Calea Victoriei, un martor al transformărilor din București. Ovidiu Neacșu, ghid turistic, explică cum s-a ajuns de la un drum „podit cu bușteni de stejar”, la o arteră a palatelor și instituțiilor

Ovidiu Neacșu, fondatorul proiectului „Bucureștiul Povestit”, spune că, înainte de a purta numele de Calea Victoriei, artera a fost cunoscută drept Podul Mogoșoaiei. „Traseul a fost amenajat în 1692, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, pentru a lega Curtea Domnească de moșia și palatul domnitorului de la Mogoșoaia. Intervenția a fost una dintre marile transformări urbanistice ale orașului, care au făcut din acest drum una dintre axele importante ale Bucureștiului”, a explicat specialistul. 

Conform lui, drumul era „podit cu bușteni de stejar”, căci piatra era dificil și costisitor de adus în București. „Nu prea avem piatră locală, în schimb avem lemn din Codrii Vlăsiei. Așa că s-au pus bușteni pe axul drumului, ca să nu se mai afunde trecătorii în noroi. Orașul nu avea încă infrastructura pe care o asociem astăzi cu un centru urban, iar drumurile erau permanent afectate de apă și noroi. Lemnul era o soluție tehnică adaptată resurselor disponibile”, mai spune ghidul.

În 1878, după victoria României în Războiul de Independență și intrarea triumfală a armatei în Capitală, Podul Mogoșoaiei a primit numele de Calea Victoriei, iar în 1882 a devenit prima stradă din București iluminată electric. 

De ce s-au înghesuit palatele pe Calea Victoriei

Ovidiu Neacșu spune că importanța Căii Victoriei era dată la acea vreme de faptul că strada ducea spre locul unde locuia conducătorul țării. Pe măsură ce reședința domnească și apoi cea regală s-au consolidat în zonă, familiile importante, instituțiile și oamenii care contau în viața publică a Bucureștiului s-au învecinat pe aceeași arteră. Pe Calea Victoriei ajung să se adune într-un spațiu relativ restrâns case, palate și instituții.

„Această transformare poate fi văzută și prin comparație cu alte zone ale orașului. De exemplu, Bulevardul Magheru și actuala zonă centrală aveau încă multe spații verzi și construcții joase, în timp ce Calea Victoriei era deja dens construită. Devenise importantă pentru că pe ea se concentraseră puterea, averea, comerțul și reprezentarea publică”, menționează specialistul.

Casa Golescu, începutul unei istorii regale

Unul dintre cele mai importante straturi ale acestei istorii este legat de Palatul Regal, astăzi sediul Muzeului Național de Artă al României. În locul actualului palat se afla casa construită de Dinicu Golescu între 1812 și 1820. În 1837, domnitorul Alexandru Ghica a transformat-o într-un palat de ceremonie. Clădirea a rămas reședință domnească și a fost folosită inclusiv de Alexandru Ioan Cuza, iar la 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern a fost instalat aici. 

Ovidiu Neacșu spune că această „Casă Golescu” nu a fost pur și simplu transformată într-o singură etapă în palatul pe care îl vedem astăzi. „Carol I a extins și modificat succesiv reședința. A lucrat cu arhitecții Paul Gottereau și Karel Liman. Până în 1906, palatul ajunsese să aibă o configurație apropiată de cea a ansamblului regal cunoscut înainte de incendiul din perioada interbelică”, a specificat el. 

De asemenea, în 1882, Palatul Regal a primit una dintre primele instalații electrice, în același an în care Calea Victoriei devenea prima stradă din București iluminată electric.  Strada și clădirea au evoluat împreună.

Ateneul Român, construit și cu „un leu”

În jurul reședinței domnești s-au adunat treptat casele unor familii importante, instituții, spații culturale și clădiri publice care au dat străzii imaginea pe care o cunoaștem astăzi. 

Ateneul Român a apărut pe când România își construia instituțiile moderne. Piatra de temelie a fost pusă în 1886, iar edificiul a fost inaugurat la 14/26 februarie 1888. Proiectul lui Albert Galleron a fost construit în două etape, între 1886-1889 și 1893-1897, pe fundații existente pregătite inițial pentru o școală de echitație. Pentru ridicarea construcției a fost nevoie și de un efort financiar nemaiîntâlnit. Societatea Ateneul Român nu dispunea de suficiente fonduri pentru proiectul dorit. Astfel, a fost lansată subscripția publică devenită celebră prin sloganul „Dați un leu pentru Ateneu”. 

„Constantin Esarcu și intelectualii din jurul lui au vrut să facă un spațiu de cultură pentru oraș”, spune ghidul. „De asemenea, povestea clădirii continuă cu una dintre cele mai cunoscute părți ale interiorului. Fresca circulară a apărut abia câteva decenii mai târziu. Costin Petrescu a început lucrarea în 1933, iar aceasta a fost inaugurată în 1938. Fresca are aproximativ 75 de metri lungime, trei metri lățime și cuprinde 25 de episoade reprezentative din istoria României”, adaugă specialistul.

O stradă în care arhitecții și-au lăsat semnătura

Unul dintre numele importante care și-au lăsat amprenta pe Calea Victoriei este arhitectul Grigore Cerchez. „Casa pe care și-a proiectat-o pentru sine, în stil neogotic, a devenit unul dintre reperele arhitecturale ale arterei, înainte să fie demolată după cutremurul din 1977”, punctează Ovidiu Neacșu. Cercetările ulterioare despre clădire arată că demolarea a avut loc deși imobilul nu fusese considerat imposibil de salvat. Cazul a rămas printre exemplele controversate ale pierderilor de patrimoniu de după cutremur. 

Grigore Cerchez este cunoscut și pentru Casa Dissescu, de la intersecția Căii Victoriei cu strada Gheorghe Manu. Reședința a fost transformată între 1910 și 1912 de el, alături de Alexandre Clavel, cu elemente neoromânești și brâncovenești. 

De la Micul Paris la o Capitală inspirată de America

Ovidiu Neacșu spune că „dacă Bucureștiul de la sfârșitul secolului al XIX-lea era asociat frecvent cu imaginea de «Micul Paris», orașul interbelic începe să împrumute tot mai mult din atmosfera americană. Este vorba despre apariția unor semne noi ale modernității, precum automobile, reclame, neon, cinematografe, clădiri înalte și arhitectură Art Deco”.

Schimbarea se vede foarte bine în fotografiile de epocă de pe Calea Victoriei. În aceeași imagine pot apărea trăsuri, tramvaie și automobile, ca într-un oraș aflat între două lumi.

Palatul Regal, o nouă transformare

Palatul Regal a trecut apoi prin una dintre cele mai mari transformări din istoria sa în anii 1920 și 1930. În decembrie 1926, un incendiu a distrus partea centrală superioară a palatului și Sala Tronului. În anii 1930, clădirea a fost reconstruită sub Carol al II-lea, cu implicarea arhitectului Nicolae Nenciulescu și a inginerului Emil Prager. Vechea casă a lui Dinicu Golescu a fost demolată, iar pe locul ei a fost ridicată aripa de sud a noului palat. 

„Palatul de astăzi nu este pur și simplu vechea casă Golescu mărită. Este rezultatul unor transformări succesive care au schimbat radical arhitectura inițială”, a declarat Ovidiu Neacșu.

Povestea continuă și după dispariția monarhiei. În 1948, palatul a trecut în administrarea Ministerului Artelor și Informațiilor, în perspectiva deschiderii unui muzeu național de artă. În 1950 a fost inaugurată prima galerie a muzeului. 

Și palatele s-au schimbat odată cu politica

În capătul Căii Victoria se află Palatul Victoria, proiectat de arhitectul Duiliu Marcu. Lucrările au început în 1937, într-o perioadă în care România construia instituții publice monumentale într-un limbaj arhitectural mult mai sobru decât cel al palatelor de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Clădirea fusese gândită pentru Ministerul Afacerilor Externe. 

Iar Palatul Ministerului de Interne, aflat, de asemenea, pe Calea Victoriei, are o istorie care spune foarte direct cum s-a schimbat regimul politic al României. Proiectul unui nou sediu al ministerului fusese inițiat încă din 1912. Dar construcția efectivă a început abia în perioada interbelică, după noi planuri realizate în 1938 de arhitectul Paul Smărăndescu. Clădirea a fost terminată în 1950. 

„Din 1958, edificiul a intrat în administrarea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Iar până în 1989 aici a funcționat Comitetul Central al Partidului Comunist Român. După Revoluție, clădirea a devenit pentru o perioadă sediul Senatului, iar din 2006 Ministerul de Interne s-a întors în clădire”, spune ghidul. 

Piața Revoluției, locul în care simbolurile s-au schimbat peste noapte

Cea mai importantă demonstrație a felului în care Calea Victoriei a fost mereu legată de putere se află în Piața Revoluției. Pe 21 decembrie 1989, aici s-a desfășurat marele miting convocat de Nicolae Ceaușescu. Discursul transmis în direct la radio și la televiziune a fost întrerupt de huiduieli și de reacția spontană a unor grupuri de protestatari. „Imaginile de la balconul Comitetului Central au devenit unele dintre cele mai cunoscute imagini ale Revoluției Române”, subliniază specialistul. Există documentare clară a atmosferei din acele zile. Fotografiile din Piața Revoluției arată vehicule blindate și mulțimi de oameni pe străzile din jurul fostului sediu al Comitetului Central.

Calea Victoriei, care fusese cândva drumul spre curtea domnească și apoi strada pe care se construiseră palate ale elitei, a fost și unul dintre spațiile în care societatea românească încerca să rupă vizibil cu trecutul comunist.

Calea Victoriei, un martor al transformări

Calea Victoriei nu are o singură poveste. Are straturi. Mai întâi, a fost un drum care lega două proprietăți ale lui Constantin Brâncoveanu. A fost apoi Podul Mogoșoaiei, un traseu care trebuia să reziste noroiului cu ajutorul bârnelor de lemn. A devenit, în secolul al XIX-lea, axul în jurul căruia s-au adunat reședințe aristocratice, instituții și spații comerciale. A primit iluminat electric, a văzut apariția automobilelor și a devenit decor pentru parade și evenimente publice. În perioada interbelică, a fost una dintre imaginile cele mai puternice ale modernizării Bucureștiului. A fost afectată de bombardamente, remodelată de regimul comunist și a devenit în 1989 una dintre scenele Revoluției.

Sub asfaltul actual se află drumul domnesc al lui Brâncoveanu. În spatele fațadelor se află case transformate și reconstruite de zeci de ori. În locul unor clădiri pe care le vedem astăzi au existat cândva alte palate, grădini sau sedii de instituții. Iar aceleași clădiri care au fost martore la parade regale au ajuns, câteva decenii mai târziu, martore la prăbușirea unui regim politic.

„Calea Victoriei este mai mult decât o stradă centrală a Bucureștiului. Este un fel de linie cronologică în aer liber, pe care modernizarea orașului, istoria politică, arhitectura și viața cotidiană s-au suprapus fără să șteargă complet urmele trecutului”, conchide Ovidiu Neacșu.