România își poate pune viile vechi pe harta lumii. De ce Old Vine Registry poate deveni pașaportul unui patrimoniu viu

România, cu un bogat patrimoniu viticol, are deja câteva plantații înscrise, între care Via din Tăușeni, datată 1893, Moșia Galicea Mare, cu plantație din 1952 în evidența Registrului, și plantația Meteasca a lui Tiberiu Onuțu, datată 1963. Potențialul este însă mult mai mare. Miniș-Măderat, Huși și numeroase alte areale viticole păstrează dovezi ale unei tradiții seculare. Documentarea lor ar însemna mai mult decât completarea unei baze de date. Ar însemna recuperarea unei părți din memoria agricolă și culturală a țării.

Un patrimoniu care nu stă în vitrine

Unele monumente sunt construite din piatră. Altele cresc. În cazul viței-de-vie, e un patrimoniu care poate avea rădăcini ce au traversat generații, schimbări de proprietari, războaie, crize economice, transformări politice și modificări radicale ale agriculturii. Un butuc vechi nu este doar o plantă care a supraviețuit. Este o formă de memorie.

România are motive serioase să privească acest patrimoniu cu mai multă atenție. Există deja exemple documentate de plantații cu vârste impresionante. Via din Tăușeni, din Transilvania, este datată 1893. O sursă dedicată acestei plantații o descrie drept o adevărată capsulă a timpului și explică faptul că ea a fost înființată într-un moment în care filoxera schimba radical peisajul viticol european. La Moșia Galicea Mare există o plantație veche, iar în Registrul viilor vechi apare o plantație datată 1952.

În 1963 a fost plantată și via Meteasca a lui Tiberiu Onuțu, inclusă în Old Vine Registry. Aceste date nu sunt simple cifre, date statistice reci. Ele spun că România are încă în teren bucăți de istorie pe care le putem vedea, documenta și transmite mai departe.

Ce este, de fapt, Old Vine Registry?

Old Vine Registry a pornit în 2023 ca o bază de date globală dedicată viilor istorice. Proiectul a transformat o acumulare de informații disparate într-o platformă internațională care poate fi consultată și completată.

Astăzi, amploarea proiectului este considerabilă. Registrul depășise 10.000 de plantații în martie 2026, iar datele publicate la sfârșitul lunii iulie indicau 11.678 de vii din 39 de țări.

Ne putem întreba cât de veche trebuie să fie o plantație sau unii butuci de acolo pentru a fi declarați vechi. Modul în care este definită o vie veche este precizat. Registrul a adoptat definiția OIV din 2024. O plantă este considerată old grapevine dacă este documentată ca având cel puțin 35 de ani. Pentru un old vineyard, cel puțin 85% dintre vițele unui lot trebuie să îndeplinească această condiție. În cazul vițelor altoite, legătura dintre portaltoi și altoi trebuie să fi rămas neschimbată cel puțin 35 de ani.

Asta schimbă fundamental discuția. Vechi nu mai trebuie să însemne o formulare vagă de pe o etichetă sau o poveste transmisă din generație în generație. Poate însemna o informație documentată, potrivită pentru o mențiune pe etichetă.

De ce contează o astfel de evidență?

Old Vine Registry nu certifică vinul și nu garantează calitatea unui producător. Chiar Registrul precizează că includerea unei vii nu reprezintă o recomandare sau o evaluare calitativă. Dar, tocmai aici se află forța proiectului, registrul nu spune că un vin provenit dintr-o plantație înregistrată este bun. Nu acesta este rostul unui registru de vechime, ci spune despre plantațiile consemnate că au o istorie care poate fi documentată.

Diferența este esențială, căci termenul de vie veche poate deveni cu ușurință un argument de marketing. Existența unei baze de date independente oferă însă un reper obiectiv. Povestea trebuie să poată fi legată de un loc, de o plantație, de o vârstă și de dovezi. Iar această rigoare poate ajuta tocmai la protejarea prestigiului noțiunii de vie veche.

Old Vine Registry afirmă explicit și o altă miză. Este vorba despre existența unui ecosistem internațional în care viile vechi să fie recunoscute, protejate și valorizate. În această viziune, producătorii, comercianții, importatorii și consumatorii trebuie să poată recunoaște valoarea suplimentară a strugurilor proveniți din astfel de plantații. Pentru România, miza este mai largă decât piața, este vorba despre patrimoniu.

România, între patrimoniul existent și patrimoniul documentat

Există o diferență esențială între a avea vii vechi și a demonstra, prin documente, că ele au o anumită vechime. În cazul României, această diferență devine vizibilă chiar în bazele de date internaționale dedicate patrimoniului viticol. Iulia Țigău atrage atenția într-o postare pe Substack asupra unei situații care ar trebui să dea de gândit. România apare încă foarte puțin în Old Vine Registry, deși istoria viticulturii românești și existența unor plantații vechi sugerează un patrimoniu mult mai bogat.

Iulia Țigău pleacă de la această realitate pentru a formula o observație mai largă despre felul în care România își construiește prezența în spațiul viticol internațional. Nu este suficient să existe povești locale, mărturii ale proprietarilor sau vii cunoscute într-o comunitate. Dacă informația nu este consemnată, verificată și făcută accesibilă, ea riscă să rămână invizibilă pentru cei care cercetează patrimoniul viticol mondial.

Trei vii românești au deschis deja drumul

Iulia Țigău vorește despre cele trei plantații românești înscrise în registru, așa cum am putut constata, consultând Old Vine Registry. Este vorba despre Via din Tăușeni, Moșia Galicea Mare și Meteasca. Ele oferă trei repere geografice și istorice foarte diferite.

Via din Tăușeni, din Transilvania, este indicată cu anul 1893 și reunește un număr impresionant de soiuri: Fetească Albă, Fetească Regală, Riesling, Pinot Gris, Traminer, Chasselas, Muscat Ottonel, Perla de Zala, Neuburger și Napoca. Istoria acestei vii este legată de canonicul Ilarie Boroș din Gherla și de perioada de reconstrucție a viticulturii europene după criza filoxerică. Surse istorice locale documentează plantarea din 1893 și existența unor soiuri aduse din spațiul european și american.

Moșia Galicea Mare, din Oltenia, figurează în materialul Iuliei Țigău cu 1,48 hectare de Fetească Neagră și 0,85 hectare de Tămâioasă Românească, plantate în 1952.

„Știm că au existat două date de plantare pe acele parcele, una în 1947 și cealaltă în 1952, dar nu suntem siguri ce a fost plantat la acea vreme, deoarece parcela era mult mai mare și preferăm să folosim cea mai recentă dată” precizează Iosefin Florea de la Moșia Galicea Mare.

Al treilea reper este Meteasca, din Muntenia, unde sunt menționate plantații de Welschriesling și Fetească Regală din 1963. Împreună, cele trei exemple arată cât de diferită poate fi cronologia patrimoniului viticol românesc: de la o plantație care depășește un secol până la vii care păstrează memoria viticolă a perioadei postbelice.

Povestea viei din Tăușeni

Registrul de vii vechi devine și unul de istorie viti-vinicolă. Găsim acolo istoria podgoriei, cu elemente demne de un scenariu de film. Asta s-ar întâmpla dacă România ar fi cu adevărat interesată de promovarea patrimoniului său gastronoimi și viticol.

„La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1893, Canonicul Boroș din Gherla a înființat o podgorie de familie, conform unui vechi extras de cadastru. Familia Boroș deținea terenuri în satul Tăușeni, în comuna Bonțida, județul Cluj, România, pe versantul sudic al Dealului Băgaciu. Visul său era să cultive soiuri nobile altoite. În acest scop, a cerut sfatul unui enolog francez și a ales un hectar de teren fertil, cu orientare sudică, adăpostit de vânturi și bine însorit.

Canonicul Boroș a fost un pionier al viticulturii românești în perioada filoxerei, aducând mai multe butuci de viță de vie din SUA pentru a fi altoite. Aproximativ 27 de soiuri nobile și portaltoi au fost atent selectați pentru a produce un vin de cupaj de înaltă calitate. Datorită eforturilor sale, în anii 1930, a câștigat medalia națională de aur și locul al doilea la Paris la categoria vinuri de cupaj. Printre soiurile pe care le-a plantat s-au numărat Fetească regală, Riesling, Fetească albă, Pinot gris, Traminer și Chasselas” scriu reprezentanții podgoriei în registru.

123 de ani de valoare viticolă

Redăm mai departe din consemnarea reprezentanților, ca dovadă a interesului pentru promovarea acestei valoroase plantații.

„Familia Tuluc a preluat podgoria lui Boroș în 1944 și a lucrat-o până în 1962, când a fost colectivizată. După al Doilea Război Mondial, în Tăușeni au fost plantate mai multe podgorii, acoperind suprafețe mari, predominant cu soiuri hibride. În această perioadă, podgoria lui Boroș a fost mereu lucrată și bine întreținută, rezistând trei secole și oferind și astăzi roade de calitate.

Familia Tuluc a recuperat podgoria după 1989 și a plantat încă 200 de butași din Ciumbrud, cu soiuri precum Muscat Ottonel, Fetească regală, Perla de Zală, Neuburger și Napoca. Profesorul Ilisie Tuluc și familia sa au îngrijit cu dragoste această podgorie până în 2016”.

Harta pe care România încă nu și-a desenat-o complet

Problema nu se reduce la cele trei plantații deja înscrise. Iulia Țigău indică regiuni precum Drăgășani, Odobești, Dealu Mare și Crișana, dar și numeroase mici proprietăți care au supraviețuit valurilor de replantare de după 1990. Unele dintre aceste vii pot avea o importanță locală, genetică sau istorică deosebită, chiar dacă nu au beneficiat niciodată de o strategie instituțională de conservare și documentare.

În aceeași categorie intră și soiurile autohtone care pot spune o poveste distinctă despre viticultura românească: Fetească Neagră, Fetească Albă, Fetească Regală, Băbească Neagră, Cârlogancă, Braghină, Gordan, Tămâioasă Românească, Negru de Drăgășani, Crâmpoșie Selecționată sau Mustoasă de Măderat. Deținătoarea Diplomei WSET și a titlului de Weinakademiker obținut la Academia de Vin din AustriaIulia Țăgău subliniază, de altfel, bogăția soiurilor autohtone românești și faptul că mai multe regiuni încearcă să documenteze soiurile locale, inclusiv pe cele pierdute după filoxeră.

Una dintre cele mai importante mize ale Old Vine Registry pentru România ar putea fi tocmai aici. O vie veche nu este doar o suprafață cultivată de mai multe decenii. Ea poate păstra material vegetal, practici agricole, forme de adaptare la un anumit loc și o parte din memoria economică și culturală a unei comunități. Când o astfel de vie este documentată, povestea ei poate ieși din zona locală restrânsă și poate deveni accesibilă cercetătorilor, specialiștilor și celor care reconstruiesc istoria viticulturii.

În acest sens, apelul adresat proprietarilor de vii vechi este simplu: înainte ca o plantație să dispară, merită să fie inventariată. Documentele de proprietate, registrele agricole, hărțile, fotografiile vechi, mărturiile familiale și orice alte dovezi privind vârsta plantației pot deveni piese importante într-un dosar de patrimoniu.

Să spunem din nou „Săraca țară bogată

Informația digitală ajunge să influențeze inclusiv felul în care sunt reprezentate țările și tradițiile lor, iar documentarea capătă o importanță suplimentară. Dacă România nu își pune în circulație propriile date verificabile despre vii, soiuri și teritorii, există riscul ca imaginea ei viticolă să fie construită din informații fragmentare sau pur și simplu să lipsească.

De aceea, observația Iuliei Țigău despre faptul că România este rar menționată în materialele internaționale dedicate viilor vechi poate fi citită și ca un avertisment. Patrimoniul care nu este documentat rămâne vulnerabil la uitare. Iar ceea ce nu apare în baze de date, în arhive accesibile și în cercetări serioase devine mai greu de recuperat atunci când dispare.

Old Vine Registry nu poate rezolva singur această problemă. Dar poate oferi un instrument concret pentru ca proprietarii și specialiștii să înceapă să pună ordine într-un patrimoniu care, în multe locuri, există deja. România nu duce lipsă de povești despre vița-de-vie. Are nevoie ca aceste povești să fie transformate în dovezi, iar dovezile în informație verificabilă.

România are ce să înscrie. Cele trei plantații românești indicate în Registru spun deja o poveste remarcabilă. Astfel de plantații nu este doar vechi. Ele sunt un document viu sui generis despre felul în care oamenii au încercat să salveze vița-de-vie.

Galicea Mare și povestea unei vii care a supraviețuit

La Galicea Mare, documentarea din registru indică o plantație înființată în 1954, iar sursele despre Moșia Galicea Mare vorbesc despre o istorie viticolă care se leagă de începutul secolului XX.

De fapt, George Valentin Bibescu a înființat în 1912 o plantație de 15 hectare cu soiuri altoite provenite de la pepinierele Știrbey, iar în 1916 a fost inaugurată crama de la Galicea Mare. Dar pentru butucii prezenți azi în plantație contează documentarea vechimii.

Un reper important pentru felul în care România își poate reconsidera patrimoniul viticol este participarea Moșiei Galicea Mare la The Old Vine Conference, în 2023. Prezența proprietarului Iosefin Florea în programul internațional al conferinței a însemnat mai mult decât reprezentarea unei crame românești. Galicea Mare a intrat într-o conversație internațională în care vârsta viței-de-vie este privită ca patrimoniu, resursă genetică și parte a identității unui teritoriu.

Galicea Mare. România a intrat în conversația despre viile vechi

Ediția din 2023 a The Old Vine Conference a avut ca temă Learning from the Past: Building for the Future. Printre subiectele discutate s-au aflat conservarea patrimoniului viticol, valoarea informațiilor despre plantațiile vechi și modul în care experiența acumulată de aceste vii poate contribui la viitorul viticulturii. Într-unul dintre secțiuni, Iosefin Florea a reprezentat România în cadrul unei discuții despre viile vechi și tradiția viticolă din regiunea Carpaților. Alături de el s-au aflat specialiști și producători din Bulgaria, Serbia și Ungaria.

Este semnificativ că Galicea Mare a ajuns într-un asemenea context tocmai prin ceea ce păstrează pe teren. Povestea moșiei nu începe odată cu relansarea ei din 2016. Istoria documentată a proprietății și a plantațiilor se întinde pe mai multe generații, iar restaurarea începută de Iosefin Florea a urmărit să readucă la viață atât crama, cât și patrimoniul viticol al locului. The Old Vine Conference prezintă explicit Galicea Mare drept un loc care își protejează viile vechi și își asumă moștenirea culturală, în timp ce modernizează activitatea viticolă.

O lecție pentru România, un model pentru viticultură

O plantație veche nu trebuie privită exclusiv ca o suprafață care produce mai puțin sau care presupune costuri mai mari de întreținere. În mișcarea internațională dedicată viilor vechi, ea este analizată și prin prisma istoriei, diversității genetice, relației cu locul și a informațiilor pe care le poate transmite despre felul în care viticultura s-a adaptat de-a lungul timpului. The Old Vine Conference vorbește explicit despre viile vechi ca despre adevărate arhive genetice ale diversității și despre necesitatea protejării lor.

Ceea ce Galicea Mare a înțeles și a dus în această conversație internațională este esențial. Vechimea unei vii nu este doar o cifră, un element de marketing. Este un atu care trebuie identificat, conservat și documentat.

Iar dacă un astfel de patrimoniu poate aduce România în aceeași discuție cu regiuni care și-au construit de mult timp identitatea în jurul viilor istorice, întrebarea devine inevitabilă: câte alte plantații românești au o valoare apropiată și încă nu au fost documentate?

Galicea Mare arată că patrimoniul nu trebuie lăsat să vorbească singur. Are nevoie de cercetare, de documente, de oameni care să-i înțeleagă valoarea și de o strategie prin care această valoare să devină vizibilă. În cazul viilor vechi, primul pas nu este inventarea unei povești, ci descoperirea și documentarea poveștii care există deja în pământ.

Confirmăm valoarea

Mai este ceva, un element pe care l-am constatat în domenii diferite. Mai ales în sport se spune despre un campion că a confirmat la nivel mondial. Ca și cum am avea nevoie să vină alții din afară să ne spună că putem fi performanți într-un domeniu. Patrimoniul viticol românesc nu trebuie să aștepte să fie descoperit din afara țării. Poate intra singur în conversația internațională, iar noi trebuie să lăsăm deoparte snobismul și să avem curajul de a privi spre vinurile autohtone cu mai multă încredere.

Există o fereastră largă prin care România poate începe să-și cartografieze patrimoniul viticol înainte ca acesta să dispară. A documenta astăzi o plantație de 60, 70 sau 80 de ani înseamnă să păstrezi o informație pentru deceniile următoare. Patrimoniul nu începe atunci când devine monument, ci începe atunci când cineva înțelege că merită păstrat.

Miniș-Măderat, o istorie care începe cu mult înaintea României moderne

Dacă vrem să înțelegem de ce România are nevoie de o hartă a viilor vechi, trebuie să privim și către Podgoria Miniș-Măderat.

Muzeul Viei și Vinului din Miniș prezintă acest areal drept unul dintre cele mai vechi centre viticole de pe teritoriul României și indică existența unor dovezi privind practicarea viticulturii încă din Antichitate. Prima atestare documentară a viilor de la Miniș datează din secolul al XI-lea.

Documentele istorice privind viticultura din zona Aradului sunt impresionante. O sursă europeană dedicată indicațiilor geografice consemnează că în 1038 regina Gisela a donat opt vii de pe dealul Macra, astăzi Mocrea, împreună cu opt viticultori. Miniș apare pe o hartă viticolă în 1212. Mai târziu, zona avea să devină cunoscută pentru Cadarcă.

În 1744, soiul este menționat ca fiind preparat pentru prima dată în Miniș, apoi în Ghioroc, Păuliș și Cuvin.

Reputația vinurilor din această zonă nu este așadar doar una contemporană. La competiția internațională de la Londra din 1864 au fost trimise vinuri din 11 localități, în special din Miniș și Măderat, unele datând din 1785. La Expoziția Universală de la Viena din 1873, mai multe vinuri au primit medalii de onoare, iar în 1874 un vin aromatic din Păuliș a obținut premiul întâi la Londra. Este greu să găsești un argument mai puternic pentru ideea de patrimoniu viticol.

Huși: documente care coboară până în 1415

Și Moldova are o poveste de aceeași forță. La Huși, existența plantațiilor viticole este documentată cel puțin din 1415. Un document din 1436 menționează din nou viile din zona Epureni–Pâhnești–Huși, iar între 1600 și 1662 sunt consemnate plantații întinse în zonele Saca și Ochi.

Reputația vinurilor de aici a fost consemnată și de călători străini. Marco Bandinus scria în 1646 despre Huși ca despre o veche așezare a podgoriilor Moldovei, remarcată pentru vinurile sale. În Descriptio Moldaviae Dimitrie Cantemir a plasat vinurile de Huși imediat după cele de Cotnari în ierarhia sa. Toate aceste documente nu demonstrează automat că fiecare vie existentă astăzi în aceste areale este veche de sute de ani, și tocmai această distincție trebuie păstrată. O podgorie cu o istorie de secole nu este același lucru cu o plantație în care butucii actuali au aceeași vârstă. Old Vine Registry poate contribui tocmai la separarea acestor două realități.

Dobrogea, de la Sarica Niculițel la Murfatlar

Harta viilor vechi din România nu poate ocoli Dobrogea, un teritoriu în care cultura viței-de-vie are rădăcini mult mai vechi decât plantațiile care pot fi astăzi înscrise în Old Vine Registry. Aici, istoria viticulturii se întâlnește cu vestigiile arheologice ale lumii greco-romane și cu o tradiție documentată de secole.

Un reper esențial este podgoria Sarica Niculițel. Aceasta e considerată în documentația oficială a denumirii de origine cea mai veche podgorie a Dobrogei. Arealul actual cuprinde centrele viticole Niculițel, Măcin și Tulcea. Documentele istorice atestă o activitate viticolă importantă în nordul Dobrogei cu mult înainte de epoca modernă. Un document din 1412 menționează vinul printre produsele importante ale zonei. Surse istorice consemnează comerțul cu vin de la Niculițel și în secolele următoare. În 1903, nordul Dobrogei avea aproximativ 5.800 de hectare de viță-de-vie, potrivit statisticilor citate în documentația oficială a arealului.

Sarica Niculițel este importantă și prin legătura dintre istorie și soiurile care au rămas asociate teritoriului. Documentația oficială a arealului subliniază vechimea cultivării viței-de-vie în această zonă și particularitățile sale pedoclimatice, determinate inclusiv de apropierea Dunării și a Munților Măcin.

Murfatlar cu rezonanță

La sud, Murfatlar adaugă un alt capitol major. În această zonă, viticultura are rădăcini străvechi, în timp ce istoria plantațiilor moderne poate fi urmărită mult mai precis începând cu începutul secolului XX. În 1907 au fost înființate plantații experimentale cu soiuri precum Chardonnay, Pinot Gris, Pinot Noir și Muscat Ottonel. Totul a făcut parte dintr-un demers legat de reconstrucția viticulturii după criza filoxerică. Documentele europene privind arealul Murfatlar consemnează, de asemenea, dezvoltarea cercetării viticole și introducerea ulterioară a unor soiuri românești precum Fetească Regală și Fetească Neagră.

Această diferență dintre vechimea unei regiuni viticole și vârsta unei plantații existente astăzi este esențială. Faptul că Dobrogea are o istorie viticolă de secole sau chiar de milenii nu înseamnă că fiecare vie de astăzi are aceeași vechime. Tocmai de aceea, următorul pas firesc ar fi identificarea plantațiilor care au supraviețuit succesivelor transformări ale viticulturii și verificarea documentară a vârstei lor.

Dobrogea poate ascunde astfel mai mult decât o tradiție. Poate ascunde un patrimoniu viu, încă insuficient cartografiat. Iar Sarica Niculițel și Murfatlar ar trebui privite nu doar ca nume consacrate ale geografiei viticole românești, ci și ca puncte de plecare pentru o cercetare sistematică a viilor vechi care mai există astăzi.

Dacă România își propune să-și construiască o hartă credibilă a patrimoniului viticol, Dobrogea trebuie să fie pe ea. Nu pentru că trecutul poate fi transferat automat asupra plantațiilor actuale, ci tocmai pentru că istoria îndelungată a acestor areale justifică o căutare atentă a viilor care au supraviețuit până în prezent.

De ce merită inventariate soiurile românești

România nu are nevoie să-și caute identitatea viticolă numai în vechimea plantațiilor. O are deja în soiuri. Fetească Albă, Fetească Regală, Fetească Neagră, Băbească Neagră, Tămâioasă Românească, Crâmpoșie, Mustoasă de Măderat, Negru de Drăgășani și alte soiuri locale fac parte dintr-un patrimoniu genetic și cultural care merită documentat.

Iulia Țigău, fondatoarea Sparkling Romania, subliniază tocmai caracterul distinctiv al României prin istoria sa viticolă, diversitatea regiunilor și numărul mare de soiuri indigene. Asta în ciuda faptului că, după filoxeră, numeroase soiuri tradiționale au dispărut, iar în prezent există eforturi regionale pentru catalogarea varietăților locale rămase.

Aici se întâlnesc două forme de patrimoniu. Pe de o parte, avem patrimoniul genetic al soiurilor, pe de altă parte, patrimoniul fizic al plantațiilor unde aceste soiuri au supraviețuit. Când cele două se întâlnesc, povestea devine mult mai puternică.

Feteasca, Băbeasca și celelalte nume care pot deveni identitate

Feteasca Neagră este probabil unul dintre cele mai recognoscibile nume ale patrimoniului viticol românesc contemporan. Feteasca Albă și Feteasca Regală au, la rândul lor, o prezență importantă în regiunile viticole românești. Tămâioasa Românească și Busuioaca de Bohotin păstrează o altă parte a identității viticole, legată de soiurile aromatice. Crâmpoșia, Mustoasa de Măderat și Negru de Drăgășani adaugă alte capitole unei istorii care nu poate fi redusă la câteva denumiri comerciale.

Rezultatele competițiilor internaționale arată că soiurile românești sunt deja prezente în circuitul profesionist. Dar succesul contemporan nu trebuie desprins de istorie. Un soi autohton devine cu adevărat valoros ca patrimoniu atunci când îi putem spune povestea. De unde vine, unde a supraviețuit, cum s-a adaptat și ce legătură are cu locul.

Vinul ca document al culturii române

Poate că nicio altă dovadă nu arată mai bine locul vinului în cultura română decât literatura. Răzvan Voncu a dedicat acestei relații o amplă cercetare, O istorie literară a vinului în România, publicată într-o primă ediție în 2013 și revizuită substanțial într-o nouă ediție, apărută în 2024 la Editura Spandugino.

Cartea nu este o simplă istorie a vinului și nici doar o istorie literară privită prin lentila viticulturii. Autorul urmărește punctul în care civilizația materială se întâlnește cu cea spirituală, iar vinul devine un obiect cultural care traversează literatura, mentalitățile, ritualurile și viața comunității.

Ediția din 2024 aduce completări și revizuiri importante și schimbă chiar ordinea materiei, care urmează acum cronologia vinului. Una dintre observațiile remarcate în comentariile dedicate noii ediții privește tocmai vechimea relației dintre literatură, vin și spațiul românesc. Un nou capitol despre Ovidiu este pus în legătură cu vinul din spațiul actual al României înainte de cucerirea romană. Cercetarea urmărește ulterior și transformarea statutului vinului după creștinare.

Aici apare o idee esențială, că vinul nu este doar un produs agricol. El a fost, de-a lungul secolelor, un obiect al memoriei, a intrat în literatură, în limbaj, în obiceiuri și în ritual.

De la literatura română la ritualul creștin

În cultura creștină, legătura dintre viță, strugure și vin are o semnificație care depășește cu mult domeniul agricol. Vița-de-vie apare în Evanghelii, iar vinul are un loc central în ritualul euharistic. În Sfânta Liturghie, pâinea și vinul sunt elementele materiale prin care este celebrată Euharistia, centrul vieții liturgice creștine. De aceea, în spațiul românesc, cultura viței-de-vie nu poate fi despărțită complet de istoria comunităților creștine. Via e legată de mănăstiri, de gospodării și de tradițiile agricole transmise de-a lungul generațiilor.

Vinul a avut astfel o dublă existență culturală. A fost parte a vieții cotidiene și, în același timp, parte a unei realități sacre. Este pe masă la sărbători ori după zile de muncă, dar și parte din riturile de trecere, fiind un element obligatoriu în ritualurile de comemorare a morților.

Răzvan Voncu surprinde tocmai această interferență dintre sacru și profan în cercetarea sa. El vede relația dintre literatură și vin ca pe o modalitate de a observa transformările unei întregi civilizații. Aceasta este poate unul dintre argumentele pentru care vița-de-vie merită privită și ca patrimoniu cultural, nu doar ca resursă agricolă.

Femeile care au dus vinul românesc în conversația internațională

În ultimele decenii, scena profesională a vinului românesc a devenit tot mai vizibilă și prin contribuția unor femei. Acestea și-au construit cariere internaționale, au jurizat competiții, au educat profesioniști și au promovat cultura vinului.

Julia Scavo este una dintre cele mai puternice prezențe românești în acest spațiu. DipWSET, somelier, specialist cu rezultate internaționale și educator în domeniul vinului, ea a obținut numeroase clasări în competiții de prestigiu și a este implicată în educația profesională. Să nu uităm participarea ei în echipa României care a cucerit titlul mondial la degustare în orb. De asemenea, Julia Scavo este coautoare, alături de soțul său, Bruno Scavo a două volume Wine secrets of Romania, volumul 1. Dragasani Region și Wine Secrets of Romania – Volume III: Transylvania.

Un rol important în promovarea vinurilor românești îl are Marinela Ardelean. Este specialistă în domeniu, autoare și fondatoarea platformei Wines of Romania și a festivalului RO-Wine. De-a lungul anilor, ea a contribuit la construirea unei prezențe internaționale mai vizibile pentru vinul românesc. A făcut-o prin cărți, proiecte de comunicare, evenimente și participarea la competiții internaționale.

Demersul său pornește de la ideea că vinul românesc nu duce lipsă de calitate, ci are nevoie ca povestea sa să fie spusă mai coerent și mai convingător în afara țării. Prin această perspectivă, soiurile autohtone, terroir-ul și tradiția viticolă românească devin nu doar elemente ale unei industrii, ci componente ale identității culturale pe care România le poate face mai vizibile în lume.

Iulia Țigău, o punte între România și lumea vinului

Iulia Țigău face parte din generația de profesioniști care încearcă să ducă povestea vinului românesc dincolo de granițele țării, cu argumente, educație și o bună înțelegere a scenei internaționale. DipWSET și Weinakademiker, ea și-a concentrat o parte importantă a activității asupra vinurilor spumante românești, iar cercetarea sa pentru diploma Weinakademiker a analizat tocmai punctele forte, vulnerabilitățile și potențialul acestui segment.

Un exemplu relevant este implicarea sa în organizarea, în 2023, a componentei de la Amsterdam a Concursului de Vinuri Spumante Românești, unde a contribuit la alcătuirea unui juriu internațional cu profesioniști din mai multe țări și cu experiență la nivel înalt în educația și evaluarea vinului. Prin asemenea inițiative, Iulia Țigău nu se limitează la a vorbi despre vinul românesc, ci creează contexte în care acesta poate fi cunoscut și evaluat într-un cadru internațional.

În povestea viilor vechi, vocea ei aduce o perspectivă la fel de importantă: aceea că România nu trebuie doar să aibă patrimoniu viticol, ci să-l și documenteze, să-l explice și să-l facă vizibil. De aici și apelul său pentru înscrierea plantațiilor vechi în Old Vine Registry, un demers care transformă memoria unor vii dintr-o informație locală într-o informație verificabilă, accesibilă unei comunități internaționale.

Oameni ai vinului

Olimpia Pleșa Brandhuber este, de asemenea, o prezență relevantă în educația și promovarea culturii vinului. Are WSET Advanced, este studentă WSET Diploma și Wine Scholar Guild Champagne Master și a fost prezentă în juriile VINARIUM.

Alături de numele enunțate, în peisajul profesional românesc se află specialiști, jurnaliști, degustători, oenologi și educatori precum precum Valentin Ceafalău, contribuind, prin activitatea sa, la profesionalizarea și internaționalizarea domeniului.

Valentin Ceafalău este membru ADAR și FIJEV și deține WSET Level 3, fiind implicat în organizarea unor concursuri și evenimente internaționale. El a participat în 2026, la Erevan, pentru a 19-a oară ca jurat al Concours Mondial de Bruxelles, ediție în care a fost desemnat pentru prima dată chairman, președinte al uneia dintre echipele de jurați.

Lista poate continua cu specialiști din cercetare, oenologie, viticultură, somelărie și jurnalism de specialitate. Important este că România are deja oameni capabili să explice patrimoniul viticol într-un limbaj profesionist, accesibil și internațional. Iar această resursă umană poate deveni un partener important în procesul de recuperare a viilor vechi. Nu doar vinurile au nevoie de o poveste. Și viile au nevoie de o arhivă.

O schimbare de perspectivă

Una dintre cele mai interesante consecințe ale Old Vine Registry este tocmai schimbarea perspectivei. Până acum, o vie putea fi cunoscută prin povestea proprietarului, prin memoria locală sau prin reputația podgoriei. Registrul adaugă o altă dimensiune, documentarea. Oricine poate da informații mai mult sau mai puțin exacte despre o platație, dar registrul funcționează  cu documentare și verificare.

Unde este via, când a fost plantată, ce soiuri are, cât este de mare și cărei regiuni viticole îi aparține sunt date importante. Dar cu adevărat valoros va fi să poți dovedi ce documente susțin datarea. Toate aceste întrebări transformă povestea într-o arhivă. Iar arhiva permite unei generații să transmită mai departe ceea ce altfel s-ar putea pierde.

Registrul precizează că informațiile provin dintr-o combinație de cercetări realizate de voluntari și date transmise de persoane din public și din industria vinului. Tocmai de aceea, corectitudinea informațiilor și completarea lor responsabilă sunt esențiale.

Ce știm, ce ne amintim

România nu trebuie să-și numere doar viile. Trebuie să și le amintească. Există aici podgorii cu istorii medievale, sunt soiuri autohtone valoroase. Avem plantații care au supraviețuit filoxerei și schimbărilor de sistem. Ne mândrim cu cercetători, oenologi, somelieri, degustători și jurnaliști care pot documenta această moștenire. Avem, mai ales, oameni care încă lucrează în vii plantate de generațiile anterioare.

Dar un patrimoniu care nu este documentat poate dispărea fără să lase urme suficiente. O vie poate fi defrișată într-o singură zi, o plantație veche poate fi înlocuită cu una tânără, iar un soi poate fi pierdut, la fel cum un document se poate rătăci, iar o poveste să fie uitată.

Apelul către proprietarii unor astfel de plantații este mai important decât pare la prima vedere. Dacă există vii care îndeplinesc criteriile Old Vine Registry, merită verificate și documentate. Nu pentru a transforma trecutul într-o etichetă, de dragul unui sigiliu. Ci pentru a transforma memoria într-o informație verificabilă.

De la o vie veche la patrimoniu documentat

Viile vechi nu trebuie romantizate fără discernământ. Vârsta unei plantații nu garantează automat valoarea unui produs obținut din ea. Chiar Old Vine Registry precizează că înscrierea nu reprezintă o certificare a calității. Dar vârsta documentată are o valoare proprie. Ea spune ceva despre supraviețuire, capacitaea de adaptare, muncă și continuitate. Uneori, dezvăluie amintiri dintr-o lume agricolă care nu mai există.

O viță plantată în 1893 a crescut într-o altă Românie. O plantație din anii 1950 a traversat o altă epocă. O vie plantată în anii 1960 poartă deja în lemnul ei mai mult de jumătate de secol de istorie. Fiecare dintre ele poate deveni o pagină dintr-o arhivă națională a peisajului rural. Old Vine Registry oferă un instrument internațional prin care aceste pagini pot fi puse în aceeași bibliotecă globală.

Un apel pentru proprietarii viilor vechi

Poate că următorul pas ar trebui să fie simplu. Cei care știu că au o plantație veche să înceapă prin a verifica, să caute documentele, să vorbească cu familiile implicate, să recupereze actele vechi, să compare registrele agricole. Ar mai trebui să păstreze fotografiile vechi, dacă există, să noteze soiurile și să consemneze poveștile. Dacă plantația îndeplinește criteriile oficiale, să ia în calcul înscrierea ei în Old Vine Registry.

Nu este nevoie ca toate aceste vii să fie spectaculoase. Unele pot fi mici, altele pot fi necunoscute, să aparțină unor familii care nu au avut niciodată ambiția de a deveni parte din istoria vinului. Dar tocmai aici poate sta frumusețea demersului. Patrimoniul adevărat nu este alcătuit numai din ceea ce a ajuns celebru, este alcătuit și din ceea ce a supraviețuit în tăcere.

România are nevoie de o hartă a memoriei sale viticole

Old Vine Registry poate deveni pentru România mai mult decât o bază de date internațională, poate fi începutul unei hărți. O hartă în care Tăușeni să nu fie doar un punct din Transilvania, ci locul unei plantații datate 1893. Galicea Mare să poată fi citită prin istoria plantațiilor sale și a personalităților care i-au dat viață. Meteasca lui Tiberiu Onuțu să devină parte dintr-o cronologie a viilor vechi. Miniș-Măderat să fie privită prin documentele sale medievale și prin memoria Cadarcăi. Hușii să-și poată recupera povestea documentară începută cel puțin în 1415.

În această hartă, alte plantații, încă neinventariate, să-și găsească locul înainte ca timpul să le șteargă urmele.

În alte țări, viile vechi sunt deja privite ca patrimoniu, iar mișcarea internațională pentru protejarea lor a crescut rapid în ultimii ani. Old Vine Registry a devenit una dintre principalele infrastructuri ale acestei mișcări.  

Iulia Țăgău dă ca exemplu prezența Republicii Moldova în acest registru. „Toți vecinii noștri sunt mai rapizi. Producătorii din Moldova sunt înregistrați colectiv, nu pe rând (303 înscrieri în registru până în prezent), așa că România riscă să piardă din nou narațiunea. Vestea bună, pentru producătorii români, este că nu au nevoie de fapt de un organism național în spatele lor pentru a face acest lucru” scie ea în materialul menționat.

România nu pornește de la zero, are istorie, soiuri, plantații, specialiști, povești. Îi lipsește, în bună măsură, o cartografiere coerentă a acestei bogății. Suntem cu toate ingredientele pe masă, avem și rețeta, dar pară lipsesc mâinile care să pună totul într-o narațiune coerentă.

În loc de epilog, un butuc poate fi o arhivă

Poate că ar trebui să privim altfel o vie veche, nu doar ca pe o plantație care produce struguri, nu doar ca pe o suprafață agricolă sau un element de peisaj. Un butuc bătrân este o arhivă care crește. În el se întâlnesc agricultura și istoria, genetica și memoria, munca și răbdarea, cultura și credința, literatura și economia rurală. O viță plantată în 1893 nu știe că este veche, nu știe că astăzi lumea vorbește despre patrimoniu. Nu știe că existența ei poate deveni subiect într-un registru internațional, pur și simplu a rămas acolo, a trecut prin timp, și tocmai această simplitate îi configurează forța.

România are obligația de a afla câte asemenea povești mai cresc încă în podgoriile sale. Pentru că o vie poate fi înlocuită și recolta pierdută, o cramă se poate închide, sub presiunea politicilor fiscale. Dar atunci când dispare ultimul martor viu al unei istorii, nu dispare doar o plantă, dispare o legătură.

Old Vine Registry oferă României șansa de a recupera aceste legături înainte să fie prea târziu.

Dacă, începând din această toamnă, sigiliul oficial al Registrului va transforma existența unei vii vechi într-o informație vizibilă și verificabilă, adevărata schimbare nu va fi doar pe etichete. Va fi în chiar felul în care privim patrimoniul, pentru că o vie veche nu este doar o vie care a trăit mult. Este o vie care ne-a păstrat în ea o parte din trecut. Și când o țară își cunoaște viile vechi își cunoaște, poate, ceva mai bine și propria memorie.