Bucureștiul Cellei Delavrancea, un oraș ascuns între 103 ani de amintiri. Ana Rubeli, fondatoarea Festivalului „Aici a stat”, prezintă povestea celebrei pianiste prin frânturi de memorii 

Ana Rubeli spune o poveste despre cum arăta Bucureștiul în care Ion Luca Caragiale venea în vizită la familia Delavrancea, iar scriitorii și muzicienii se întâlneau pentru a citi, a cânta și a discuta. Despre cum își amintea o fetiță locuința modestă în care și-a petrecut copilăria, cu cireșul din curte, mobila veche și soba de fontă care încălzea camera în care se aduna familia. Și despre ce mai putem afla astăzi despre acea lume, la mai bine de trei decenii de la moartea femeii care a cunoscut-o. Festivalului AICI A STAT din 2026 a fost dedicat Cellei Delavrancea și a avut loc în perioada 8 – 18 octombrie. 

O viață cât un secol, de la pian la literatură

Ca o avanpremieră a Festivalului AICI A STAT, a fost organizată, la Muzeul Național al Literaturii Române, expoziția „Cella Delavrancea. O viață cât un secol”. Fotografiile, documentele și corespondența expuse au prezentat imaginea unei personalități care a traversat aproape întregul secol al XX-lea.

Cella Delavrancea s-a născut în 1887 și a murit în 1991, la vârsta de 103 ani. A fost pianistă, profesoară de pian, scriitoare, eseistă, memorialistă și cronicar muzical. A concertat în România și în străinătate, a cântat alături de George Enescu și a format generații de muzicieni. În paralel, a scris despre concertele la care participa, despre artiștii pe care îi întâlnea și despre lumea în care trăia.

Fiica scriitorului și omului politic Barbu Ștefănescu Delavrancea și a pianistei Maria Lupașcu, Cella a crescut într-o familie în care cultura făcea parte din viața cotidiană. Mama i-a oferit primele lecții de pian, iar mai târziu a studiat cu Eduard Wachmann, profesor și dirijor al Orchestrei Societății Filarmonice din București. „Muzica a fost doar un mijloc de exprimare. Căci tatăl său o încuraja să scrie, iar Cella a debutat în presa literară în 1929, în revista «Bilete de papagal», condusă de Tudor Arghezi. Iar mai apoi, în 1946, la aproape 60 de ani, a publicat volumul de nuvele «Vraja», debutul său editorial”, a declarat Ana Rubeli. 

Viața lungă i-a oferit ocazia de a vedea cum lumea în care crescuse se transforma. „A cunoscut România monarhiei, a traversat războaiele și schimbările politice ale secolului și a continuat să scrie în perioada comunistă, în care evocarea unor personalități și relații din trecut putea deveni complicată”, a mai spus fondatoarea Asociației AICI A STAT.

Ateneul Român, locul în care muzica și memoria se întâlnesc

Ateneul Român este una dintre cele mai importante clădiri din istoria muzicală a Capitalei și un loc în care Cella Delavrancea a susținut recitaluri, inclusiv alături de George Enescu. Clădirea a fost inaugurată în 1888, iar arhitectura sa, scările monumentale și sala de concert făceau parte dintr-un proiect cultural prin care Bucureștiul de la sfârșitul secolului al XIX-lea își construia noi repere. „De câte ori urc scara în melc a Ateneului, resimt o sfială care este un început de emoție”, scria pianista în volumul memorialistic „Dintr-un secol de viață”, publicat în 1987. Scrierile Cellei permit apropierea de istoria unui spațiu, prin felul în care l-a perceput și l-a descris cineva care i-a cunoscut viața culturală din interior.

Ateneul leagă povestea pianistei de cea a lui George Enescu. Cei doi s-au întâlnit pentru prima dată la Sinaia, la Castelul Peleș, unde Cella, aflată în vizită cu familia, a fost invitată să cânte alături de tânărul violonist, la îndemnul reginei Elisabeta. Cella nu repetase împreună cu Enescu sonata pe care urma să o interpreteze. În amintirile sale, a descris momentul ca pe o experiență artistică intensă, în care cei doi muzicieni au reușit să se apropie prin interpretare, dincolo de repetițiile obișnuite. „M-am avântat în sonată ca-n valurile mării”, scrie ea. După interpretare, Enescu i-ar fi spus: „Același har ne-a luminat”, apoi i-ar fi sărutat mâna.

Ana Rubeli a amintit că Enescu s-a intersectat Cella pentru a cânta împreună. Cella a fost și martor privilegiat al căsătoriei lui Enescu cu Maruca Cantacuzino. „Cei doi au susținut recitaluri de sonate, iar pianista a rămas apropiată atât de compozitor, cât și de soția acestuia, Maruca Cantacuzino. În paginile sale, Cella a păstrat amintirea unei experiențe artistice pe care nu a uitat-o niciodată”, a punctat fondatoarea Asociației „AICI A STAT”.

Casa copilăriei, cu cireșul din curte și frica de strigoi

În apropiere, în zona Icoanei, pe strada Jean Louis Calderon de astăzi, se află locul în care, cândva, era casa copilăriei Cellei Delavrancea. „Locuința nu mai există astăzi, iar identificarea exactă a parcelei nu este certă. Dar descrierile din memorii oferă indicii despre casa în care Cella a trăit în copilărie. Ea descria o casă modestă, cu camere dispuse de-a lungul unei curți și cu o grădină în care creștea un cireș”, explică Ana Rubeli.

Pianista a scris despre mobila veche, canapeaua zgâriată de pisici și soba de fontă care încălzea camera în care familia se aduna seara, iar cireșul de lângă trepte a ocupat un loc special în amintirile sale. Ana Rubeli spune că zona avea o cu totul altă înfățișare. În locul caselor și clădirilor ridicate ulterior se afla o lume în care locuințele erau mai joase, iar grădinile făceau parte din viața de zi cu zi. 

În jurul Cellei se afla o lume culturală efervescentă, care intra adesea în locuința familiei Delavrancea. „Printre cei care veneau în vizită se numărau scriitorii Alexandru Vlahuță și Ion Luca Caragiale, dar și arhitectul Ion Mincu. Cella și-a amintit cum Ion Mincu se juca țintar cu fetele familiei și le aducea prăjituri de casă, în timp ce adulții discutau literatură, cultură și viața publică”, spune fondatoarea „AICI A STAT”. 

În apropierea locuinței familiei Delavrancea se ridica atunci o clădire impunătoare, cea a lui Iancu Cesianu, astăzi Ambasada Ungariei. Cella a scris în amintirile sale despre momentul în care, pe structura de lemn a acoperișului, au fost atârnate haine și alte obiecte ale muncitorilor. „Pe mine m-a împuns în fiecare seară frica de strigoi, văzând lucrurile acelea fluturate de vânt”, își amintea pianista.

La Școala Centrală, muzica se învăța prin emoție

Prin vecinătate se regăsește Școala Centrală, unde mama Cellei, Maria Lupașcu, a fost directoare. Familia a locuit, la un moment dat, într-o casă din curtea școlii, iar grădina instituției a făcut parte din universul copilăriei fetelor. În memoriile sale, Cella amintea despre pomii fructiferi, vița-de-vie și grădina în care se jucase cu tatăl lor. „Într-o altă amintire, Barbu Ștefănescu Delavrancea se urca în cireșii de lângă gardul școlii și le chema pe eleve în timpul recreației, pentru a le oferi fructe în șorțurile întinse”, a povestit Ana Rubeli. 

Maria Lupașcu a avut un rol important în formarea fiicei sale. Era pianistă și profesoară, iar Cella îi atribuia o mare parte din educația muzicală. Ea a studiat cu Eduard Wachmann de la vârsta de 11 ani, cu care a continuat pregătirea începută în familie.

Iar în casa familiei, muzica se împletea cu literatura. Barbu Delavrancea, Vlahuță și Caragiale citeau cu voce tare și discutau despre poezie și cultură. „Citeau, povesteau, respirau și discutau cultură”, descrie Ana Rubeli atmosfera acestor întâlniri. Peste ani, Cella i-a numit pe cei trei „voci de neuitat”. Îi evocă în scrierile sale prin felul în care vorbeau, prin timbrul vocilor și prin modul în care citeau poezie.

Caragiale și „copilul minune”

În apropierea Școlii Centrale se află una dintre casele lui Ion Luca Caragiale, dar și statuia dramaturgului. În 1909, după ce a ascultat-o la Viena, el a scris în ziarul „Universul” despre talentul tinerei pianiste și a numit-o „un copil minune” care „domesticește un monstru sălbatic: Arta”. A continuat să o admire și să o încurajeze, iar Cella a păstrat în memorie prezența sa impunătoare, ironia și felul în care citea poezie.

Ana Rubeli a subliniat importanța acestor relații pentru formarea Cellei. Scriitorii și artiștii pe care i-a cunoscut au fost oameni de care s-a simțit apropiată și pe care i-a purtat cu ea în propriile amintiri. Unul dintre cele mai puternice episoade este legat de moartea lui Caragiale, la Berlin. Cella se afla acolo și studia o sonată de Schumann pe care urma să i-o cânte dramaturgului. La un moment dat, a auzit strigătul soției acestuia, Alexandrina Caragiale, care îl găsise mort în pat. „Din ziua aceea eu n-am mai cântat splendida sonată a lui Schumann”, scria ea în textul memorialistic „Câteva amintiri despre Caragiale”.

Un București prin amintiri

Ateneul Român, casa copilăriei și oamenii care îi treceau conturează amintiri ale unei epoci și ale unor personalități. Cella Delavrancea i-a evocat pe cei pe care i-a cunoscut prin gesturi, voci și întâmplări care au rămas cu ea de-a lungul vieții. În scrierile sale, Bucureștiul devine locul în care s-au format legături, s-au trăit emoții și s-au păstrat amintiri despre oameni care au marcat cultura română.

Ana Rubeli, prin organizarea Festivalului „AICI A STAT”, readuce în atenție un București care nu mai poate fi regăsit în întregime pe hartă, dar care continuă să existe în paginile celor care l-au cunoscut. Unele case au dispărut, altele s-au schimbat, însă amintirile Cellei Delavrancea păstrează ceva din lumea în care a trăit timp de 103 ani. Iar atunci când privim o clădire prin ochii celor care i-au trecut pragul, orașul capătă o altă dimensiune.