Casa dintre lumi (XV).„Mă omoară Verstappen!”

Recunosc că, până nu demult, Formula 1 nu mă interesa absolut deloc. Mi se părea chiar o aiureală să petreci atâtea ore urmărind niște mașini care aleargă pe un circuit și, culmea, trec de zeci de ori prin aceleași locuri. Ce putea fi atât de interesant?

Îmi amintesc că, în tinerețe, văzusem Days of Thunder, cu Tom Cruise. Mi-a plăcut, dar bănuiesc că Tom Cruise a avut și el o contribuție la asta. Recent, am văzut și filmul F1, cu Brad Pitt, care, spre surprinderea mea, mi s-a părut chiar foarte interesant. Dar pasiunea băiatului meu pentru Formula 1 a fost cea care m-a făcut să devin cu adevărat curioasă. Și, din conversație în conversație, am început să descopăr o lume despre care știam foarte puțin.

Știam, desigur, măcar din filme că, într-o cursă, există un pilot care apasă pe accelerație, dar și o întreagă lume în spatele lui: strategie, tehnologie, decizii luate în fracțiuni de secundă, echipe întregi care lucrează pentru un rezultat ce se poate pierde într-o singură clipă.

Și toate acestea sunt posibile doar dacă există bani, chiar foarte mulți bani.

Încă nu mă pot declara pasionată de Formula 1, dar înțeleg tot mai bine de ce este pasionat băiatul meu. Îmi place că discuțiile noastre mă fac să descopăr o lume pe lângă care, altfel, aș fi trecut fără să mă opresc vreodată.

De la Verstappen la 60 de milioane de litri de lapte

Revenind la seara cu pricina, tocmai deschisesem televizorul, care la mine acasă este mai degrabă o piesă de mobilier. Și, cum singurele emisiuni la care mă mai uit sunt cele culinare, acolo m-am oprit.

Pe ecran apărea o fostă fortăreață militară din Franța, Fort des Rousses, în Munții Jura. Un loc construit pentru război, transformat între timp într-un spațiu impresionant de maturare a brânzei Comté, sub marca JuraFlore.

Informațiile și cifrele se rostogoleau amețitor.

Peste 135.000 de roți de brânză, fiecare cântărind aproximativ 40 de kilograme. Pentru o singură roată sunt necesari în jur de 450 de litri de lapte. Am făcut repede un calcul: peste 5.400 de tone de brânză și peste 60 de milioane de litri de lapte!

Mă uitam fascinată la galeriile acelea interminabile, la rafturile încărcate cu brânză și ascultam încântată poveștile despre maturarea ei. Despre oamenii care o îngrijesc, o întorc, îi urmăresc evoluția și știu când a ajuns la maturitatea potrivită. Descopeream o meserie despre care, până în acel moment, nu știam aproape nimic.

Pe WhatsApp, un nou mesaj. Verstappen avea probleme cu mașina și pierduse poziția de la start. Situația părea destul de gravă, cel puțin din perspectiva băiatului meu.

Eu încercam să țin pasul cu emoțiile lui, dar recunosc că mi-ar fi plăcut teribil să fiu în locul celor doi prezentatori și să mă plimb și eu prin fortăreață.

Mă întrebam cum se organizează munca într-un asemenea loc. Cine verifică fiecare roată de brânză? Cum știu oamenii aceia când este momentul potrivit pentru ca un produs să plece mai departe? Câtă experiență trebuie să ai pentru a face bine o asemenea meserie? La unele dintre întrebări am găsit răspunsuri pe parcursul emisiunii. Altele au rămas cu mine și după ce aceasta s-a terminat.

Pe ecranul din sufrageria mea, acțiunea se mutase între timp în Italia, în Puglia, chiar regiunea în care fusesem și eu cu două săptămâni în urmă. De data aceasta, descopeream o plantație cu 200.000 de pomi de rodii și o alta de meri. Afaceri de familie, transmise din tată în fiu, de generații.

Cum îngrijești 200.000 de pomi? Cum organizezi o asemenea plantație? Câți oameni lucrează acolo și ce se întâmplă când vremea îți dă peste cap toate planurile?

Mă minunez de multe ori de cât de puține știu, de fapt, despre lumea în care trăiesc. Și de cât de multe lucruri interesante îmi rămân de descoperit.

Oamenii din spatele lucrurilor

Anii petrecuți în banking și, mai ales, cei din ospitalitate mi-au accentuat curiozitatea de a înțelege cum se ajunge la un anumit rezultat. Știu din proprie experiență câtă muncă, organizare și câte situații neprevăzute se ascund uneori în spatele unui lucru care pare foarte simplu. Dar ceea ce mă fascinează cel mai mult sunt oamenii. Cei care fac lucrurile posibile.

Ce te face să alegi o meserie despre care alții nici măcar nu știu că există? Cum ajungi să fii atât de bun încât să poți spune, de exemplu, când o roată de brânză a ajuns la maturitatea potrivită? Și cum se culeg fructele dintr-o livadă cu 200.000 de pomi?

Sunt atâția oameni care fac lucruri extraordinare în domenii despre care nu știu aproape nimic. Câtă pricepere și câți ani de experiență se ascund în spatele unor produse pe care le cumpăr fără să mă gândesc prea mult la ele?

Știu. Cam multe întrebări

Mi-ar plăcea să petrec o zi în fortăreața din Jura. Să stau de vorbă cu oamenii care îngrijesc brânza, să aflu cum au învățat meseria, ce îi preocupă și ce poate merge prost. La fel cum mi-ar plăcea să vizitez o livadă mare din Puglia și să înțeleg cum arată o zi obișnuită de muncă acolo. Sau una complet neobișnuită, în care lucrurile nu merg deloc conform planului.

Cam pe acolo îmi erau gândurile, la pomii „mei” din Puglia, în timp ce pe WhatsApp emoțiile continuau. Băiatul meu încerca să înțeleagă ce se întâmplă cu mașina lui Verstappen, iar eu încercam să înțeleg cum se descurcă cineva cu pomi plini de fructe cât vezi cu ochii.

Fiecare cu problemele lui. Mă amuza teribil contrastul.

În Formula 1, totul se poate decide într-o fracțiune de secundă. În pivnițele din Jura, unele roți de brânză sunt lăsate să se matureze ani întregi, iar în livezile din Puglia, generații întregi de oameni duc mai departe aceeași muncă.

Viteză, răbdare, tehnologie, tradiție. La prima vedere, lumi atât de diferite și totuși, toate aveau ceva în comun: pasiunea.

Îmi place să-i ascult pe cei care vorbesc cu atâta însuflețire despre meseria lor, mai ales când este vorba despre un domeniu complet necunoscut mie.

În Italia, proprietarii livezilor povesteau despre provocările unei asemenea afaceri și despre grija pentru fiecare recoltă. În Franța, descopeream priceperea celor care îngrijesc brânza de care sunt atât de mândri.

Iar fiul meu poate să-mi explice minute în șir de ce o plecare ratată de pe grilă îi va compromite lui Verstappen întreaga cursă. Și îmi place să-l ascult. Chiar dacă uneori trebuie să-mi explice de două ori anumite lucruri, iar alteori mă surprind punând întrebări care probabil i se par elementare. Mă bucur că avem astfel de conversații, că putem vorbi despre lucruri care îl pasionează pe el, chiar dacă eu am descoperit târziu că pot fi interesante. Am învățat multe de la băieții mei încă de când erau mici. Acum lecțiile sunt ceva mai complicate. Uneori includ și explicații despre pneuri, strategii de cursă și tot felul de detalii tehnice despre care, până nu demult, habar nu aveam.

Prin intermediul băiatului meu ajung să cunosc o lume pe care singură probabil nu aș fi explorat-o niciodată. La fel cum, dacă nu aș fi urmărit în seara aceea emisiunea culinară, nu aș fi aflat nici despre fortăreața plină cu roți de brânză Comté, nici despre livezile cu sute de mii de pomi din Puglia.

Până la urmă, Verstappen a terminat cursa pe locul trei. Juniorul meu sperase la o nouă victorie. Ținusem și eu pumnii de la distanță, mai degrabă din solidaritate decât din convingere. Între timp, am aflat că monopostul Red Bull a avut destule probleme în acest sezon, că începutul nu a fost deloc ușor și că revenirea din ultima parte a anului a fost cu atât mai spectaculoasă.

Am încheiat seara cu o mulțime de întrebări despre brânză, livezi și Formula 1. Și cu bănuiala că, la următoarea cursă, s-ar putea să mă intereseze și pe mine cine pleacă primul de pe grilă.

Iar dacă fiul meu îmi va spune din nou că îl omoară Verstappen, măcar voi înțelege ceva mai bine de ce.

Despre autor

Laura Cioc devenea, la doar 24 de ani, cea mai tânără directoare de sucursală bancară din România. Era perioada în care sistemul bancar românesc se transforma rapid, iar ascensiunile profesionale de acest tip erau rare și spectaculoase. Laura nu doar că a reușit, ci a făcut-o într-o perioadă în care puține femei atât de tinere primeau responsabilități atât de mari. Au urmat peste două decenii în lumea corporațiilor, sute de oameni coordonați, obiective, ședințe și provocări.

Astăzi este administrator și co-proprietar al Transylvanian Inn, unul dintre cele mai apreciate refugii turistice din România. Pe blogul său personal vorbește despre cărți, despre vulnerabilitate, despre femei, despre schimbare și despre căutarea echilibrului. Scrie despre sindromul impostorului, despre curajul de a o lua de la capăt la 50 de ani și despre oamenii care i-au atins sufletul. Povestea completă Laurei o puteți citi aici.