Casa dintre lumi (XII). Aceeași scară

De fapt, eu încă vorbesc despre ei ca despre „băieții”, deși nu cred că mai este niciunul sub 50 de ani. Suntem și câteva femei în grup, numai că, într-un mod greu de explicat, când vorbesc despre prietenii mei din copilărie, ei au rămas „băieții”.

Și poate tocmai aici începe povestea

Avem un grup de WhatsApp în care, dacă ar trebui să explic cuiva din afară despre ce vorbim, mi-ar fi destul de greu. Despre orice: politică, taxe, guvern, sport, copii, educație, examene, monarhie, dictatură, vaccin, COVID. Uneori despre toate în aceeași seară.

Este și locul de unde voi afla cu siguranță dacă pică Guvernul sau se întâmplă orice altceva important în România sau în lume. Eu deschid televizorul aproape exclusiv pentru emisiuni culinare, așa că aici găsesc cam tot ce îmi este necesar să știu despre ce se mai întâmplă prin lumea asta mare. Avem chiar și o „Revistă a Presei”, pe care o primim în fiecare dimineață, fără excepție.

Există zile în care nu spune nimeni nimic până seara. Apoi începe unul și, în mai puțin de o oră, sunt zeci de mesaje. Cineva răspunde la ceva scris cu 40 de mesaje înainte, altcineva deschide un subiect nou, doi continuă o discuție pe care ceilalți au abandonat-o deja și, exact când conversația pare că a devenit foarte serioasă, apare o fotografie de acum aproape 50 de ani.

Nu știu de unde le scoate. Unul dintre noi pare să dețină o arhivă secretă a copilăriei noastre. Și atunci se termină, pentru câteva minute, cu politica, taxele și viitorul țării și încep comentariile despre cum arătam la șapte ani sau chiar înainte. Ceea ce este cu atât mai amuzant cu cât noi chiar ne știm de pe atunci.

Aproape toți suntem născuți în 1974 și 1975 și am crescut în același bloc din Drumul Taberei sau foarte aproape de el. Mulți chiar pe aceeași scară. Blocul fusese dat în folosință în 1974, așa că, într-un fel, am crescut împreună cu el.

Școala era chiar în spatele blocului. Acolo am mers cu toții și nu-mi amintesc să fi existat vreo discuție despre ce școală alegem. Mergeam la cea de lângă casă, fără prea multe alternative. Eram atât de mulți copii, încât, la un moment dat, s-a mai construit una chiar lângă ea, gard în gard.

Ne cunoaștem dinainte de opiniile noastre

Astăzi putem petrece o seară întreagă pe WhatsApp discutând despre educație. Despre școlile copiilor noștri, examene, facultăți, profesori, despre cât să-i ajutăm și cât să-i lăsăm să aleagă singuri. Unii dintre noi avem deja copii adulți și, inevitabil, avem păreri. Multe. Și unele total diferite. :))

La fel cum avem despre taxe, despre politică, despre sport sau despre Guvern, atunci când este sau când nu este. Despre ce merge și ce nu merge în România. Despre ce se vede altfel din afara țării, pentru că unii dintre noi au plecat. Uneori discuțiile se aprind zdravăn.

Asta îmi place, de fapt, la grupul nostru. Nu este deloc o fotografie în sepia a unei copilării perfecte. Ne contrazicem, iar uneori chiar foarte serios. Putem avea opinii diametral opuse despre același lucru și nimeni nu pare dispus să renunțe prea ușor la a lui.

Numai că este greu să reduci un om la ceea ce crede astăzi despre lume când tu știi și cum arăta la șapte ani.

Noi ne cunoaștem dinainte de opiniile noastre. Dinainte de CV-uri, funcții, familii și toate etichetele cu care ajungem să ne prezentăm ca adulți. De altfel, dacă mă uit la noi acum, cred că nu suntem doi care să lucreze în aceeași industrie. Am plecat aproape din același punct, uneori chiar de pe aceeași scară sau de pe același etaj de bloc, și am ajuns în lumi complet diferite.

Iar pentru o bună bucată de timp nici măcar nu am știut prea multe unii despre ceilalți. Viața ne-a împrăștiat. Unii au rămas în România, alții au plecat. Eu am intrat mai târziu în grup, pentru simplul motiv că nu mă găsiseră. :)) Între timp, ei apucaseră deja să se regăsească și să se întâlnească. Cred că au fost și câțiva care au ținut legătura în toți anii aceștia. Acum ne vedem și în afara WhatsApp-ului, când reușim, poate la șase luni, poate mai rar, când mai mulți, când mai puțini, când mai grizonați, când mai cu burtă.

„S-au băgat ouă”

Așa că nu este povestea unei găști care a rămas nedespărțită timp de aproape 50 de ani. O parte dintre noi ne-am regăsit după ce fiecare apucase să devină altcineva.

Și, cu toate astea, când intrăm pe grup, revenim foarte repede la un limbaj comun. Este suficient ca cineva să spună „s-au băgat ouă” și nu mai trebuie explicat nimic. Sau să amintească de cozile la lapte, de banane, de Alimentara, de vreun vecin care nu ne suporta prea tare când eram copii. Cine nu a trăit perioada aceea probabil că nu are cum să înțeleagă pe deplin de ce asemenea lucruri pot provoca instantaneu zece alte povești și tot felul de comentarii care pot fi sau nu reproduse. :))

Și poate că, povestite astăzi, sună a nostalgie. Nu cred că ne este dor de cozi. Ne este dor, poate, de copiii care eram când stăteam la ele.

Ne-am cunoscut într-o vreme în care criteriile după care alegeai un om erau, oricum, cu totul altele. Dacă ieșea afară, dacă știa să joace Frunza, dacă venea la baschet în curtea școlii sau dacă era de gașcă.

Apoi am crescut.

Au venit liceele, facultățile, joburile, familiile. Am plecat din cartier, unii din București, iar alții chiar din România. Am construit vieți care nu mai semănau deloc între ele. În copilărie, însă, aveam probabil mult mai multe lucruri în comun. Vorbim despre anii de dinainte de Revoluție, când opțiunile erau oricum mult mai puține. Mergeam la aceeași școală, ne jucam în aceleași locuri și mare parte din lumea noastră încăpea între bloc, școală și câteva străzi din jur.

Blocul a rămas

Este singurul martor care a fost acolo de la început. Era acolo când abia învățam să mergem, când coboram să vedem cine mai este afară, când plecam dimineața la școala din spate și când am început, unul câte unul, să plecăm mai departe. Ne-a văzut copii, adolescenți și apoi oameni mari, chiar dacă noi n-am mai fost acolo să ne vedem unii pe ceilalți.

Noi am plecat. El a rămas. Iar în unele dintre apartamente locuiesc și astăzi părinții celor cu care mă jucam atunci. Peste 50 de ani în aceeași casă.

Recent am trecut din nou prin locurile acelea.

Zona s-a schimbat enorm. Una dintre cele două școli nu mai are astăzi aceeași destinație. Există o gură de metrou într-un loc în care, pentru copiii care eram atunci, ideea de metrou ar fi părut probabil science-fiction. Frunza desenată pe asfalt dispăruse și ea. La fel și mulțimea de copii din fața blocului și gălăgia pe care, probabil, vecinii noștri și-o amintesc și astăzi.

Am încercat să suprapun locul pe care îl vedeam peste cel pe care mi-l aminteam. Nu mi-a ieșit peste tot, dar blocul era acolo. Privindu-l, m-am gândit inevitabil și la grupul nostru, la cum făceam plajă sus, pe bloc, și la săniușul din curtea școlii, pe o pantă pe care astăzi este un teren de fotbal.

De plaja pe acoperiș mi-am amintit mai ales pentru că, recent, am văzut un film din 1967 în care un grup de tineri făcea același lucru. Se pare că nici asta nu fusese invenția noastră. :))

Noua noastră scară de bloc

Poate că WhatsApp-ul este, într-un fel foarte ciudat, noua noastră scară de bloc.

Intră cine vrea. Unul vorbește, altul răspunde mai târziu. Cineva schimbă subiectul. Uneori e liniște. Alteori vorbesc toți deodată. Ne contrazicem, râdem, dispărem câteva zile și revenim fără explicații, uneori chiar fără salut. Unii au ales să iasă de tot din grup, alții au ieșit temporar și s-au întors. Libertate maximă de mișcare și, uneori, aș spune, și de exprimare. 🙂

Exact ca atunci când deschideai ușa apartamentului și coborai să vezi cine mai este afară. Doar că acum discutăm despre impozite, cariere, facultățile copiilor și ce se mai întâmplă prin lume, fiecare de unde se nimerește: din canapea, din mașină sau din metrou. E mai simplu așa. Dacă este și mai frumos decât atunci când stăteam în fața blocului, fără niciun ecran între noi, nu mai știu.

Apoi cineva mai scoate de undeva o fotografie și ecranul parcă nici nu mai contează.
Și atunci, pentru câteva minute, cei de peste 50 de ani dispar.

Rămân „fetele” și „băieții” de pe aceeași scară sau, mă rog, din același bloc, din același cartier.

Despre autor

Laura Cioc devenea, la doar 24 de ani, cea mai tânără directoare de sucursală bancară din România. Era perioada în care sistemul bancar românesc se transforma rapid, iar ascensiunile profesionale de acest tip erau rare și spectaculoase. Laura nu doar că a reușit, ci a făcut-o într-o perioadă în care puține femei atât de tinere primeau responsabilități atât de mari. Au urmat peste două decenii în lumea corporațiilor, sute de oameni coordonați, obiective, ședințe și provocări.

Astăzi este administrator și co-proprietar al Transylvanian Inn, unul dintre cele mai apreciate refugii turistice din România. Pe blogul său personal vorbește despre cărți, despre vulnerabilitate, despre femei, despre schimbare și despre căutarea echilibrului. Scrie despre sindromul impostorului, despre curajul de a o lua de la capăt la 50 de ani și despre oamenii care i-au atins sufletul. Povestea completă Laurei o puteți citi aici.