Stresul viitorului nu va fi mai intens, va fi mai persistent, mai difuz și mai greu de numit, spune Dr. Laura Poantă

Stresul poate fi văzut ca istorie a speciei umane. Dacă ar fi să căutăm primul certificat de naștere al stresului în istoria civilizației umane, l-am găsi nu în laboratoarele lui Hans Selye din Montreal, ci cu mult mai devreme, în cortexul unui mamifer care, în loc să fugă de leu, a început să se teamă de creditul pe treizeci de ani. Aceasta este, în esență, descrierea pe care o face Robert Sapolsky în Behave, citată în cartea de față: teama de prădătorul care fuge după noi a fost înlocuită de teama indusă de incertitudini economice și relaționale —iar mecanismele biologice de răspuns sunt exact aceleași, activate în același mod.

Stresul nu este o invenție modernă. La finele secolului XIX, medicii și pacienții lor erau deja convinși că stresul poate genera boli fizice. Un articol din The Times din 1872 sugera că prevalența crescută a bolilor cardiovasculare poate fi explicată de stresul mental generat de apariția electricității și a forței aburului. La sfâșitul aceluiași secol, neurologul american George Beard a inventat termenul de neurastenie — epuizarea psihică generată de viața modernă — iar factorii pe care îi incrimina suna izbitior de familiar: „presa periodică, telegraful, dezvoltarea științelor, inclusiv forța aburului”. Fiecare epocă tinde să se creadă cea mai stresată. Fiecare epocă are dreptate pentru cei care o trăiesc. Ce avem în plus acum — și ce face subiectul deosebit de necesar — este studiul mult mai detaliat al fenomenului și, poate mai important, viteza de schimbare tehnologică, socială și culturală care tinde spre ritmuri amețitoare.

Laura Poantă, medicul, pictorul, graficianul, scriitoarea, traducătoarea

Cauză sau efect? Laura Poantă explorează stresul de la Selye la AI, de la inima medicilor la creierul artiștilor, de la burnout la „stresul fără stresori”.

Stresul. Cauză sau efect? (Cluj-Napoca, 2026, Editura Școala Ardeleană) este semnată de o autoare care nu poate fi redusă la nicio singură definiție profesională. Laura Poantă s-a născut pe 10 martie 1971 la Agnita, județul Sibiu, fiica scriitorilor Petru Poantă și Irina Petraș. A absolvit Liceul de Arte Frumoase „Romulus Ladea” din Cluj-Napoca în 1989, cu specialitatea grafică-pictură-decorațiuni, iar ulterior Facultatea de Medicină a Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, în 1995. Medic primar în specialitatea medicină internă, șef de lucrări la UMF Cluj în perioada 2002-2014, doctor în medicină din 2005, competențe în ecocardiografie și ecografie generală, Laura Poantă profesează în prezent la clinica privată Cardiomed din Cluj-Napoca.

Din 2010 până în 2017 a condus Salonul medicilor din Cluj-Napoca. Lansarea volumului a avut în cadrul ediției clujene a Târgului de Carte Gaudeamus, în 23 aprilie. Dialogul dintre Laura Poantă și moderatoarea evenimentului Iulia-Daria Iacob cu publicul a stârnit rumoare, interes și emoții, chiar din partea autoarei.

Dar Poantă este și traducătoare din engleză și italiană. În portofoliul ei sunt Oscar Wilde, Edgar Allan Poe, Katherine Mansfield, Luigi Pirandello, David Greig. Este  membră a Uniunii Scriitorilor din România, cu articole publicate în reviste prestigioase, precum România literară, Apostrof, Steaua, Tribuna, și expoziții de grafică și pictură la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga” și Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Această pluralitate nu este întîmplătoare. Ea explică de ce această carte despre stres este altceva decât o monografie medicală.

O carte care refuză să fie ceea ce cititorii așteaptă de obicei

Volumul de față este cel mai recent dintr-o serie de lucrări dedicate acestei teme, reluând și actualizând cercetările anterioare: Stresul profesional și riscul cardiovascular la muncitorii feroviari (2005), Medicii și stresul ocupațional (2007) și Stresul. Boala mileniului trei? (2020). De această dată, cadrul este extins la domenii noi – IT, arte, mediu academic – și îmbogățit cu capitole despre fenomene care nu existau sau nu aveau denumire acum zece ani.

Autoarea declară explicit, în argumentul volumului, că nu a scris o carte motivațională și nici una care dă verdicte sau trage concluzii definitive. Tonul este al unui clinician care a văzut stresul în datele biochimice ale pacienților, în chestionarele completate de mii de subiecți de cercetare, și în oglinda proprie. E al unui om de știință care știe că lucrurile sunt mai complicate decât orice titlu de bestseller. Nu există soluții gata pregătite. Există, în schimb, informații verificate, nuanțe și instrumente de recunoaștere. Ceea ce, pentru un cititor echipat cu puțină răbdare, valorează mult mai mult.

Ce este de fapt stresul — definiții celebre și paradoxuri

Deschiderea teoriei moderne a stresului îi aparține lui Hans Selye. Cartea îl citează abundent și cu dreptate, inclusiv într-un paradox formulat în 1951 în British Medical Journal, devenit celebru: „Stress, in addition to being itself, was also the cause of itself, and the result of itself.” Stresul este, în același timp, el însuși, cauza lui însuși și efectul lui însuși. Este exact ceea ce sugerează titlul cărții.

Tot Selye a dat definiția modernă fondatoare: „stresul este răspunsul non-specific al organismului la orice solicitare la care este supus” (1926). Și tot Selye a distins, în 1956, în Stresul vieții – între distres (negativ) și eustres (pozitiv), formulând fraza care deschide această carte: „Stresul nu este neapărat rău, este sarea și piperul vieții, deoarece fiecare emoție, fiecare activitate cauzează stres.” La întrebările ulterioare ale jurnaliștilor care voiau o definiție simplă, Selye a răspuns cu dezarmantă onestitate: „Toată lumea știe ce este stresul, dar nimeni nu știe cu adevărat.”

Definiția Laurei Poantă

Alte definiții cu impact sunt și ele înregistrate în carte. Landy propune: „dezechilibrul intens, perceput subiectiv, dintre cerințele organismului și capacitatea sa de răspuns”. Paul Fraisse vede stresul ca „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu își găsesc soluția pe moment”. Robert Sapolsky, în Behave, rămâne cel mai plastic: când leul urmărește zebra și zebra fuge de leu, ambii trăiesc stres pur, fiziologic, funcțional, necesar. Problema mamiferului sofisticat numit om este că a înlocuit leul cu un credit pe 30 de ani. E același mecanism de alarmă, aceeași descărcare hormonală, dar fără posibilitatea de a fugi cu adevărat de nicăieri.

„Stresul rămâne ceea ce a fost încă de la început:  reacție a organismului la viața însăși, uneori necesară, alteori excesivă, dar întotdeauna parte din condiția umană” a subliniat Laura Poantă, ea însăși victimă a stresului generat de vorbirea în public. Ca să echilibreze balanța între cei care nu au probleme cu exprimarea publică și cei care îngheață în fața unui microfon, autoarea a menționat stresul prin contagiune, prezent și în carte, și posibilitatea ca însăși prezentatoarea să se molipsească până la finalul discuției.

Stresul ocupațional la medicii cu „fantezia salvării”

Cel mai consistent segment empiric al cărții privește stresul ocupațional. Fiecare profesie e cu stres-ul ei specific, cu stresorii proprii și cu vulnerabilitățile particulare.

Medicii ocupă un spațiu central, explicabil prin specializarea autoarei și prin cercetările proprii anterioare. Portretul psihologic al medicului sub stres este fixat cu precizie clinică: „Medicii sunt în general persoane inteligente, peste medie, cu o personalitate de tip obsesiv, competitive, ambițioase. Faptul că medicii, datorită acestor calități, sunt persoane devotate meseriei, foarte conștiincioase, îi face să fie buni profesioniști, dar și vulnerabili, prin faptul că devin, astfel, obsedați de muncă, perfecționiști, inflexibili, cu o nevoie excesivă de a-și controla spațiul de acțiune” spune Laura Poantă.

Cartea consemnează și „fantezia salvării”, tendința multor medici de a-și asuma toate responsabilitățile pentru însănătoșirea pacienților, de a nu accepta ideea că uneori nu pot vindeca. „Agenția Europeană pentru Securitatea și Sănătatea Muncii estimează că o treime dintre medici suferă de burnout, iar 10% dintre ei ajung să aibă deteriorări grave ale stării de sănătate, cum ar fi depresia severă sau alte tulburări psihiatrice, bolile degenerative, abuzul de alcool sau droguri” mai spune ea.

IT-iștii înlocuiți de AI nu scapă de stres

Domeniul IT este abordat cu actualizare pentru 2026, incluzând un capitol dedicat stresului generat de apariția inteligenței artificiale. Acest subiect e unul apărut, literalmente, între aparițiile volumelor anterioare ale autoarei. Cartea înregistrează cu acuitate dilema existențială a programatorului în era AI: „Dacă un AI poate scrie un modul întreg într-o fracțiune din timp, care este locul meu în organizație peste 5 ani?” Răspunsul sistemelor biologice la această întrebare este previzibil: „Pentru foarte mulți specialiști IT, programarea nu este doar un job, ci o identitate profesională – un mod de a gândi, de a rezolva probleme, de a crea. Când unele dintre aceste activități sunt preluate de instrumente autonome, se poate produce o criză de sens”.

Paradoxul domeniului IT este documentat și empiric: stresul crește atât din suprasarcină (deadline-uri imposibile, ore haotice, schimbări continue) cât și din lipsa sarcinilor —„există, ca în orice domeniu, și situația opusă, cu lipsa unor proiecte, volum de muncă mic sau mai puțin interesant, ceea ce aduce cu sine plictiseala —un stresor la fel de important, deloc de neglijat”.

De la anxietate la stres

Discuția de la Gaudeamus a atins, inevitabil, stresul supraponderalității, care a atins nu doar lumea artiștilor, a vedetelor de cinema, ci acaparează tot mai mulți oameni. Laura Poantă a amintit de utilizarea unor tratamente pentru efectele lor secundare, de celebrul, de acum, Ozempic face și obsesia pentru indicele de masă corporală (sau alte “numere ale sănătății”), care e tot o formă de stres. „Încerci să te încadrezi între niște limite care, de cele mai multe ori, nu sunt posibile pentru tine, ele sunt foarte individualizate, și atunci s-a ajuns la o suprautilizare a unor medicamente (utile, de altfel, în cazurile medicale selectate) care te fac foarte fericit că atingi niște măsuri aparent ideale. Dar ele trag după sine reacții adverse care încep să se vadă, dar, deocamdată, lumea e foarte vrăjită de acest fenomen” a recunoscut Laura Poantă.

Artiștii ocupă unul dintre cele mai fascinante capitole, construind o punte între neuroștiință și creație. Cartea se sprijină pe cercetările lui Andreas Fink din Cognitive, Affective, & Behavioral Neuroscience (2014): creierul persoanelor creative este caracterizat de o activare constantă a precuneusului – zona care la restul oamenilor se activează doar în repaus, dar la scriitori și artiști rămâne mereu aprinsă. „Ipoteza lui Fink este că cei mai creativi oameni fac mereu asociații între lumea exterioară și experiențele și amintirile lor personale. În esență, fluxul lor de idei este mereu activ, ca și cum «robinetul» nu se închide niciodată.” Prețul acestui mod de funcționare: predispoziție la anxietate și depresie, mergând uneori până la patologie psihiatrică.

Hemingway este citat direct: „That terrible mood of depression of whether it’s any good or not is what is known as The Artist’s Reward.” Kay Redfield Jamison a demonstrat că scriitorii britanici suferă de tulburări afective (depresie majoră sau tulburare bipolară) la o rată semnificativ mai mare decât populația generală.

Stres sau trac de scenă?

Actorii de teatru aduc mărturii dintre cele mai dramatice despre tracul de scenă,  descris în carte ca o semiologie exactă a unui atac de panică, reprodus din studiile Lindei Brennan de la American Academy of Dramatic Arts. Un actor relata: „When stage fright strikes, I have difficulty breathing. I cannot inhale deeply, and my breaths get shorter and shorter. Sometimes I get cold sweats and I get lightheaded. My heart races. At times, it feels like it is pounding out of my chest.” Jack Lemmon a trasat linia clară: „fără emoție un actor nu poate fi foarte bun, dar tracul de scenă este altceva” . E tocmai distincția dintre consumul emoțional firesc și necesar al unui performer și anxietatea debilitantă.

Mediul academic este examinat printr-un studiu OCDE pe 540.000 de elevi din 72 de țări: 66% declară că sunt stresați de notele slabe, 59% se îngrijorează frecvent că testele vor fi dificile, iar 55% se simt anxioși în privința testării chiar și atunci când sunt pregătiți bine. Stresul academic, arată cartea, nu este un capriciu generațional — este un fenomen trans-cultural, cu consecințe documentate asupra sănătății fizice, mentale și a performanțelor.

Burnout: „a arde complet”

Definiția clasică a burnout-ului este preluată de la Maslach și Jackson (1986): „un sindrom cu trei dimensiuni: depersonalizarea – persoana se distanțează de ceilalți, pe care începe să-i vadă impersonal; reducerea realizărilor personale; epuizarea emoțională – persoana se simte golită de resurse emoționale și devine foarte vulnerabilă la stresori.” Starea de burnout este cauzată de expunerea la stresul profesional și este adesea însoțită de depresie.

Cartea descrie și sindromul supra-angajării, precursor al burnout-ului, cu semnele sale: „Angajarea în mai multe activități în același timp; reprogramarea întâlnirilor; exprimarea nemulțumirii față de oamenii care le consumă timpul; o seară liniștită acasă sau un week-end liber sunt evenimente rare; persoana se simte ca un câine care-și urmărește coada.” Soluția propusă, cu ironia unui clinician pragmatic: includerea în vocabular a cuvântului „NU”.

Stresul fără stresori, un fenomen fără nume până acum

Unul dintre capitolele cu cel mai mare impact din carte descrie un fenomen apărut sau mai degrabă denumit pentru prima dată în literatura de specialitate după pandemia COVID-19: „stresul fără stresori” sau „burnout cronic rezidual”.

Definiția este precisă și recognoscibilă: o stare de epuizare emoțională cronică, scădere persistentă a energiei, anhedonie funcțională (lipsa plăcerii în activitățile care anterior erau satisfăcătoare) și disconfort psihologic latent, „în condițiile în care persoana nu se confruntă cu factori de stres externi activi sau evidenți în momentul respectiv.”

Persoanele afectate descriu frecvent: „o senzație de «gol interior» sau de «întârziere afectivă»; dificultate de inițiere a activităților chiar dacă nu sunt copleșite de sarcini; sentiment de inutilitate sau de «suferință fără cauză externă»; scădere a empatiei și a bucuriei în interacțiuni sociale.”

Cartea subliniază: „«Stresul fără stresori» nu este un semn de «lipsă de reziliență», ci un indicator al faptului că resursele psihice au fost consumate și nu s-au reîncărcat complet.” Un studiu longitudinal citat arată că peste 30% dintre adulți continuă să raporteze simptome de oboseală emoțională la peste 18 luni după încetarea restricțiilor pandemice.

Stresul în literatură și cinema

Literatura a anticipat cu precizie ceea ce știința a demonstrat ulterior. Cartea face trimitere la J.G. Ballard și romanele sale distopice, în care personajele copleșite de stresul modern recurg la nebunie, crime, violență. Această referință dintr-un articol din Lancet (2014), Stresul vieții: o problemă modernă?,sugerează că ficțiunea a diagnosticat simptomele înainte ca medicina să le numească.

Dar dincolo de citările explicite, există o poetică a stresului în care arta își are propriul rol terapeutic. Cartea documentează că participarea la un concert sau la un spectacol de teatru „nu este doar divertisment; este reglare emoțională colectivă. Cercetările arată că experiențele artistice comune cresc coeziunea socială și reduc nivelul de stres perceput.” Pandemia a demonstrat aceasta prin absență: „arta nu este lux. Este «infrastructură emoțională». Ea susține sensul, solidaritatea și capacitatea comunității de a metaboliza trauma.”

Stresul artistic este și subiect de cinema, de la Whiplash (Damien Chazelle, 2014), care pune în scenă cu brutalitate presiunea perfecționismului în muzică, la Black Swan (Darren Aronofsky, 2010), disecând anxietatea scenică dusă până la dezintegrarea identitară, la Network (Sidney Lumet, 1976), profeție despre destrămarea nervilor sub presiunea media. Opera, la rândul ei, a construit din voce și sunet exact ceea ce medicii au numit mai târziu burnout: aria Violettei din La Traviata este, structural, un atac de panică pus pe note. Sunt acolo accelerare, fragmentare, prăbușire, urmate de un calm care nu mai revine niciodată cu adevărat.

Prof. Dr. Dan Dumitrașcu, stresul și cartea

„Aveți în față o nouă carte a colegei mele Dr. Laura Poantă. Domnia sa s-a ocupat de multă vreme cu studiul stresului și cu popularizarea efectelor fiziologice și patologice ale acestuia. Ba mai mult, cu peste zece ani în urmă s-a implicat în activitatea Societății Române de Psihosomatică, participând la conferințele noastre și la cele europene.

Ajunsă la maturitate profesională, Dr. Laura Poantă a realizat acest opus care sintetizează cunoștințele noastre despre stres. A inclus în carte informații preluate din literatura științifică, dar și experiențe din activitatea medicală pe care o practică zi de zi.

Fiind o personalitate de tip umanist, larg deschisă artelor și literaturii, ea însăși grafician și scriitor-publicist de talent, autoarea a conferit o nuanță personală acestei cărți. Astfel, volumul de față este perceput de cititor ca un util îndreptar.

Citind noua carte a Laurei Poantă aflăm tot ceea ce doream să știm și nu am îndrăznit să întrebăm, vorba lui Woody Allen: ce este stresul, cum se formează, care este istoricul cunoașterii stresului, de câte feluri este stresul, cum afectează el starea de sănătate și calitatea vieții, ce boli produce, cum se previne și cum se combate.

Așadar, iată o mică, dar exhaustivă monografie a stresului. Cartea va fi citită cu folos de personalul medical în formare sau deja specializat, precum și de psihologi, dar și de orice cititor interesat de subiect” a precizat Prof. Dr. Dan Dumitrașcu.

Stresul viitorului: nu mai intens, ci mai persistent

Finalul cărții propune o prognoză medicală elaborată despre evoluția stresului în următorii 5-10 ani. Concluzia nu este catastrofică, dar nici liniștitoare:

„Pe termen scurt/mediu (următorii 5-10 ani): stresul nu va scădea. Se va schimba. Nu vom avea neapărat mai mulți «stresori clasici», dar vom avea mai mult stres difuz, cronic, greu de numit.”

Oamenii nu vor spune „sunt stresat pentru că…”, ci: „sunt obosit tot timpul”, „nu mai am chef de nimic”, „parcă nu-mi mai revin”. „Stresul viitorului arată mai mult ca oboseală existențială decât ca frică.” Cartea descrie și polarizarea probabilă a populației în două grupuri: cei care vor construi mecanisme reale de protecție și cei care vor supracompensa prin hiperproductivitate, control obsesiv, consum exagerat.

Concluzia medicală este limpede: „stresul viitorului nu va fi definit de intensitatea factorilor declanșatori, ci de durata activării biologice și de incapacitatea sistemelor de reglare de a reveni la starea de bază.”

Și poate că aceasta este, în definitiv, și concluzia mai largă a acestei cărți: stresul nu se termină cu dispariția cauzei imediate. El se sedimentează. Se transformă. Și cere, în consecință, nu soluții de moment, ci o restructurare a relației cu propriul timp, cu propria vulnerabilitate și cu propria nevoie de a se regenera.