Julia Scavo, la un pas de obținerea titlului de Master of Wine. Excelența începe în vie și nu se termină în pahar

Astăzi este formator în oenologie în cadrul aceluiași institut. Mai are de parcurs Stage 3, lucrarea de cercetare, înainte ca eventualul titlu de Master of Wine să poată deveni realitate.

Julia Scavo se află acum în punctul în care un drum început cu ani în urmă a intrat în ultima sa etapă. Nu este încă Master of Wine și tocmai această precauție este importantă, pentru că Institutul nu acordă titlul decât după promovarea tuturor componentelor programului. În 2026, comunitatea numără 427 de Masters of Wine activi în 31 de țări, după ce 11 profesioniști au intrat în rândurile sale pe parcursul acestui an.

Pentru Julia Scavo, rezultatul din acest an vine după promovarea probei practice de degustare din 2024 și după o perioadă în care și-a consolidat deliberat pregătirea academică. Înaintea ultimei etape nu se află însă doar un examen, ci o lucrare de cercetare care va trebui să demonstreze că experiența, cunoașterea și capacitatea de analiză pot fi transformate într-o contribuție reală la domeniul vinului.

Un drum construit fără scurtături

Julia Scavo a intrat în programul Master of Wine în 2022, iar parcursul său a avut o evoluție rapidă. În 2023 a trecut direct din Stage 1 în Stage 2. În 2024 a finalizat cu succes componenta practică a acestei etape, cea în care cunoașterea vinului trebuie demonstrată prin degustare, iar în sesiunea 2026 a trecut și de partea teoretică. Asta nu înseamnă că a fost favorizată, ci că notorietatea realizărilor și performanțelor sale a făcut redundantă prima etapă.

Așadar, ceea ce urmează este Stage 3, ultima etapă a programului, centrată pe o lucrare de cercetare individuală. Abia după încheierea cu succes a acesteia va putea deveni, eventual, Master of Wine, spune ea cu modestie, și va putea folosi inițialele MW după nume. Institutul subliniază că nu există un statut intermediar de „part-qualified MW”. Toate componentele trebuie promovate pentru ca titlul să fie acordat.

Este poate una dintre diferențele importante dintre un asemenea traseu și imaginea simplificată a unei diplome prestigioase. În spatele celor două litere nu se află doar acumularea unor informații, ci capacitatea de a le verifica în situații în care memoria, judecata și disciplina profesională sunt puse simultan la încercare.

Ce trebuie să știe un profesionist atunci când paharul nu îi poate spune nimic

Degustarea în orb are o particularitate aproape paradoxală: specialistului i se cere să vorbească despre ceea ce nu vede și despre un vin despre care nu i se spune nimic. Nu are eticheta care să-i sugereze regiunea, soiul, producătorul sau anul. Nu are povestea vinului și nici reputația acesteia. Are doar ceea ce ajunge la simțuri și ceea ce memoria profesională este capabilă să recunoască, să compare și să interpreteze.

Aici, pregătirea teoretică și experiența senzorială se întâlnesc într-un mod greu de mimat. Aciditatea, structura, nivelul de zahăr, concentrația, profilul aromatic, evoluția vinului și particularitățile care pot sugera un anumit soi sau o anumită origine trebuie puse în relație, nu doar identificate izolat.

Este nevoie de o memorie senzorială construită prin exercițiu îndelungat și de o capacitate de observație care nu se rezumă la a spune dacă un vin place sau nu. Într-o degustare profesională, impresia personală trebuie transformată în argument.

Cunoașterea începe acolo unde intuiția nu mai este suficientă

Un element important al traseului parcurs de Julia Scavo este tocmai combinația perfectă dintre ceea ce poți învăța și ceea ce ți-a dat natura. Performanța într-o competiție de degustare în orb și rezultatul obținut într-un examen precum cel de Master of Wine nu sunt același lucru, chiar dacă au un teritoriu comun.

Campioana mondială la degustare în orb trebuie să aibă o memorie senzorială excepțional de bine antrenată. Candidata la MW trebuie, în plus, să poată explica, argumenta, contextualiza și transforma ceea ce percepe într-o judecată profesională coerentă.

De aceea, degustarea nu poate înlocui cunoașterea, după cum nici teoria nu poate suplini complet experiența senzorială. Un specialist poate ști foarte multe despre viticultură și oenologie, dar, dacă nu este capabil să recunoască în pahar ceea ce știe în teorie, cunoașterea rămâne incompletă. În sens invers, un degustător foarte talentat poate avea o intuiție extraordinară, dar profesia îi cere mai mult decât un răspuns corect, îi pretinde să știe de ce acel răspuns este plauzibil.

O profesie în care simțurile devin instrumente de lucru

Există profesii în care instrumentele de lucru pot fi schimbate, calibrate sau înlocuite. În analiza senzorială, corpul însuși devine parte a instrumentarului profesional. De aceea, întreaga cultură a degustării presupune și o anumită grijă față de propriile capacități senzoriale. Gustul și mirosul nu sunt simple accesorii ale profesiei, ci mijloace prin care specialistul adună informația de care depinde evaluarea sa.

Pentru cineva care participă la examene, jurizări sau competiții, o perioadă în care aceste simțuri nu funcționează normal poate însemna mai mult decât un inconvenient. Poate însemna pierderea unei oportunități profesionale. Din această perspectivă, sănătatea, disciplina și autocontrolul capătă o dimensiune profesională discretă, dar importantă.

Desigur, nu este nevoie să transformăm acest aspect într-o legendă a sacrificiului. Este suficient să înțelegem că, în unele meserii, performanța depinde și de păstrarea în stare bună a unor instrumente pe care natura le-a oferit, dar pe care profesia îi cere omului să le folosească la un nivel foarte înalt. Este și cazul chirurgilor, care nu-și pot risca viața pacienților, după activități care le-ar pune în pericol integritatea mâinilor sau a ochilor.

Pauza care nu a fost, de fapt, o pauză

În 2024–2025, Julia Scavo și-a luat o perioadă sabatică pentru a urma o licență în viticultură și oenologie la Avize Viti Campus, comprimând parcursul de doi ani într-un singur an de studiu. A absolvit ca șefă de promoție, iar rezultatul i-a deschis o nouă etapă profesională chiar în instituția în care studiase. I s-a propus să devină formator în oenologie, iar în prezent lucrează cu normă întreagă la Avize Viti Campus. Institutul o prezintă drept jurnalistă, somelier și formatoare, iar activitatea sa actuală include predarea oenologiei și a itinerariilor tehnice prin degustare deductivă.

Alegerea este semnificativă și pentru traseul către MW. În loc să trateze pregătirea ca pe o acumulare liniară de diplome, Julia a introdus în parcursul său o perioadă de aprofundare a bazei tehnice, exact într-un domeniu în care experiența practică are nevoie permanentă de fundamentare științifică.

De la recunoașterea vinului la înțelegerea lui

Poate fi tentant să privim succesul la degustarea în orb drept punctul culminant al unei cariere senzoriale. În realitate, el poate fi și un punct de trecere către o înțelegere mai amplă a vinului.

A recunoaște un soi sau o origine este o performanță. A înțelege de ce acel vin are anumite caracteristici, cum au fost ele determinate de soi, climă, sol, cultivare și vinificație înseamnă deja un alt nivel de cunoaștere. Iar a putea explica toate acestea altora presupune încă un pas. Este probabil și motivul pentru care noua funcție a Juliei Scavo la Avize Viti Campus se potrivește atât de bine cu etapa în care se află. Experiența de competiție, pregătirea de somelier, studiile de viticultură și oenologie și traseul Master of Wine ajung să se întâlnească într-un punct în care cunoașterea nu mai este doar acumulată, ci transmisă. În fond, un specialist devine cu adevărat valoros atunci când ceea ce știe poate fi făcut inteligibil și pentru ceilalți.

Importanța etapei finale

Ultima etapă a programului MW schimbă natura provocării. După examene și degustări vine cercetarea. Lucrarea trebuie să fie o cercetare originală, individuală, iar Institutul MW cere ca aceasta să contribuie la cunoașterea domeniului. Stage 3 nu reprezintă, prin urmare, o simplă formalitate administrativă după promovarea examenelor, ci o verificare a capacității candidatului de a cerceta și de a construi o argumentație proprie.

Asta spune mult despre filosofia titlului. Master of Wine nu certifică doar memoria unui profesionist și nici capacitatea sa de a identifica un vin. Îi cere să poată privi domeniul în profunzime, să formuleze întrebări relevante și să producă o cercetare care adaugă ceva cunoașterii existente. De aceea, între Julia Scavo și cele două litere MW se mai află o etapă care nu poate fi rezolvată prin reputația deja dobândită. Va trebui să vorbească, din nou, munca.

Vița bătrână, între patrimoniu și dovadă, o altă lecție despre ceea ce merită păstrat

Parcursul Juliei Scavo se întâlnește, într-un alt plan, cu o temă pe care am urmărit-o recent în discuția despre Old Vine Registry și despre patrimoniul viilor vechi din România. Contribuția sa la completarea subiectului aduce câteva precizări și perspective pe care doar un specialist ni le putea oferi. Îi mulțumim și pentru acest demers.

Vița bătrână nu este, prin ea însăși, o garanție a unui vin mai bun, ne spune Julia Scavo. Vârsta butucului poate influența fiziologia plantei, vigoarea și randamentul, dar calitatea vinului rezultă dintr-o relație mult mai complexă între soi, material vegetal, portaltoi, sol, climă, agronomie și vinificație. Tocmai de aceea, ideea de old vines devine interesantă atunci când iese din zona sloganului comercial și intră în cea a documentării. O vie veche poate păstra material genetic, forme de conducere, selecții locale și practici agricole care au traversat decenii de schimbări.

„Expresia „cu cât vița este mai bătrână, cu atât vinul este mai bun” a devenit  aproape un clișeu al lumii vinului, alături de un alt cuvânt omniprezent, terroir. Promovarea vieții bătrâne nu este insa numai o idee seducătoare și potrivită doar pentru marketing. Nu este nici o sursă de romanță sau de nostalgie numai. O vie veche sugerează istorie, rădăcini, tradiție și o legătură aproape mistică între plantă și pământ” argumentează Julia Scavo.

Vechimea e un avantaj sau nu

Pentru România, această perspectivă este cu atât mai importantă cu cât o parte din istoria viilor a devenit greu de urmărit după transformările succesive ale proprietății și ale agriculturii.

„În regiunile în care consumatorul este dispus să plătească un preț premium sau super-premium, mențiunea „old vines” poate deveni si un argument comercial puternic, in mod cert. Dar cât adevăr există în spatele acestei afirmații sus mentionate?

Răspunsul este mai nuanțat decât pare. Vița-de-vie îmbătrânește, își schimbă fiziologia și, în general, își reduce treptat vigoarea și producția. Aceste modificări pot avea consecințe importante asupra strugurilor și, implicit, asupra vinului. Însă ele nu constituie o formulă matematică prin care vârsta plantei să determine automat calitatea vinului” subliniază specialista în vinuri.

„Până în 2024 nu exista o definiție universală pentru viță bătrână, nici o vârstă la care planta trecea oficial din categoria tânără în categoria old vine, iar legislațiile vitivinicole tradiționale nu stabilesc nici azi, în general, un prag universal pentru această denumire. Numai OIV a dat o noua definitie: «cel puțin 85% dintre vițele dintr-o anumită parcelă de vie trebuie să aibă cel puțin 35 de ani sau, dacă vițele au fost realtoite, acele grefe trebuie să fi existat timp de 35 de ani»” precizează Julia Scavo.

Un exemplu din Teaca

Julia Scavo aduce în discuție, în acest context, exemplul viilor vechi de la Zaig, din zona Teaca. Nu ca dovadă că orice vie veche produce automat vin superior, ci tocmai ca exemplu al valorii pe care o poate avea o parcelă atunci când vârsta sa se întâlnește cu o istorie documentabilă.

Documentele despre această vie indică existența unor plantații din 1920, păstrate în zona viticolă istorică a Tecii. Printre soiurile vechi se află Feteasca Albă, Muscat Ottonel și Traminer Roz, iar viile au fost păstrate alături de plantațiile mai noi dezvoltate ulterior.

Este un exemplu care merită privit mai ales prin prisma continuității. Un butuc care a traversat un secol nu este doar o plantă productivă. Poate deveni o piesă dintr-o arhivă vie, dacă știm să-i documentăm originea, soiul, locul și istoria agronomică.

Ce poate spune o vie care a traversat un secol

Aici se află adevărata miză a viilor bătrâne din România. Nu în promisiunea simplistă că vârsta ar produce automat un vin mai valoros, ci în informația pe care o poate păstra o parcelă supraviețuitoare. O vie veche poate spune ceva despre soiurile cultivate înainte ca standardizarea modernă să reducă diversitatea, despre felul în care viticultorii lucrau pământul și despre materialul vegetal care a rezistat unor schimbări economice, climatice și sociale.

În cazul României, această memorie vegetală capătă o valoare suplimentară într-o perioadă în care viticultura este obligată să se gândească tot mai serios la adaptarea la schimbările climatice. Viile vechi reprezintă, în acest sens, nu doar o poveste despre trecut, ci și un posibil depozit de informație pentru viitor. Dar pentru ca această valoare să existe cu adevărat, ea trebuie documentată. O etichetă pe care scrie „vie veche” spune prea puțin dacă nu poate fi susținută de o istorie a parcelei.

„Un exemplu interesant vine din Australia, unde Barossa Old Vine Charter clasifică viile în funcție de vârstă, pornind de la categoria „Old” și ajungând până la „Ancestor”, pentru vițe de peste 125 de ani. În acest context, o viță de 35 de ani este deja considerată „old vine”, în timp ce anumite parcele istorice depășesc cu mult un secol. Prin urmare, sintagma „vie bătrână” trebuie întotdeauna privită în contextul regiunii, soiului, materialului vegetal și istoriei parcelei” ne povestește Julia Scavo.

O plantație și trei etape

La fel precum parcursul Master of Wine presupune trei etape, Julia Scavo ne vorbește tot despre trei etape ale unei plantații de vie. Poate că atunci când au elaborat programul pentru obținerea titlului, fondatorii Institutului MW au avut și acest aspect în vedere. Mie una nu îmi place să cred ân coincidențe, ci în intuiție, echilibru și cunoștințe aplicate cu înțelepciune și creativitate.

Via poate fi privită, simplificat, prin trei mari etape. În primii aproximativ cinci ani, planta se află într-o perioadă de tinerețe în care prioritatea este dezvoltarea propriului sistem vegetativ și radicular. Producția este redusă și, în multe regiuni viticole, strugurii obținuți în primii ani nu sunt considerați reprezentativi pentru potențialul deplin al parcelei.

Urmează perioada de maturitate, aproximativ între 10 și 30 de ani, când planta intră într-un echilibru productiv relativ stabil și poate atinge niveluri importante de producție. Este, în termeni economici, perioada cea mai eficientă a viei.

După aproximativ 35/40 de ani, în multe situații începe scăderea progresiva a producției și a vigorii. De aici apare ceea ce numim, în limbaj curent, o „vie veche”. Dar este important de înțeles că 50 de ani spre exemplu nu reprezintă o graniță biologică universală. O viță de 50 de ani poate fi considerată bătrână într-o regiune și relativ tânără în alta.

Între un butuc vechi și un titlu dificil

Există, poate, o legătură discretă între povestea viței bătrâne și parcursul Juliei Scavo. Într-un caz vorbim despre o plantă care acumulează în timp experiența locului în care a crescut. În celălalt, despre un profesionist care își construiește competența prin ani de studiu, competiții, examene și experiență.

Nici într-un caz, nici în celălalt, timpul nu este suficient. O vie bătrână abandonată nu devine automat valoroasă doar pentru că are vârsta. La fel, un profesionist cu douăzeci de ani de experiență nu devine automat un mare specialist doar pentru că a trecut timpul. Valoarea apare din ceea ce s-a construit în acei ani. Pentru viță, este relația dintre rădăcină, sol, climă și îngrijirea omului. Pentru specialist, este relația dintre experiență, studiu, disciplină și capacitatea de a transforma informația în judecată.

Rădăcinile contează, dar cât anume

În prezentarea Juliei Scavo, ea face apel la o serie de idei vehiculate despre valențele viei bătrâne. Una este cea legată de capacitatea superioară a rădăcinilor unei vii cu vechime. Dacă cineva decide la un moment dat să desființeze o plantație sau doar un butuc de vie veche va avea de muncit serios, iar rădăcina extrasă va putea fi utilizată ca element decorativ.

„Una dintre cele mai romantice povești despre viile bătrâne este aceea că rădăcinile lor coboară foarte adânc în sol și ajung să exploreze straturi inaccesibile vițelor tinere. Există un sâmbure de adevăr aici. Dar realitatea este mai complicată. Sistemul radicular al unei vițe mature poate fi foarte bine dezvoltat. El poate explora volume importante de sol. Interacțiunea cu microorganismele și, în special, cu ciupercile micorizale, este de asemenea reală și importantă pentru fiziologia plantei. Micorizele pot facilita absorbția apei și a anumitor elemente minerale și fac parte din complexul ecosistemului solului. Dar nu putem spune pur si simplu că «mai multe micorize înseamnă mai multe substanțe nutritive, deci un vin mai bun», argumentează formatoarea de specialiști în vin.

Elemente combinate

Relația dintre rădăcină, microorganisme, apă, minerale, structură de sol, climă și plantă este mult prea complexă pentru o asemenea concluzie. Mai mult, o viță tânără bine înrădăcinată într-un sol potrivit poate produce struguri de calitate. Asta în timp ce o viță foarte bătrână, plantată într-un loc nepotrivit sau prost gestionată, poate produce un vin mediocru.

Una dintre consecințele cele mai bine observabile ale îmbătrânirii este reducerea vigorii. Vițele bătrâne tind să crească mai puțin exuberant și, în multe cazuri, produc mai puțini struguri. Acest lucru nu este neapărat un dezavantaj. Dimpotrivă, în anumite condiții poate reprezintă unul dintre motivele pentru care viile vechi sunt atât de apreciate. O viță cu o vigoare moderată poate avea un coronament mai aerisit. Asta înseamnă o mai bună expunere a ciorchinilor și o relație mai favorabilă între suprafața foliară și cantitatea de struguri produsă” spune Scavo.

Am păstrat acest expozeu ca o demonstrație a ceea ce potențialii studenți ai Avize Viti Campus ar putea afla de la medaliata specialistă în vin.

Importanța randamentului

„n viticultor competent poate în schimb obține o vigoare și o expunere excelente și de la o vie tânără. Prin alegerea portaltoiului și a clonei, densitatea de plantare, orientarea rândurilor, tăiere, conducerea butucului, gestionarea coronamentului și controlul producției. Cu alte cuvinte, ceea ce asociem uneori cu „magia” viței bătrâne poate fi, cel puțin parțial, rezultatul unei agronomii de calitate” își continuă pledoaria Julia Scavo.

„Dacă există un element care trebuie urmărit atunci când discutăm despre vițe bătrâne, acesta este randamentul. Vițele foarte tinere produc puțin, deoarece investesc resurse în propria dezvoltare. Odată ajunse la maturitate, producția crește și poate atinge un maxim. Ulterior, odată cu îmbătrânirea, producția începe de regulă să scadă. Dar un randament mic nu este sinonim cu o viță bătrână, nici neaparat cu o creștere în calitate.

O vie tânără poate avea un randament scăzut datorită condițiilor de cultură sau unei selecții deliberate. Un viticultor poate limita producția prin tăiere, răritul mugurilor sau ciorchinilor ori alte tehnici viticole. Așadar, randamentul scăzut poate fi unul dintre motivele pentru care o vie bătrână poate produce vin concentrat și complex, dar nu este proprietatea exclusivă a vițelor bătrâne” continuă Julia Scavo.

Vinul de la viță la complexitate

„Dicolo de legende urbane și povești romanțate, viile bătrâne oferă ceva dificil de reprodus. Un butuc bătrân este rezultatul acumulării mai multor decenii de interacțiune între soi, sol, climă și intervenția omului. Uneori este vorba despre material genetic vechi, despre selecții locale care nu mai sunt disponibile în plantațiile moderne. Este și despre densități și forme de conducere dispărute sau despre parcele care au supraviețuit unor perioade dificile” mai spune ea.

Un producător care lucrează cu o parcelă matură, cu randament natural scăzut și cu plante bine echilibrate poate obține o materie primă valoroasă capabila de constanță in timp. Într-un asamblaj, vinul provenit din astfel de parcele poate contribui cu structură, profunzime și complexitate. În alte cazuri, o parcelă de vițe bătrâne este suficient de distinctă pentru a merita o vinificare separată.

Ca un corolar, calitatea vinului nu provine însă doar din vârsta vițelor, ci din combinația si adaptarea lor cu soiul, clona sau selectia, port-altoiul la parcelă, sol, climat, randament, tip de agronomie si viticultură și bineinteles, vinificație” încheie Julia Scavo acest aspect.

România și viile vechi, un patrimoniu încă insuficient exploatat

„În România, discuția despre viile vechi capătă astazi o dimensiune aparte, in contextul în care am atins de data de la care etichetarea acestei virtuți devine posibilă, 1 octombrie 2026. Țara are o istorie viticolă milenară, iar numeroase regiuni au păstrat parcele și soiuri care au supraviețuit transformărilor dramatice din ultimele decenii sau chiar din era comunistă.

După filoxeră și în perioadele de reconstrucție viticolă, trecând prin colectivizare, restructurările masive și orientarea către productivitate, materialul vegetal românesc ca și modul de agronomie au trecut prin numeroase schimbări. Acestea au dus de-a lungul anilor la dispariția multor plantații tradiționale pe care nici renașterea post-comunistă nu a mai putut să le readucă la viață.

România deține încă un patrimoniu de vii mature și bătrâne. Nu orice vie veche este o comoară și exista uneori pericolul romantizării. O viță poate avea 70 sau 80 de ani, și plantată într-un loc nepotrivit, afectată de boli, dezechilibrată sau condusă precar, poate să producă struguri mediocri.

Dincolo de calitatea intrinseca a strugurilor, acest patrimoniu poate fi deosebit de valoros pentru intelegerea soiurile autohtone precum Fetească Neagră, Fetească Albă, Fetească Regală, Grasă de Cotnari, Băbească Neagră sau Șarbă. În cazul lor, viile vechi reprezintă și o legătură încă «vie» cu materialul genetic și cu practicile viticole ale trecutului. Diversitatea clonală sau genetică, adusă prin selecții în masă, descoperirea poate chiar a unor soiuri pierdute printre butucii vechi, inspirația dată de aceste vii prin a traversa timpul și bulversarea climatică, toate sunt astăzi o mină de informatii în contextul schimbării climatului. În viile vechi se pot găsi idei și leviere de adaptare și reziliență a plantei în contextul dereglării globale pe care climatologia o trăiește azi. Aceste vii vechi au experimentat cicluri de încalzire și răcire a climei și au dezvoltat poate secrete prețioase în a le contracara”.

Istoricul viilor

Julia Scavo aduce câteva precizări importante pentru deținătorii de plantații. Eticheta de vie veche nu e importantă doar în sine, ci prin informațiile și doicumentare de la aza obținerii ei.

„Întrebarea cu adevărat importantă ar fi dacă un există istoric al parcelei. Viile vechi din România ar trebui documentate, nu doar comercializate. În loc să folosim « viță veche » că simplu instrument de marketing, ar fi mult mai valoros să construim un inventar al viilor istorice românești. Cu vârsta aproximativă a plantației, soiul/ soiurile, portaltoiul unde se poate regasi. Cu localizarea parcelei, densitatea, forma de conducere, istoricul agronomic și caracteristicile solului. O astfel de documentare ar transforma old vines dintr-un slogan într-o categorie cu adevărat credibilă.

Ceea ce este însă dificil în România este că, în urma colectivizarii, cadastrele au fost bulversate și chiar pierdute. Retrocedarea bunurilor teritoriale a dus la o reorganizare diferită în anumite cazuri. În plus, pe anumite parcele existau o multitudine de micro-proprietari, fiecare utilizând fragmentul său după bunul plac. Regretatul Aurel Rotarescu, oenologul cramei SERVE, mărturisea că pentru a aduna un hectar i s-a intamplat să se adreseze la nu mai puțin de 89 de proprietari. Ceea ce complica net inventarierea viilor. Numai în Transilvania, tradițiile de origine austro- ungară s-au prezervat și au rămas concretizate prin cadastrul încă existent, în ciuda perioadei comuniste, așa cum spunea Domnul Dumitru Vârgă, director general la Viile Budureasca și președinte al Asociației Dealu Mare. Informații similare au reiesit și din discuțiile cu producătorii în Transilvania, în perioada documentării pentru cartea Wine Secrets of Romania– Vol. III Transilvania Region” ne mărturisește Julia Scavo.

Un vin bun, o parcelă documentată

Până la urmă, întregul nostru demers este despre șansele vinului românesc pe piața internațională. Eforturile proprietarilor de vii, ale vinificatorilor, ale producătorilor de vin și ale comercianților pot beneficia de mici elemente. O mențiune pe etichetă privind vechimea viei, a unui soi autohton vor amoplifica efectul de marketing. Rămâne ca eforturile separate ale celor din industria autohtonă să fie susținute și la nivelul autorităților centrale.

„Într-o piață internațională în care old vines a devenit o categorie din ce în ce mai vizibilă, o sticlă de vin românesc provenită dintr-o parcelă documentată, plantată cu mai multe decenii în urmă, cu soi autohton în special și cu o istorie bine retrasă poate avea o poveste mult mai interesantă decât simpla mențiune „viță bătrână” pe etichetă. Este vorba despre istorie și patrimoniu, în sine o informație mult mai profundă decât o eventuală «garanție de calitate» care oricum nu poate fi certificată prin varsta viei numai. Prin prisma istoricului și moștenirii lăsate, viile vechi pot deveni una dintre cele mai convingătoare dovezi ale identității vinului românesc.

Vița bătrână nu este o baghetă magică. Dar o vie veche și bine păstrată poate fi ceva mult mai valoros: un ecosistem viticol matur, un rezervor de material genetic, de biomasă și o bucată de istorie care continuă să producă vin. Iar în România, unde multe dintre poveștile acestor vii încă nu au fost spuse, adevărata provocare este să descoperim care dintre viile noastre vechi au ceva cu adevărat singular de spus ca să le păstrăm suficient de mult pentru ca generațiile viitoare să poată asculta povestea lor și să se inspire mai departe” își încheie Julia Scavo lecția oferită.

Ultimii pași nu sunt niciodată cei mai simpli. De la Julia Scavo la inițialele MW

În acest punct, povestea Juliei Scavo nu are nevoie de un final triumfalist. Putem spune însă că a ajuns într-un loc în care foarte puțini profesioniști din lumea vinului ajung. A trecut de etapa practică, a trecut de teoria Stage 2 și se află în fața unei cercetări care va trebui să confirme încă o dată nu doar ceea ce știe, ci felul în care știe să gândească. Mai putem adăuga că o altă româncă deține acest titlul în acest moment și că ambele nu își au reședința în România.

În 2026 există 427 de Masters of Wine activi în 31 de țări. În același an, Portugalia și Ungaria au intrat pentru prima dată pe harta țărilor cu un Master of Wine rezident, odată cu Tiago Macena MW și Sue Tolson MW. În acest context, parcursul Juliei Scavo merită urmărit cu atenție, nu pentru promisiunea unei titulaturi, ci pentru ceea ce spune despre nivelul de pregătire la care poate ajunge un profesionist român al vinului. Asta chiar dacă pregătirea în acesst domeniu aparține institutelor și specializărilor din străinătate.

Un pahar devine un examen de cunoaștere

În definitiv, una dintre cele mai fascinante părți ale acestei profesii rămâne întâlnirea dintre ceea ce poate fi învățat și ceea ce trebuie perceput. Un vin poate intra într-un pahar fără etichetă, fără poveste și fără nume. Din acel moment, specialistul trebuie să construiască o poveste coerentă numai din ceea ce îi oferă analiza senzorială, apoi să o verifice prin cunoaștere.

Dar această capacitate nu se formează într-o zi și nici nu poate fi împrumutată. Ea se construiește prin sute de experiențe, prin studiu, prin comparație, prin greșeli corectate și printr-o memorie senzorială care trebuie permanent pusă la lucru. De aceea, traseul către Master of Wine este, poate mai mult decât orice, un exercițiu de răbdare intelectuală.

Julia Scavo a ajuns acum la ultimul prag. Dincolo de el nu se află doar două litere, ci confirmarea unei construcții profesionale care a început cu mult înainte ca aceste două litere să devină o posibilitate. Iar până acolo, mai există o lucrare de cercetare. Restul va trebui să-l spună, din nou, munca.