Peste un secol și jumătate de diplomație românească. Ce spun jobenul, sabia lui Cuza și pașaportul lui Enescu despre relațiile internaționale ale țării

Ștefan Crăciun, cercetător și istoric implicat în activitatea Arhivelor Diplomatice ale ministerului spune că „fiecare obiect, fiecare document are o deosebită importanță istorică, reprezintă momente din evoluția statului român”. 

Departamentul Trebilor Străine

Alexandru Ioan Cuza a fost domnitorul în timpul căruia s-au făcut pașii decisivi pentru unificarea structurilor administrative și pentru organizarea unei diplomații românești moderne. În 1862 a fost creat Departamentul Trebilor Străine, precursorul actualului Minister al Afacerilor Externe. Înainte de acest moment, existau deja structuri de politică externă în Moldova și Țara Românească. Cuza desfășura activitate diplomatică prin agenți și reprezentanți trimiși în capitale europene. Iar unificarea administrativă din 1862 a dus la crearea unui singur departament pentru afacerile externe ale noului stat. 

„Un martor important al perioadei a fost o sabie care se află în posesia MAE. În 1860, Alexandru Ioan Cuza a mers la Constantinopol, în contextul relației dintre Principatele Unite și Imperiul Otoman. Cu această ocazie, sultanul Abdul Medjid i-a oferit lui Cuza o sabie de tip shamshir, realizată de bijutieri armeni, la comanda sultanului. Sabia are componente din aur, iar garda este ornamentată cu diamante și briliante. În epocă, valoarea ei era estimată la aproximativ 3.300 de galbeni”, explică Ștefan Crăciun.

Sabia este considerată un simbol al recunoașterii de către Imperiul Otoman a Unirii din 1859 și al poziției pe care Cuza și Principatele Unite începeau să o aibă în relațiile internaționale. Dar obiectul a ajuns apoi în străinătate și a fost scos la licitație la Londra, la sfârșitul lui 1990. Ambasada României din capitala Angliei, cu sprijinul MAE, a reușit să o cumpere. Costurile au fost acoperite inclusiv prin donații individuale ale diplomaților români. Iar apoi, sabia a intrat în patrimoniul MAE în 1991.

„Apoi, independența din 1877 și recunoașterea sa internațională prin Tratatul de la Berlin din 1878 au schimbat situația diplomatică. România a putut să își dezvolte relațiile externe, să deschidă consulate și să își trimită reprezentanți în capitalele europene”, mai spune specialistul.

Diplomați, scriitori, intelectuali

Un bun exemplu este Vasile Alecsandri. Numele său este asociat în primul rând cu literatura, însă el a avut și un rol important în politica externă a Principatelor. În 1859, după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, a fost trimis în misiune diplomatică la Paris, Londra și Torino pentru a obține recunoașterea dublei alegeri. La Paris s-a întâlnit inclusiv cu împăratul Napoleon al III-lea. Mai târziu, în 1885, Vasile Alecsandri a fost numit ministru plenipotențiar al României la Paris, funcție pe care a ocupat-o până la moarte, în 1890.

„Printre documentele expuse se află și pașaportul Elenei Văcărescu. Scriitoare și intelectuală, ea a fost implicată în diplomația românească și a reprezentat interesele României în cadrul Societății Națiunilor. S-a ocupat de teme precum traficul de persoane și protecția femeilor și copiilor. După câte se observă, corpul diplomatic s-a diversificat”, a specificat Ștefan Crăciun.

Palatul dispărut din Piața Victoriei

Istoria MAE ține și de clădirile prin care a trecut. Un astfel de loc a fost Palatul Sturdza, construit pentru principele Grigore M. Sturdza. După moartea lui, în 1904, statul a cumpărat clădirea și l-a transformat în sediul Ministerului Afacerilor Externe.

„Dar clădirea a avut o soartă tragică, căci în 1944 a fost grav afectată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Palatul a fost bombardat pentru că Ministerul de Externe păstra cifrul de stat și a reprezentat o țintă pentru atacurile de atunci. Clădirea fusese deja afectată de cutremurul din 1940 și a fost demolată în 1946”, spune istoricul.

Cifrul de stat era sistemul folosit pentru protejarea comunicațiilor oficiale și diplomatice secrete ale statului. Ministerele și ambasadele transmiteau informații sensibile prin telegrame și alte mesaje care trebuiau să fie protejate de interceptare. Un mesaj putea fi transformat într-o formă codificată prin folosirea unui cifru. Astfel încât cineva care îl intercepta să nu îi poată înțelege conținutul fără cheia sau metoda necesară pentru descifrare. „Asemenea comunicații puteau conține informații despre negocieri, poziții diplomatice, relații cu alte state, instrucțiuni pentru ambasadori sau situații militare și politice sensibile”, explică Ștefan Crăciun.

Clădirea a fost ulterior demolată. În apropiere se ridicase deja Palatul Victoria, de asemenea grav afectat în 1944, construit inițial pentru Ministerul Afacerilor Externe. România avea însă nevoie de un minister mai mare. După Primul Război Mondial, diplomația devenise mai complexă, iar România era implicată tot mai mult în relații și organizații internaționale.

Palatul Victoria a fost reconstruit după război și a ajuns ulterior să găzduiască instituțiile centrale ale regimului comunist. Din 1990 este sediul Guvernului. În același an, Ministerul Afacerilor Externe s-a mutat în actualul sediu din Aleea Alexandru.

Jobenul și decorațiile diplomatului

„O piesă importantă din patrimoniul MAE este și costumul diplomatic original al lui Gheorghe Iason, donat ministerului de familia diplomatului. În perioada comunistă, el a ocupat funcția de ambasador al României în Ghana și Nigeria”, subliniază istoricul. În 1967 el a fost director interimar în MAE și a participat în acei ani la convorbiri diplomatice la nivel înalt, inclusiv în timpul vizitei lui Nicolae Ceaușescu în Pakistan și al vizitei premierului indian Indira Gandhi în România.

„Redingota, jobenul și decorațiile sunt foarte diferite de imaginea diplomatului de astăzi. Ținuta îi explica rolul. Uniformele erau diferențiate în funcție de rang. Cu cât poziția diplomatului era mai înaltă, cu atât costumul devenea mai elaborat. Și decorațiile aveau o importanță aparte. Găsim în memorialistica vremii diplomați care afirmă cât de sărac se simțeau fără decorațiile de pe piept”, spune Ștefan Crăciun.

George Enescu și diplomația culturală

Un instrument important al diplomației este cultura. Arta, muzica, literatura, educația și schimburile culturale construiesc o imagine a unei țări în exterior. George Enescu este un exemplu foarte bun în acest sens. Compozitor, violonist, pianist, dirijor și profesor, el și-a construit o mare parte din carieră între România și Franța. A ajuns la Paris la 13 ani, iar între 1895 și 1899 a studiat la Conservatorul din capitala franceză. Ulterior, a devenit o prezență importantă pe scenele europene și a contribuit la promovarea muzicii și a artiștilor români în străinătate. 

„Influența lui George Enescu a venit din prestigiul pe care l-a dobândit prin activitatea sa artistică. Prin muzica sa a dus cu el și o parte din identitatea culturală românească”, detaliază Ștefan Crăciun. Iar la MAE sunt păstrate pașaportul lui George Enescu și documente legate de primul Festival Internațional „George Enescu”, organizat în 1958, la trei ani după moartea compozitorului. 

Cum se negociază între două state

În timpul negocierilor, fiecare detaliu e bine gândit și bine pus la punct. Steagurile, locurile, ordinea participanților și chiar meniul din timpul mesei sunt stabilite cu atenție. Echipele de protocol stabilesc cine participă, unde se așază fiecare persoană, în ce ordine sunt prezentate delegațiile și cum se desfășoară întâlnirea. În spatele unei fotografii în care doi lideri își strâng mâna se află multă muncă. 

„Protocolul este doar partea vizibilă. În spatele unei întâlniri de o oră pot exista săptămâni sau luni de pregătiri. Apoi, pot urma mai multe runde de negocieri, până când cele două părți găsesc o formulă acceptabilă. Uneori, cu succes, alteori nu. Dar te întorci a doua oară, a treia oară la masa discuțiilor. Ai multe runde până obții un rezultat care să fie convenabil ambelor părți. Soluțiile cele mai bune sunt în care nicio parte nu e foarte fericită, dar e mulțumită de rezultat”, explică istoricul.

De ce diplomația nu poate fi complet transparentă

În diplomație, nu fiecare discuție purtată în spatele ușilor este făcută imediat publică. „Nu mai există diplomație secretă, dar nu poate fi nici complet transparentă. Negocierea are nevoie de spațiu pentru compromis”, a subliniat specialistul.

Există o diferență între ceea ce se spune în timpul negocierii și ceea ce poate fi spus după aceea. În spatele ușilor închise pot exista mai multe variante de lucru, propuneri și compromisuri. În spațiul public rămâne apoi poziția oficială a statului. „Comunicarea publică trebuie să fie suficient de clară pentru a transmite intenția României, dar și suficient de atent formulată pentru a nu închide o posibilitate de negociere”, a mai spus Ștefan Crăciun.

Istoria diplomației, între vitrine și uși închise

Sabia lui Alexandru Ioan Cuza spune o poveste despre începuturile statului român modern. Pașaportul Elenei Văcărescu evidențiază cum literatura și diplomația se întâlnesc . Costumul lui Gheorghe Iason amintește de o epocă în care rangul diplomatic se vedea inclusiv în haine. Pașaportul lui George Enescu arată că și cultura poate deveni instrument diplomatic.

Diplomația înseamnă mai mult decât un moment în care doi miniștri își strâng mâna în fața camerelor. În spatele acelui gest se află o poveste, o istorie, stau luni de pregătiri, documente, întâlniri și negocieri și întreaga istorie în care România și-a construit locul în lume.