. Dar ea nu îi urmează și revine la București. „Este învățată pe parcursul călătoriei ce să spună, să-i acuze că nu înțelege de ce au plecat, că nu vor avea niciodată și nicăieri în lume condițiile pe care le aveau în România”, spune Anita Sterea.

După acest episod, care vine după alți ani tensionați, relația dintre Nadia și autoritățile statului român devine din ce în ce mai problematică. Nu mai este lăsată să călătorească liber, de exemplu, iar supravegherea asupra ei continuă excesiv. 

Dar totul până în noiembrie 1989. Atunci, Nadia găsește o oportunitate și decide să fugă. Ea trece granița spre Ungaria pe jos. „A mers câțiva kilometri buni pe burtă, pe fâșia dintre noi și Ungaria, cu grănicerii care puteau oricând să tragă”, povestește specialista.

Ajunge apoi la Budapesta, pe urmă la Viena, iar pe 1 decembrie 1989 aterizează la New York, în Statele Unite. Informația ajunge în întreaga lume. „A fost breaking news în 70 de țări”, afirmă Anita Sterea.

Niciodată o trădătoare

Dar Nadiei nu i-a fost deloc ușor în America. Primele luni au fost dificile. Însă, cu timpul, ea reușește să își reconstruiască viața. 

După „revoluția” ei, a urmat și Revoluția Decembristă, iar comunismul cade în România. Gimnasta se întoarce în țară în 1994, dar era convinsă că românii o vor judeca și o vor considera o trădătoare. Însă oamenii au ieșit pe străzi să o întâmpine. De la Aeroportul Otopeni până la hotelul unde era cazată, sute și apoi mii de oameni au aplaudat-o și i-au aruncat flori în fața mașinii. „Pentru ea a fost un moment extrem de emoționant”, spune Anita Sterea.

În SUA, ea îl reîntâlnește pe Bart Conner, fost campion olimpic american, pe care îl cunoscuse încă din anii ’70. Iar cei doi se căsătoresc în România, la Snagov, în 1996. S-au stabilit apoi în Oklahoma, unde au deschis o academie de gimnastică și au continuat să promoveze sportul în rândul copiilor. 

Nadia Comăneci, sportul și lumea

De-a lungul anilor, Nadia s-a implicat în numeroase proiecte educaționale și caritabile. A fost, de exemplu, ambasador al Special Olympics, organizație dedicată persoanelor cu dizabilități intelectuale. 

A rămas o figură simbolică pentru lumea olimpică. În 2012 a fost unul dintre ultimii purtători ai torței olimpice înaintea ceremoniei de deschidere a Jocurilor de la Londra. Iar în 2024 s-a aflat printre legendele sportului care au participat la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris.

În paralel, alături de Bart Conner, continuă să organizeze competiții, tabere și programe dedicate copiilor. Iar prin fundațiile și prin proiectele la care participă, ea promovează accesul la sport și educație. De-a lungul timpului, a fost imaginea unor campanii internaționale și a folosit notorietatea câștigată în 1976 pentru a sprijini cauze sociale și umanitare.

În România, Nadia revine frecvent la evenimente dedicate sportului. Participă la gale, aniversări și proiecte care promovează performanța. 

50 de ani de la 10-le Nadiei Comăneci

În 2026, anul în care se împlinesc 50 de ani de la primul 10 olimpic din istorie, a fost prezentă la numeroase evenimente festive. 

Anita Sterea este de părere că moștenirea Nadiei depășește cu mult rezultatele sportive. „Ea nu mai este doar o fostă campioană. A devenit un simbol al mișcării olimpice și unul dintre puținii sportivi pe care întreaga lume îi asociază imediat cu ideea de perfecțiune”, spune specialista.

Nadia Comăneci este copilul care a schimbat un sport, adolescenta transformată în simbol politic, femeia care și-a căutat libertatea și legenda care, după 50 de ani, continuă să definească excelența.