Cum păcălesc ardelenii moartea. Baciul Gusti și viața la 102 ani

Am ajuns la Augustin Lenghiel printr-o fericită întâmplare. Tocmai ieșisem din biroul primarului orașului Tășnad, Adrian Farcău, care îmi vorbise depre planurile legate de apele termale, stațiunea de acolo și viitorul aquapark. La departamentul de Asistență socială am vizitat-o pe buna mea prietenă Angela Gal, care se ocupă, printre altele, de un centru de zi pentru vârstnici, construit în satul Cig, integrat acum orașului Tășnad. Așa am aflat despre Augustin Lenghiel, centenarul de la Cig.

Longevitatea, o binecuvântare veche cât lumea

Vârsta matusalemică nu este, în tradiția biblică, un simplu accident al biologiei, ci un semn al legăturii omului cu Dumnezeu. E considerată o binecuvântare care crește sau scade, de-a lungul cărților Facerii, odată cu apropierea sau îndepărtarea neamului omenesc de Ziditorul său. Genealogiile din Biblie consemnează vârste greu de imaginat astăzi. Adam a trăit 930 de ani, Iared 962, Metusalem, devenit, prin însuși numele său, sinonimul longevității absolute, a atins 969 de ani. Noe însuși a trăit 950 de ani, punte vie între lumea de dinainte și cea de după potop.

Potopul avea să însemne, însă, o cotitură radicală. Doar Noe, găsit drept și fără prihană înaintea lui Dumnezeu, avea să treacă pragul dintre cele două ere ale lumii. După acest eveniment, longevitatea patriarhilor scade constant. Sem ajunge la 600 de ani, Avraam la 175, Moise la 120, ca și cum omenirea ar fi pierdut, treptat, o parte din darul inițial al anilor. Psalmistul David avea să fixeze, câteva veacuri mai târziu, măsura pe care o cunoaștem astăzi drept firească. „Zilele anilor noștri sunt șaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani, și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere”.

Pentru baciul Gusti, decada a noua a vieții a însemnat activitate, bucuria nepoatei și a strănepotului. Totul a fost apoi umbrit de pierderea soției, un model de devotament familial, matern, în comunitate. Treptat, anii trecuți au devenit povară, iar acum își petrece zilele în pat, așteptând venirea fiicei, care îl vizitează aproape zilnic. În rest, luptă cu amintirile, unele reprimate cu durere, altele îmbrățișate cu o lumină specială în ochi.

Între genom și har, taina celor care trăiesc peste măsura obișnuită

Explicațiile date de-a lungul secolelor vârstelor biblice rămân, până astăzi, subiect de dezbatere. Unii cercetători vorbesc despre ani lunari, mai scurți decât cei solari, alții despre exagerarea simbolică, specifică literaturii antice.

Descifrarea recentă a genomului uman a adus, însă, o perspectivă surprinzătoare. O vârstă biologică situată undeva între 200 și 250 de ani ar fi fost, teoretic, posibilă pentru specia umană. Acestei cifre, desigur, tradiția religioasă îi adaugă întotdeauna darul și voia lui Dumnezeu, dincolo de orice calcul strict genetic.

Există, și astăzi, cazuri izolate de oameni care se apropie de vârste ieșite din comun, ridicând aceeași întrebare veche de milenii. Nu cumva o viață trăită cu sfințenie, cu măsură și cu recunoștință, rămâne cel mai sigur drum spre anii mulți?

Longevitatea nu înseamnă, în niciun caz, doar numărul brut al anilor adunați. Ea cuprinde, deopotrivă, calitatea acelui timp, sănătatea, vitalitatea, claritatea minții și bunăstarea sufletească. Toate păstrate până în pragul cel mai înaintat al vieții. Nu contează doar cât trăiești, ci cât de viu rămâi în tot acest timp.

Supercentenarii României

Dumitru Comănescu fusese deținător al titlului de cel mai vârstnic bărbat din lume la momentul respectiv, trăind 111 ani și 219 zile, între 8/21 noiembrie 1908 și 27 iunie 2020.

Supercentenarul român, născut în satul Drăgăneasa, comuna Provița de Jos, județul Prahova, a fost validată de Guinness World Records, după moartea lui Bob Weighton. Se întâmpla în 28 mai 2020, atunci când era în vârstă de 112 ani. Informații ulterioare au demonstrat că Tomás Pinales Figuereo (1906–2020) din Republica Dominicană și Emilio Flores Márquez (1908–2021) din Puerto Rico îl depășiseră ca vârstă. Comănescu a fost și cea mai vârstnică persoană din România, dar în 16 ianuarie 2025, recordul său național a fost doborât de Ilie Ciocan.

Anul acesta ne-a părăsit și Ilie Ciocan, născut la 10 iunie 1913, la Cremenari, Galicea, în județul Vâlcea. A murit la 112 ani și 351 zile, în 27 mai 2026. Fusese cel mai longeviv veteran de război și cea mai vârstică persoană documentată din România tuturor timpurilor.

Sub imperiul amenințărilor

Într-una din fierbințile zile ale sfârșitului de iulie 2026 am intrat în camera unde baciul Gusti Lenghiel urma să o primească în vizită pe Angela Gal de la Asistanța soccială a orașului Tășnad și doamna doctor, care venea să-l vadă. Așa l-a pregătit fiica sa, Florica Codrean, fosta directoare a Grădiniței cu program prelungit din Tășnad. Tactul său pedagogic a fost salutar, căci simpaticul vârstnic din fața mea, ar fi avut altfel prea multe elemente de procesat.

 O amenințare din urmă cu 85 de ani, de când părăsise pe ascuns lagărul de muncă forțată din Ungaria, în plin război, umbrește și acum gândul său. Așa funcționează frica, atunci când agresorul acționează cele mai sensibile butoane ale conștiinței. După atâția ani, odată cu bătrânețea, au reînviat fricile ce i-au fost implantate la eliberare. Familia sa ar fi fost în pericol de moarte, dacă ar fi dezvăluit ceva din ceea ce a văzut și auzit acolo.

Ardealul de după Marea Unire

De la o anumită vârstă, fiecare an aduce diferențe enorme în viața omului. Cei 10 ani dintre Nea Costică de la Piscu Nou și baciul Gusti de la Cig nu sunt circumscriși doar distanței de sute de kilometri, ci conțin două povești de viață complet diferite.

Augustin Lenghiel s-a născut într-o casă de oameni simpli, fără avere, în 1924, în togul lui Rosman din Cig. Era în Ardealul abia revenit la trupul patriei. Cu toate acestea, tatăl său, care fusese mulți ani măturător de stradă în București, a ținut să meargă la școală, chiar dacă pentru asta, în zilele ploioase, era nevoit să se urce pe catalige, cum li se spune aici picioroangelor. Locuiau destul de departe de școală, dar nimic nu l-ar fi împiedicat să ajungă acolo, nici chiar noroaiele adânci. A absolvit șapte clase. Mi-a trecut fugar prin minte imaginea șirurilor de automobile care aduc zilnic copiii la școlile mileniului III și-am zâmbit amar. Am înțeles că va fi din ce în ce mai greu să se nască oameni precum baciul Gusti.

Tatăl său muncise ani lungi și grei la București pentru a avea cu ce să cumpere pământ fiilor săi. Baciul Gusti a vândut vaci, boi, porci și a completat zestrea de pământ a familiei.

Tații noștri

Mă uitam la omul din fața mea, realizând că e aproape de o vârstă cu România, așa cum o avem acum. Era numai ochi, carnea îi pierise cu anii, iar sub pielea ca o hartă veche, oasele conturau fostul trup, precum o fac pietrele sub mantaua de pământ. Semăna cu tata în vremea din urmă și am realizat că la un moment dat, tații încep să semen unul cu altul. Ajung să aibă cu toții pomeții și linia maxilarului puternice, un prototip al Tatălui, căruia i se luminează privirea când fii și fiicele vin să-i vadă.

Așa își privea și baciul Gusti fiica, cea care m-a ajutat, știind exact ce întrebări să-i pună și cum să insiste pentru obținerea răspunsurilor. Era pentru el un exercițiu de memorie, de revenire la timpul tinereții.

Augustin Lenghiel și păcălirea morții

La un moment dat, sănătatea l-a cam părăsit, căci văduvia e o haină greu de purtat pentru un suflet sensibil. Starea sa se înrăutățise în asemenea măsură, încât preotul din sat i-a cerut fiicei să-i pregătească datele biografice și iertăciunile. Predica de la prohod se încheie cu un cuvânt de rămas bun, adresat celor din familie, prin intermediul preotului, și pentru aceea solicitase sprijinul.

Baciul Lenghiel a trecut cu bine prin operație, chiar dacă patul este de ceva vreme, locul unde-și petrece timpul. Așa că moartea n-a avut decât să plece cu sacul gol. Am auzit multe povești despre oameni care au trăit zeci de ani cu sicriul în podul casei. Îmi amintesc cum în coplărie, mergând cu mama în satul ei natal, am dus cu noi în valiză, pentru ce-a de-a doua soție a bunicului, o respete. E acoperitoarea aceea dantelată din sicriu, ale cărei margini sunt uneori lăsate afară, după închiderea capacului. Bunica Mărioara își completase astfel trusoul pentru veșnicie.

Între momentul în care l-am dus acolo, în satul Chiuza, jud. Bistrița-Năsăud și utilizarea sa, au trecut vreo 15 ani. În acest timp, exemplarul din șifonier era dat familiei care avea nevoie și care, după înmormântare, cumpăra unul nou, atunci când se mai linișteau un pic. Așa fusese păcălită moartea bunicii Mărioara, care asistase în felul ei, mulți consăteni.

Bărbatul copil

Cu ochi mari și limpezi, ca de prunc, Augustin Lenghiel mă privea liniștit, zâmbind discret atunci când amintirile la care făceam apel îl duceau în anii copilăriei și tinereții.

Am remarcat limpezimea gândului și sinceritatea dezarmantă cu care mi-a spus că nu m-a văzut niciodată. Mi-am permis să-l contrazic, deoarece cu mulți ani în urmă, fusesem în comisia electorală de câteva ori chiar acolo, la Cig.

Previzibil, l-am întrebat cum e viața la 102 ani. „Am trecut păstă multe” a fost răspunsul, și sensul victoriei asupra greutăților a pus dialogul nostru într-o notă optimistă. Mi-a amintit de o zicală, potrivit căreia un om care are mulți ani în spate nu este decât un tânăr cu foarte mult noroc.

Cum să treci suta de ani

„Și să-i numeri îs mulți, dar să trece peste ei” îmi spune și prepoziția peste include atât de multe. Este în ea victorie și reziliență, acomodare și triumf, înverșunare și un strop de bucurie, cât un grăunte, pentru performanța, nu neapărat fericită. „Viața asta, dacă-i lungă, trecem peste multe, bune, rele. Mai multe rele”.

Îmi povestește că erau copii mulți în sat, că mergeau la școală și la biserică în fiecare duminică și sărbători. „Ne îndrăgeam mult cu popa, noi, sătenii”.

Fetele mergeau în habă, așa i se spunea acolo șezătorii. Feciorii vizitau casele unde se ținea haba și erau serviți cu zamă ori cu oabe de porumb fierte, mai ales în posturi. A preferat mereu porumbul presărat cu zahăr, cu țucor, cum i se spune pe acolo, după expresia maghiară, preluată de mult în vocabularul rural. Dacă ar fost după baciul Gusti, ar fi pus zahăr și pe cartofi. „Așe-i viața, trebuie să-i mai pui câte un pic de țucor” spune cun un umor amar, venerabilul domn din fața mea.

În câșlegi (termenul provine din limba latină (caseum ligat fiind legarea brânzei), perioada dintre două posturi religioase, se făcea danț. Chemau ceterași, de obicei de la Acâș, atât români, cât și romi.

Așe-i viața, păstă multe treci

Părinți și tineri munceau pe moșia grofului, la câmp și la animale. După întoarcerea de pe front a făcut și aramata la Jandarmerie. A trecut astfel pe la Zalău, Carei, Ghenci (la câțiva km. de Carei), dar a refuzat să lucreze mai departe acolo, după satisfacerea stagiului militar. „Acolo trebuia să ai de-a face cu tot felul de oameni, cu bețivi, cu bătăuși, nu mi-o plăcut” a mărturisit baciul Gusti. „De când îi lumea lume, o fost și bune, și rele, dar când au venit să-l aresteze pe preotul de la Ghenci, mi s-o făcut rușine, că nu trăbuiea” a spus el.

La școală scrisese și pe tăblița de plumb și pe caiete. A arat cu plugul tras de boi, și mai târziu cu tractorul. A fost și în război și la Jandarmerie. A sfărâmat munți și a construit poduri. „Așe-i viața, cu bune și cu rele” repetă el din când în când, ca o concluzie a propriei existențe.

Munci și zile în satul transilvan

Când s-a născut, satul natal făcea parte din județul Sălaj. Din 1938, făceau parte din ținutul Someș, apoi din 1950, în Regiunea Baia Mare, pentru ca din 1968 să aparțină județului Satu Mare.

După înființarea gospodăriilor colective, a muncit acolo. „Și-amu aș mâna tractoru’ de numa”. Când i-au crescut copiii, i-au crescut și nevoile financiare, așa că s-a angajat la Drumuri și poduri. Avea experiența din anul petrecut la susținerea forțată a frontului. A construit poduri pentru calea ferată, poate cel mai greu sector al acestui domeniu.

Firul amintirilor sale a trecut, după ce și-a oprit privirea asupra fiicei, la anii de urmă. „Nici nu-i bine-a spune cum mă grijește”, mi-a mai spus. Apoi mi-a povestit ce gospodărie a avut, cu 3 vaci, 6 porci în fiecare an și cam 100 de găini. Până la 93 de ani a întreținut această gospodărie. Apoi vacile au fost vândute, dar a crescut porci, găini și a cultivat grădina. Când vede anexele goale, se revoltă. M-am gândit la copiii de azi și cu câtă ușurință sunt scutiți de la orele de Educație fizică, pentru că nu vor să facă efort.

Baciu Gusti a făcut recensământul familiei, chit că aproape toți își au rostul în afara satului. A numărat 11 persoane, inclusiv strănepotul cel mititel, și se mira că, dintre atâția, nu mai e cine să țină grajdurile și cotețele doldora de animale.

Tipul de locuire tradițional al satelor noastre era construit din suprapunerea generațiilor. Era o ștafetă a muncii și respondabilităților legate de animale, câmp, copii și casă. Toate acestea s-au risipit în majoritatea cazurilor, și odată cu asta, mentalități și cutume au fost îngropate. Azi privim curioși, când mai întâlnim case cu trei generații locuind împreună.

Filosofii pașnice de viață

Omul din fața mea și-a petrecut viața cu blândețe, pașnic, într-o existență aproape vegetală. Aceastea sunt cuvintele cu care fiica i-a caracterizat preotului viața tatălui său. Sensul e cel din poemele lui Walt Whitman, al omului integrat complet în mersul vremii, al universului, care a făcut pace cu trecutul și cu prezentul deopotrivă. E și în sensul unei vieți duhovniciești, în bunătate, prietenie, generozitate și frumusețe sufletească frizând puritatea de copil.

„E bine să n-ai cu nimeni nimic, să poți pune liniștit capul pe pernă noaptea” e una din replicile recurente ale lui Augustin Lenghiel. Nu are pretenții de originalitate, de fapt, sigurele sale preocupări sunt acum confortul fizic și moral, bucuriile mici și chipul fiicei spre care se îndreaptă privirea sa cu o căldură învăluitoare.

Uneori mai confundă lucrurile, locurile, oamenii și anii. Dar, parcă mai contează? Un om simplu, harnic și blând se bucura acum că „doamna doctor i-a adus vitamine”. I-a și spus fiicei la scurtă vreme după vizita mea, că de la vitaminele aduse de mine se simte mai bine și nu-l mai dor așa tare genunchii. Vitaminele acelea se numesc viață socială și bucuria de a întâlni oameni cu bună-voire.
A fost doar surpriza unei vizite, rememorarea unor vremuri și întâmplări, o fărâmă de convivialitate. De fapt, cea mai mare problemă a vârstnicilor nu e neputința fizică sau lipsurile materiale, căci au exersat obișnuința cu acestea de-a lungul anilor. Întâlnirea cu semenii, aceasta e vitamina miraculoasă și panaceică.

Tragedii ascunse

Augustin Lenghel nu are carnet de veteran. Sacrificiile sale, precum a multor altora, au fost firești, fără a necesita vreo legalizare. Traumele sufletești, însă, au existat. Ascunse bine, căci acasă, viața începea de unde o lăsase. Când munca, responsabilitățile, copiii te așteaptă să-ți faci datoria, nu prea mai e loc de văietat și compătimire de sine. Te scuturi, te lași copleșit de activitățile cotidiene și nu lași mintea să zburde în trecut, căci acela trebuia ferecat, spre liniștea tuturor.

Baciul Gusti nu a spus prea multe multe despre acea perioadă, scurtă dar cumplită, când a fost dus la munci în spatele frontului, în 1940, nici măcar familiei. Le-a păstrat pentru sine, ca niște bulgări de otravă de care nici măcar nu te apropii. Fuseseră amenințați în amenințați în fel și chip, mi-a povestit fiica sa. Li s-a spus la Ökörmező că dacă vor povesti vreodată ce au văzut și ce s-a întâmplat acolo, ei și urmașii lor vor fi uciși. Probabil li s-a spus de atâtea ori și cu asemenea ferocitate, încât asta a fost de ajuns pentru a fereca adevărul.

 „Știu doar că săpau tranșee, duceau o viață chinuită acolo, în mizerie, în frig, cu foamete mare… A  ajuns acasă cu ajutorul unor comandanți maghiari care erau din Sălaj și care cu șmecherii, cum spune tătuca, utilizând acte false, s-au salvat din acel infern. L-au luat cu ei zicând că a fost tare cuminte, cumsecade… Au călătorit cu un tren al armatei până în Carei, apoi pe jos până acasă”.

Câte ceva, cu sfială

Despre drum mi-a povestit și mie, cum l-a parcurs pe jos, cum erau tot mai grei ultimii km. Îl priveam, și oasele sale subțiri vibrau, de parcă ar fi fost niște oase pneumatice de porumbel.

„Din grup doar el avea 17 ani, îi era tare frică, însă doi bărbați care erau din Eriu Sâncrai, l-au protejat”, îmi spune Florica Codrean, fiica devenită azi ocrotitoarea celui care i-a păzit toată viața, chiar ascunzând adevărul despre acele zile. Fugiseră din iad, iar asta putea avea consecințe, căci în Ardealul de după dictat, nu era comod să dezertezi de la supunerea față de stăpânire.

Culmea este că, de această dată, agresorii erau germani. Întoarcerea din munți, din calea războiului, se făcuse chiar cu ajutorul unor comandanți maghiari. Aceștia, utilizând acte false, au fugit, ajutând și pe alții, maghiari și români deopotrivă. Altfel ar fi fost împușcați de nemți cu toții, fără deosebire.

Ce ușor poți amenința un tânăr de 17 ani, smuls din sânul familiei și aruncat în ghearele morții. „Din Sâncrai, simțind că se apropie de Cig, aproape tot drumul l-a alegat, chiar dacă era lihuit (lihnit n.r.) de foame, chinuit de păduchi… Nu știu multe și acum, dacă îl întreb, îi este teamă, evită acest subiect”.

La poartă, cățelușa i-a sărit în brațe. Și-a oprit mama și fratele să-l îmbrățișeze. „Nu că apropiați, că-s ros de păduchi!”

Nimic nu e întâmplător

Ökörmező, în română Boureni, este atestat documentar încă din anul 1415 ca Wkermezew, parte din Maramureșul istoric. A trecut prin câteva schimbări suverane. Începând din perioada interbelică și până azi, localitatea a schimbat patru stăpâniri. A făcut parte din Ungaria până în 1918 și din Cehoslovacia în perioada interbelică. Între 1939–1944 a fost reanexat de Ungaria,  ulterior integrat în URSS. Astăzi este parte din regiunea Transcarpatia, Ucraina, fiind centru de raion.

Imediat după Dictatul de la Viena, mulți români și maghiari au fost duși forțat în război, pentru a asigura infrastructura necesară frontului. Pentru familia Floricăi Codrean, istoria a lovit dublu. Alături de tată, pe atunci de 16 ani, a fost dus la munci, pe front, și tatăl celui care va deveni soțul ei. Să fi fost acesta mai puternic ca fire? Cert este că cei doi veterani au depănat amintiri din vremuri de război, iar fiul lui Vasile Codrean a asistat la unele dialoguri.

Au făcut acolo cele mai grele munci, căci au sfredelit chiar în inima munților, pentru a tăia căi de retragere.

„Cu tătuca era și socrul meu, Vasile Codrean, care era tare curajos și îndrăzneț. Dânsul, împreună cu alți curajoși, perforau în stânci, puneau explozibil pentru a face locuri de trecere armatei” îmi spune Florica Codrean. De la acesta se știu cele câteva amănunte pe care vi le-am împărtășit.

Probabil că dezertările din munți erau frecvente, și acesta să fi fost rostul amenințărilor. Cert este că baciul Gusti s-a întors de acolo, nu doar plin de păduchi, de și-a oprit mama să-l îmbățișeze, ci și cu povara unor secrete copleșitoare.

Comunitate, ajutor

Când nu era făină de făcut pâine, din cauza cotelor enorme impuse de stat, făceau lipii din făcină de grâu amestecată cu cea de porumb și le frigeau pe piatra încinsă. Asemenea deprinderi sunt reiterate ca elemente de supraviețuire. În tinerețea omului din fața mea, supraviețuirea nu era o chestiune de modă și dezvoltare personală. Era singura opțiune pentru a depăși zi cu zi, etapă cu etapă, o perioadă dificilă.

L-am întrebat ce perioadă din viața sa ar vrea să o retrăiască și mi-a spus că tinerețea. A închis atât de adânc amintirile războiului, încât nici nu mai fac parte din acea etapă. Mi-ar fi plăcut să-i pot dărui măcar o zi frumoasă din tinerețea cea trecută.

La aniversarea celor 100 de ani a fost întrebat care e secretul. Baciul Gusti a pus totul pe seama atenției și devotamentului cu care l-a îngrijit soția sa, Florica. Generozitatea se revăsa nu doar în familie, ci și asupra celor din jur. Cultiva roșii cât pentru șapte familii, ca să poată dărui celor care nu aveau posibilități suficiente, și chiar îi ajuta în procesarea lor.

Acum, când nana Florica e doar o frumoasă și caldă amintire, iar în grădină nu mai cultivă nimeni legume ca odinioară, a venit o tânără ce fusese ajutată de soția domnului Lenghiel, cu o lădiță de tomate.

„Mi se pare că regulile acelea vechi ale satului românesc de alădată încă există aici, la Cig. Mai mult decât în orașe, mai mult decât în alte sate din zonă” a spus Angela Gal, reprezentanta departamentului de Asistență socială a primăriei și prietena mea. „Sunt aici oameni deschiși, cu un optimism sănătos, cum nu am văzut în zonă. Nimeni dintre vârstici nu mi-a povestit de bolile sale”.

Mâini întinse la nevoie

Desigur, felul în care și-a dus viața contenarul domn e elementul principal. Nimic nu scurtează mai mult viața omului decât boala și răutatea. Ori baciul Augustin a lăsat de câte ori, alături de soția sa de pioasă amintire, munca în gospodăria sa pentru a sări în ajutorul vecinilor.

Căci așa era viața la Cig, când un semen de-al lor avea o problemă, sătenii din jur nu aveau nevoie de rugăminți. Se ridicau case în câteva zile prin munca voluntară a celor de aproape sau mai de departe. Se acopereau cerealele treierate, dar neselectate, fânul adus acasă, dar care nu fusese adăpostit în șură și altele. Orice urgență era rezolvată pe loc, în comunitate. Probabil că și de la acest fel de viață să vină și lungimea anilor.

Când crezi că ai auzit întreaga poveste

Și-a luat soție tânără, de 17 ani, au construit împreună casa începută de el, a crescut doi copii. Își amintește de vecini, de Gusti, de Cigan, de Chiorean, care l-a îndemna să sape o fântână, ca să-și adape vacile acasă. A săpat-o cu ajutorul vecinilor și a făcut-o destul de adâncă, de 8 bidoane.

Sfaturile pe care i le-a dat fiicei ne sunt adresate tuturor. „Dacă vrei să pui capul pe pernă și să dormi liniștit, încearcă să nu ai de lucru cu oameni răi, să faci bine și să te ferești de bănci, de doctori și de Poliție”.

Nu s-a bătut niciodată cu nimeni, nici măcar în copilărie. Îi se poate spune pasivitate, dar e mai mult înțelepciune. Nici măcar când și-a curtat soția, mai tânără cu 12 ani decât el, nu s-a confruntat fizic cu alți feciori. „Tocmai asta i-o plăcut la Florica.Nu mă băteam,  eram blând și bun, că nu eram bețiv și nici techergheu (pierde-vară n.r.)” a mai spus el.

Dialogul nostru anevoios  fost punctat de aranjarea pernei, de odihnă pentru decanul de vârstă al zonei. La plecare i-a cerut fiicei să-l ajute să se ridice. Întrebat unde vrea să plece, ne-a spus cu ghidușie: „La bufet!”. Venirea noastră îi deschisese gustul pentru convivialitate. I se făcuse dor de oamenii din sat și o bere ar fi fost pretextul ideal pentru a afla noutățile.

În toridul acelei zile de vară, baciului Lenghiel îi era răcoare, căci oasele sale de o vârstă cu veacul pierduseră pătura de carne. Își pierduse soția, pierdea în fiecare zi câte o amintire. Doar spiritul era viu și clocotitor, undeva, în adâncul ființei care trecuse peste multe.