Cine e slăbănogul vindecat în Dumbrava iertării? Credința nu abandonează pe nimeni

Toate trei converg spre aceeași întrebare, veche de două mii de ani și proaspătă ca o dimineață de duminică: unde căutăm, de fapt, vindecarea, și de ce ne rușinăm, adesea, tocmai de credința care a ridicat din pat atâția slăbănogi?

Vindecarea slăbănogului nu este doar o minune consemnată într-o carte veche. Este o oglindă pusă în fața fiecărei generații, iar generația noastră are, poate, cea mai mare nevoie să se privească în ea.

Trăim vremuri în care omul contemporan încearcă orice pentru sănătatea sa, diete sofisticate importate de la capătul lumii, scheme de suplimente, terapii cu magneți, tehnici de respirație cu nume exotice. Și le încearcă de-a valma, ba chiar cu mândria celui informat. Dar când cineva își duce bolnavul la o biserică sau la o mănăstire, se găsesc îndată voci care să-l eticheteze: retrograd, vetust, pupător de moaște.

Evanghelia acestei duminici ne obligă să ne întrebăm cinstit: de ce acceptăm orice cale de vindecare, mai puțin pe cea care a dovedit, de două milenii, că poate ridica oameni din pat? Și ce spune despre noi faptul că, deși recunoaștem cu toții că trauma, stresul și rănile sufletești se somatizează și se nasc boli ale trupului, refuzăm cu obstinație tocmai doctorul sufletului? Răspunsul, cu toate ramificațiile lui, se află în cele șaptesprezece versete ale începutului de capitol 9 de la Matei. Iar credința, cuvântul-cheie al întregii pericope, se dovedește a fi mult mai concretă și mai lucrătoare decât ne place să credem.

„Văzând credința lor”, minunea care începe cu alții

Textul evanghelic este de o simplitate dezarmantă: „Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 1-2).

Cetatea Sa, Capernaumul e orașul de pe malul lacului Ghenizaret unde Mântuitorul își stabilise centrul activității Sale galileene. Iar acolo, o scenă pe care o putem vedea, dacă închidem ochii. Câțiva oameni cară un pat, mai degrabă o targă. Pe pat, un om care nu se mai poate mișca. Slăbănogul, paraliticul, în limbajul nostru de azi, nu vine singur. Nu poate veni singur, este adus.

Și aici se ascunde primul mare adevăr al acestei Evanghelii, unul pe care Sfinții Părinți l-au subliniat cu insistență. Iisus nu vede credința slăbănogului, ci „credința lor”, a celor care îl poartă. Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile sale la Matei, atrage atenția asupra acestui detaliu. Minunea se declanșează prin credința purtătorilor, a celor care nu s-au dat bătuți, care nu au spus „nu se mai poate face nimic”, care au ridicat patul pe umeri și au pornit la drum. Aceasta e un fel de asistență socială a epocii, mila celor sănătoși față de neputințele unuia.

Câți dintre noi suntem, astăzi, purtători de pat? Câți dintre noi mai avem tăria să ne luăm bolnavii, pe bolnavii de trup, dar mai ales pe cei de suflet, deprimații, dezorientații, cei striviți de viață, și să-i purtăm, împotriva scepticismului general, către singurul loc unde se rostește cuvântul „Îndrăznește, fiule!”? Căci acesta este primul cuvânt al vindecării. Nu e o rețetă, nu o schemă de tratament, ci o încurajare. Îndrăznește, nu ești singur și nu e prea târziu.

Iertarea înainte de vindecare, ordinea pe care lumea a uitat-o

Urmează, apoi, ceva ce contemporanii lui Iisus au perceput imediat ca pe un scandal, iar contemporanii noștri îl percep, cel mai adesea, ca pe un detaliu de neînțeles. Înainte de a vindeca trupul, Iisus îi iartă paraliticului păcatele, căci ele îl aduseseră în acea stare deplorabilă, ne lasă Evenghelia să înțelegem. „Iertate sunt păcatele tale!”, și abia apoi, ca răspuns la revolta cărturarilor, „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta” (Matei 9, 5-6).

Ordinea nu este întâmplătoare. Ea este, de fapt, întreaga teologie a vindecării în creștinismul răsăritean: boala trupului își are, adesea, rădăcinile în suferința sufletului. Nu întotdeauna, Evanghelia însăși ne ferește de simplificări grosolane, iar Mântuitorul respinge explicit, în alt loc, ideea că orice boală ar fi pedeapsa directă a unui păcat personal. Dar legătura dintre sănătatea lăuntrică și cea trupească este afirmată aici cu o claritate care ar putea să ne dea de gândit.

Doctori pentru noi

Și iată paradoxul epocii noastre! Același om modern care zâmbește condescendent când aude de spovedanie, de iertare, de rugăciune pentru bolnavi, de maslu, recunoaște fără să clipească, pentru că i-o spun studiile, statisticile, psihologii, reclamele și social-media. Stresul cronic slăbește imunitatea, trauma nevindecată se somatizează. Depresia dublează riscul unor boli cardiovasculare, rușinea și vinovăția purtate ani în șir macină trupul pe dinăuntru. Adică exact ceea ce Evanghelia spune, cu alte cuvinte, de două mii de ani. Sufletul bolnav îmbolnăvește trupul, iar vindecarea adevărată începe dinăuntru.

Diferența este că lumea contemporană a păstrat diagnosticul, dar a lepădat doctorul. Acceptăm că rana sufletească naște boală, dar refuzăm, cu o încăpățânare aproape religioasă în intensitatea ei, ideea că iertarea primită și dăruită ar putea fi parte din tratament. „Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?” (Matei 9, 5). Întrebarea lui Iisus rămâne suspendată peste veacuri, iar noi încă nu am găsit curajul să răspundem cinstit.

Orice terapie e acceptabilă, numai biserica nu

Am putea face un exercițiu de sinceritate, fiecare cu propria experiență. Un cunoscut anunță că urmează o cură de detoxifiere cu sucuri, după o schemă găsită pe internet. E felicitat pentru grija de sine. Altcineva poartă brățări cu magneți, bea apă „structurată”, își aliniază chakrele, ține post intermitent după aplicații de telefon, încearcă terapii despre care nu există nicio dovadă serioasă. E considerat, în cel mai rău caz, ușor excentric, în cel mai bun caz, „deschis la minte”. Altul renunță la mâncarea de origine animală, dar nu pentru că postește, ci pentru că i se pare o crimă. E lăudat de unii, iar cel în cauză devine un propovăduitor obsedat și un acuzator ferice al celor care nu renunță la carne.

Dar dacă cineva își duce mama bolnavă la o mănăstire, să se roage, să se spovedească, să primească binecuvântare, la un maslu sau, pur și simplu, să afle liniște, se găsesc imediat comentatori care să-l catalogheze retrograd, habotnic, „pupător de moaște”. Aceeași societate care propovăduiește toleranța față de orice practică de wellness venită din orice colț al lumii devine brusc intolerantă față de propria tradiție de vindecare sufletească, cea care i-a modelat limba, cultura și strămoșii. Da, tot ei strîmbă din nas la aceste referințe, dar e din altă poveste.

O etichetă care spune mai multe despre cei care o lipesc

Nu este acesta, oare, chipul contemporan al cărturarilor din Evanghelia duminicii? „Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte” (Matei 9, 3). Cărturarii nu contestau că omul e bolnav. Nu contestau nici că ar avea nevoie de ajutor. Contestau doar sursa vindecării, pentru că nu se încadra în sistemul lor de gândire. Iar Iisus le răspunde cu o întrebare care străpunge veacurile: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4).

Merită spus limpede, credința nu concurează cu medicina și nu o înlocuiește. Tradiția răsăriteană nu a disprețuit niciodată doctorii, dimpotrivă, i-a cinstit pe Sfinții Doctori fără de arginți, Cosma și Damian, Pantelimon, Chir și Ioan, Talaleu și Trifon, iar Sfântul Evanghelist Luca era el însuși medic. Biserica nu cere nimănui să arunce medicamentele. Cere doar să nu amputăm omul, să nu-l tratăm ca pe un mecanism stricat, uitând că înăuntrul lui există o rană pe care niciun analgezic nu o atinge. Slăbănogul are nevoie și de patul purtat de mâini omenești, precum și de cuvântul care iartă. De amândouă împreună, tandemul care vindecă total, holistic, cum ne place astazi să spunem.

„Milă voiesc, iar nu jertfă”, masa cu păcătoșii și scandalul iubirii

A doua scenă mută lumina reflectorului de la marginea patului la masa din casă. „Şi plecând Iisus de acolo, a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vino după Mine. Şi sculându-se, a mers după El” (Matei 9, 9).

Matei, vameșul, în ochii societății iudaice a vremii, un colaborator al ocupantului roman, un om care strângea taxe pentru asupritor și, de regulă, își oprea partea lui cu vârf și îndesat. O meserie disprețuită, un om aflat pe lista neagră a respectabilității. Și tocmai pe acesta îl cheamă Iisus să-i fie ucenic, iar Matei, fără negocieri, fără condiții, „sculându-se, a mers după El”. Același verb ca la slăbănog, sculându-se. Căci și Matei era, în felul lui, un paralitic, țintuit nu la pat, ci la masa de vamă, în rutina unui trai călduț și disprețuit.

Urmează masa: „iată mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu Iisus şi cu ucenicii Lui” (Matei 9, 10). Iar fariseii, paznicii de serviciu ai purității, nu întârzie cu reproșul, adresat, lașitate subtilă, nu lui Iisus direct, ci ucenicilor: „Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” (Matei 9, 11).

Pentru cine a venit

Răspunsul Mântuitorului este una dintre cele mai dense fraze din întreaga Scriptură. „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 12-13). Citatul „milă voiesc, iar nu jertfă” vine din proorocul Osea (6, 6), Iisus îi trimite, așadar, pe cunoscătorii Legii înapoi la propria lor Scriptură, pe care o știau pe de rost și nu o înțeleseseră deloc.

Aici, Evanghelia ne pune tuturor o întrebare incomodă: cu cine ne așezăm noi la masă? Pe cine primim și pe cine excludem? Comunitățile noastre, inclusiv, să o spunem cinstit, unele comunități bisericești, cad uneori în ispita fariseică de a se transforma în cluburi ale celor curați, unde bolnavul, păcătosul, omul căzut se simte privit de sus, nu îmbrățișat. Or, Doctorul a spus limpede pentru cine a venit. O biserică ce nu mai primește păcătoși este un spital care refuză bolnavii.

Vinul cel nou și burdufurile vechi. De ce nu se cârpește o lume cu petice

A treia scenă aduce în prim-plan ucenicii lui Ioan Botezătorul, cu o nedumerire sinceră: „Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc?” (Matei 9, 14). Iar Iisus răspunde printr-o imagine de o frumusețe copleșitoare: „Pot oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti” (Matei 9, 15).

Prezența lui Hristos printre ai Săi este o nuntă. Nu o ședință, nu un tribunal, nu un curs de morală, o nuntă. Începutul unei vieți noi, bucuria unui legământ proaspăt. În tradiția răsăriteană, imaginea aceasta a rămas centrală, Hristos este Mirele, iar Biserica este mireasa Lui, iar întâlnirea dintre ei nu poate fi decât sărbătoare. Postul însuși, pe care Biserica îl va rândui, la vremea lui, nu este tristețe de dragul tristeții, ci dor după Mirele care a fost luat, pregătire pentru revedere.

Apoi vin cele două parabole-fulger, gemene în tâlc. „Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină şi se face o ruptură şi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altminteri burdufurile crapă: vinul se varsă şi burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi şi amândouă se păstrează împreună” (Matei 9, 16-17).

Legea iubirii

Vinul cel nou este legea iubirii și a iertării, adusă de Hristos. Burdufurile vechi sunt formele înțepenite ale unei religiozități care ajunsese să pună ritualul deasupra omului, jertfa deasupra milei, litera deasupra duhului. Iisus nu spune că Legea veche a fost rea, spune că ea și-a împlinit rostul și că vremea ei a trecut, iar duhul cel nou nu încape în tiparele vechi.

Cine încearcă să cârpească vechiul cu petice din nou nu salvează nimic, strică și haina, și peticul. Desigur, pentru consumerismul contemporan, ideea de a purta o haină până la deteriorarea ei și repararea cu alte fragmente textile este un nonsens. Salvatorii planetei doar vorbesc despre reciclare, dar cumpără anual îmbrăcăminte pentru a fi în ton cu tendințele. Vechea alcătuire a credinței se dovedise, în cele din urmă, neîncăpătoare pentru ceea ce venea, iar purtătorii vinului celui nou aveau să fie apostolii, oameni noi, vase noi, nu păzitorii înțepeniți ai formelor de altădată.

O parabolă pentru vremurile noastre: moștenitorul, firma veche și oamenii noi

Ca să simțim pe pielea noastră cât de vie este această Evanghelie, să o traducem într-o poveste contemporană, o parabolă modernă, cu toate limitele oricărei analogii, dar cu folosul de a ne apropia textul de viața de zi cu zi.

Un tânăr moștenește afacerea familiei. O firmă veche, cândva respectată, acum aflată în cădere liberă: utilaje depășite, proceduri încremenite „că așa s-a făcut întotdeauna”, angajați obosiți care își apără rutina ca pe o cetate, bilanțuri tot mai roșii. Compania este, la propriu, un slăbănog, zace pe patul ei de hârtii și datorii, incapabilă să se mai miște singură.

Tânărul nu vine să dea vina pe nimeni. Vine să ridice firma din pat. Aduce oameni noi, nu pentru că cei vechi ar fi de lepădat ca oameni, ci pentru că schimbarea radicală cere purtători care cred în ea. Propune tehnologii noi, o cultură nouă a muncii, o lege nouă a casei. Inițiază colaborare în loc de frică, inițiativă în loc de conformism. Și se lovește, previzibil, de zidul celor care „știu ei mai bine”. Vechea gardă cârtește în șoaptă, exact ca acei cărturari care „ziceau în sine: Acesta hulește”. Nu contestă că firma e pe moarte. Contestă doar dreptul noului venit de a o vindeca altfel decât s-a încercat, fără succes, până atunci.

Inovații

Tânărul înțelege repede un adevăr pe care Iisus l-a rostit cu două mii de ani înainte. Nu poți turna vin nou în burdufuri vechi. Nu poți cârpi cu un petic de inovație o structură care refuză din principiu înnoirea. Inserția „trage din haină” și ruptura se face mai rea. Proiectele-pilot eșuează sabotate, oamenii noi pleacă dezamăgiți, iar vechii angajați se simt și mai îndreptățiți în împotrivirea lor. Vindecarea firmei-slăbănog nu vine din cosmetizări, ci din curajul de a construi vase noi pentru vinul cel nou. Alcătuiești echipe noi, mentalități noi, păstrând, din vechea moștenire, ceea ce este cu adevărat de preț, numele, cinstea, rostul.

Analogia are, desigur, marginile ei. Evanghelia nu este un manual de management, iar Hristos nu a venit să „restructureze” o instituție, ci să mântuiască oameni. Dar tâlcul rămâne. Orice înnoire adevărată, în viața unei firme, a unei comunități sau a unui suflet, urmează aceeași lege a vinului nou. Cere purtători care cred, vase în stare să primească și curajul de a nu mai cârpi ceea ce trebuie născut din nou.

Hristos în cea mai veche pictură murală  

Vindecarea paraliticului este o pictură murală din anul 235 d. Hr.. Ea se află în biserica de la Dura Europos, în Siria. A fost amenajată în jurul anilor 232–235 d.Hr. prin transformarea unei locuințe private domus ecclesiae. Clădirea a fost folosită până în anii 256–257 d.Hr., când orașul a fost distrus și abandonat. Această frescă este considerată cea mai veche reprezentare murală a Mântuitorului Iisus Hristos.

Arheologii au descoperit ruinele în anii 1920. Structura originală includea o curte interioară și o încăpere special amenajată ca baptisteriu, decorată cu cele mai vechi picturi creștine cunoscute, înfățișând scene precum Bunul Păstor și femeile mironosițe la mormânt.

Ruinele bisericii de la Dura-Europos încă există, însă situl din Siria a avut de suferit din cauza conflictului armat. Celebrele sale fresce au fost extrase în anii 1930 și sunt expuse în siguranță la Yale University Art Gallery din SUA. Interiorul baptisteriului a fost reconstituit și poate fi vizitat în cadrul Yale University Art Gallery,

Situl adăpostește ruinele celei mai vechi clădiri bisericești identificată până în prezent. A fost păstrată intactă datorită unui terasament de pământ ridicat de romani în anul 256 d.Hr. pentru a bloca înaintarea perșilor.

Structura din cărămidă nearsă a fost inclusă pe lista tentativă UNESCO. Cu toate acestea, din cauza instabilității și a ocupației din zonă, conservarea fizică a ruinelor din Siria este nesigură.

„Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta”

Rămâne întrebarea cu care orice tâlcuire cinstită trebuie să se încheie. Ce facem noi, cei de azi, cu vindecarea slăbănogului?

Întâi, să redevenim purtători de pat. În jurul fiecăruia dintre noi există slăbănogi, oameni paralizați de boală, de deznădejde, de singurătate, de vină. Credința care vindecă în această Evanghelie este, să nu uităm, credința celor patru care cară patul. A te ruga pentru cineva, a-l duce la propriu acolo unde poate găsi alinare, a nu-l abandona scepticismului ambiant, este forma concretă a iubirii creștine.

Apoi, încercând să nu ne rușinăm de doctorul sufletului, ne-am detașa de gura lumii, exercitată acum în social media. Putem și trebuie să ne îngrijim trupul cu toată priceperea medicinei moderne. Dar să nu lăsăm eticheta ieftină a unora (retrograd, vetust) să ne taie drumul spre biserică, spre spovedanie, spre rugăciune, spre acea pace lăuntrică despre care până și știința recunoaște, în limbajul ei, că vindecă. Cine acceptă orice terapie exotică, dar respinge din principiu creștinismul ca instrument de vindecare a sufletului, nu este mai rațional, este doar mai selectiv în prejudecăți.

Ce facem, concret, cu această Evanghelie

În al treilea rând, ne putem verifica mesele. Cu cine stăm, pe cine primim, pe cine judecăm de la înălțimea presupusei noastre sănătăți? „Milă voiesc, iar nu jertfă” nu este un slogan, ci un criteriu de fiecare zi.

Și, în sfârșit, am putea avea curajul vinului nou. În viața personală, în familie, în comunitate, să nu mai cârpim la nesfârșit acolo unde se cere, de fapt, înnoire din temelii. Viața în Hristos nu este un petic aplicat peste vechile noastre obiceiuri, este o haină nouă, un burduf nou, o naștere din nou.

Iar peste toate, să auzim cuvântul adresat slăbănogului ca și cum ne-ar fi adresat nouă, fiecăruia, în această duminică. „Îndrăznește, fiule!” Căci mulțimile din Capernaum, văzând minunea, „s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere” (Matei 9, 8). Puterea aceasta nu a fost retrasă. Ea lucrează, discret și statornic, oriunde patru oameni mai au credința să ridice un pat, și oriunde un slăbănog mai are curajul să audă „Scoală-te și umblă”.