Fantomele trecutului

Aceeași sancțiune, în aceeași coloană, o primesc posesia de materiale pornografice, săritul gardului și aruncarea de obiecte pe fereastră. Staționarea fără motiv pe coridor este abatere. Statul în baie în timpul pauzei este abatere. Manipularea jaluzelelor și a robineților de la calorifer stă în același rând cu deteriorarea tablelor SMART și atrage, în principiu, recuperarea cheltuielilor de reparație în temeiul Codului Civil. Organizarea unui protest care afectează programul școlar este, firește, tot abatere. Incredibil!

Nu vreau să fiu nedrept cu directorul acelei școli. Probabil că fiecare sancțiune a fost adăugată după un incident concret, cu un părinte furios la ușă și un inspectorat școlar care cere dovezi că s-au luat măsuri. Dar rezultatul cumulat este un document în care copilăria însăși devine o sumă de fapte contravenționale, iar zăpada, care cade o dată sau de două ori pe iarnă în București, este tratată ca o problemă de ordine publică.

Sunt încă vii amintirile frumoase ale copilăriei, cu cazemate și bătăi cu bulgări. Un copil de unsprezece ani care aruncă un bulgăre nu are cum să înțeleagă cum de gestul lui stă lângă furt și pornografie. Nu înțeleg nici eu, probabil nici dumneavoastră. Ce înțelege, în schimb, și învață pentru toată viața, este că regula nu are legătură cu rațiunea, ci cu mentalitatea celui ce o impune.

Problema uniformei

În aceeași săptămână, Senatul a adoptat proiectul L443/2026, care modifică Legea învățământului și introduce obligativitatea purtării uniformei școlare, cu 84 de voturi pentru, 18 împotrivă și 4 abțineri. Prima variantă a proiectului prevedea amenzi între 1.000 și 5.000 de lei pentru părinții copiilor care nu poartă uniformă, eliminate abia în comisie după ce au stârnit controverse.

Argumentele susținătorilor sunt cele pe care le știm din manualele de pedagogie de dinainte de 1989: apartenență, mândrie, unitate colectivă, egalitate. Un senator a promis că uniforma nu va fi un simbol al constrângerii, ci al apartenenței, al mândriei, al respectului și al șanselor egale :)). Iar un coleg al său a găsit de cuviință să compare uniforma școlară cu armata și cu străjerii lui Carol al II-lea, ceea ce, dacă stai să te gândești, este singurul argument sincer din toată dezbaterea.

Cine a trecut prin școala anilor ’80 recunoaște imediat vocabularul. Uniforma bleumarin, numărul matricol cusut pe mânecă, fără de care nu aveai voie să intri în școală, cravata de pionier verificată la poartă de elevul de serviciu, părul tuns scurt pentru băieți și prins pentru fete, inspecția unghiilor. Nota la purtare nu era nici atunci o evaluare a comportamentului, ci un instrument de supunere, iar un 9 în foaia matricolă cântărea la admitere mai mult decât o olimpiadă.

Proiectul de lege readuce chiar și ecusonul cu denumirea unității de învățământ, ca și cum problema școlii românești ar fi că nu știm de unde vine copilul întâlnit pe stradă. Sper că inițiatorii nu își propun să reînvie sistemul acela. Cel mai probabil este că nu îl mai recunosc conștient, pentru că l-au interiorizat atât de bine încât îl confundă cu bunul-simț.

De unde vin ideile astea

Cele două texte, regulamentul școlii și legea Senatului, pornesc de la aceeași premisă: diferența este o amenințare, iar ordinea se produce prin uniformizare. Copilul care se joacă în zăpadă strică liniștea; copilul care vine cu un pulover diferit strică echitatea. În ambele cazuri soluția este aceeași: interzicem, sancționăm, scădem nota la purtare. Nimeni nu întreabă dacă liniștea sau echitatea aceea merită prețul plătit, pentru că prețul nu îl plătește cel care decide.

Merită să ne oprim asupra cuvântului ”egalitate”, pentru că este folosit aici în sensul cel mai periculos cu putință. Există egalitatea în fața regulii, care înseamnă că profesorul și elevul, bogatul și săracul răspund la fel după aceeași lege. Pe aceasta  o susțin fără rezerve. Și există egalitatea rezultatului, care înseamnă că toți trebuie să arate la fel, să aibă la fel, să ajungă la fel. Problema celei de-a doua este una de aritmetică.

O autoritate nu poate face un copil mai bogat, mai talentat sau mai curios printr-un ordin de ministru. Poate însă, oricând, să îi ia celui care are ceva în plus dreptul de a o arăta. Egalitatea impusă se obține aproape întotdeauna prin coborârea celor de sus, pentru că ridicarea celor de jos cere muncă, timp și libertate, adică exact lucrurile pe care un decret nu le poate furniza. Uniforma nu îmbracă mai bine copilul sărac.

Ce a produs egalitatea socialistă

Unii ne mai aducem aminte aceste idei din epoca comunismului. Am trăit deja experimentul la scara unei țări întregi. Egalitatea socialistă nu a produs o societate de oameni la fel de prosperi, ci una de oameni la fel de săraci, cu o nomenclatură care, mai mult sau mai puțin discret, rămânea ceva mai egală decât ceilalți. Iar lecția mai subtilă a acelei perioade nu ține de bani, ci de ambiție: acolo unde a ieși din rând este suspect, oamenii învață repede să nu mai iasă din rând, nici în rău, nici în bine.

Un sistem care pedepsește diferența nu reușește niciodată să pedepsească doar diferența care deranjează. Îl pedepsește, până la urmă, și pe copilul care gândește altfel, care întreabă mai mult, care vrea mai mult. Asta este, în fond, adevărata taxă a egalitarismului: nu costul uniformei, ci costul ambițiilor la care renunțăm ca să nu ieșim în evidență. Aici stă miezul problemei, și el este economic înainte de a fi pedagogic.

Egalitatea pe care o promite uniforma este egalitatea aparenței, nu a șanselor. Copilul sărac și cel bogat vor purta aceeași cămașă, iar diferența dintre ei se va muta în telefonul din buzunar, în încălțăminte, în vacanța povestită în prima zi de școală, în hainele purtate în timpul liber în parc sau la zile de naștere și, mai ales, în meditațiile pe care unul și le permite, iar celălalt nu. Egalitatea rezultatului produce sărăcie, nu bogăție. Neputând să ne facă pe toți bogați, în numele egalității, ne face pe toți săraci. Până la faliment.

Reflexe totalitare

Consiliul Economic și Social a dat aviz negativ proiectului, arătând că bullying-ul cere prevenție, consiliere și gestionarea conflictelor, nu haine identice. Ministerul Educației, la rândul lui, nu susține inițiativa, invocând principiul din Legea 198/2023 al promovării drepturilor și nevoilor individuale ale fiecărui elev. Când ministerul de resort și organismul consultativ spun nu, iar Senatul votează da cu o majoritate covârșitoare, nu mai vorbim despre educație, ci despre unele reflexe adânc înrădăcinate în mentalul colectiv.

Și cine plătește ordinea? Singura estimare de cost din dezbatere vorbește despre un impact de peste 1,2 miliarde de lei și arată că familiile în care fiecare părinte câștigă peste 3.000 de lei vor plăti uniforma integral. Adică exact clasa de mijloc pe care toată lumea o invocă și nimeni nu o apără. Un parlamentar decide, o familie din Sectorul 1 plătește, iar între decizie și cost nu există niciun mecanism de răspundere. Nici măcar cel al votului…

Cel mai neliniștitor mi se pare că generația mea, care conduce azi România, este generația care a ieșit în stradă în anii ‘90 împotriva uniformei, pentru dreptul băieților de a purta părul lung și, în general, pentru libertate individuală. Ce s-a întâmplat cu noi de am ajuns să prețuim atât de mult autoritarismul? Ne-am schimbat convingerile sau doar locul din care privim libertatea, acum că noi suntem cei care dau ordine?

Nu există soluții, există doar compromisuri

Thomas Sowell a formulat o distincție pe care aș vrea-o afișată în sala de plen: nu există soluții, există doar compromisuri, iar cine promite soluții ascunde costul real al compromisului. Uniforma obligatorie nu rezolvă bullying-ul, nu rezolvă analfabetismul funcțional care afectează peste patru elevi din zece la testele internaționale, nu rezolvă lipsa profesorilor de matematică din gimnaziile de provincie.

Rezolvă, în schimb, o nevoie foarte veche a autorității de a vedea rânduri drepte. Iar întrebarea cea mai simplă, ridicată în Senat și rămasă fără răspuns, este de ce e nevoie de o lege națională când orice școală poate introduce deja uniformă prin regulament propriu.

Răspunsul, cred, este că nu despre uniformă e vorba. Este vorba despre un reflex care a supraviețuit intact celor treizeci și șase de ani de la eliminarea cravatei de pionier: reflexul de a rezolva problemele oamenilor prin uniformizarea lor. Îl regăsim în regulamentul care pedepsește bulgărele de zăpadă și în legea care pedepsește puloverul, dar și în părinții care declară la microfon că uniforma aduce mândrie, cum are o echipă de fotbal echipamentul ei.

Numai că un copil nu este jucător într-o echipă administrată de stat. Este o persoană care se formează, iar formarea, dacă înseamnă ceva, înseamnă să înveți să porți consecințele propriilor alegeri. O școală care confiscă bucuria zăpezii și un parlament care confiscă libertatea de a alege hainele pe care le porți nu produc cetățeni responsabili. Produc încă o generație de sacrificiu.

Generația care și-a câștigat libertatea cu prețul sângelui a ajuns să le ceară propriilor copii supunere…

”O societate care pune egalitatea înaintea libertății nu se va alege cu niciuna dintre ele. O societate care pune libertatea înaintea egalității va obține un grad ridicat din ambele.” Milton Friedman

Despre autor

Economist cu un master în administrație publică la Universitatea Erasmus din Rotterdam, Mihai Dragoș Badea se alătură News Edge cu o abordare care evită atât limbajul tehnic inutil, cât și explicațiile comode. Parcursul său profesional a început încă din anul 2000. Economia i-a oferit instrumentele de analiză, iar administrația publică i-a oferit locul în care acestea puteau fi puse la încercare. Experiența de la Universitatea Erasmus din Rotterdam i-a schimbat modul în care privește administrația și politicile publice. În România, spune el, deciziile sunt analizate în primul rând prin prisma legalității. În Olanda a descoperit că întrebarea importantă este alta. Povestea lui completă o puteți citi AICI.

Articolul anterior de la care a plecat această analiză poate fi citit AICI.