„Mulți sunt chemați, dar puțini aleși”. Pilda nunții și chemarea lui Dumnezeu

Pilda nunții fiului de împărat ne pune înaintea unei mese la care sunt invitați oameni foarte diferiți, dar și înaintea unei decizii. Haina de nuntă nu este descrisă de Iisus ca un articol vestimentar, iar chemarea lui Dumnezeu nu seamănă cu o convocare administrativă. Este o invitație care lasă libertatea răspunsului, dar nu anulează responsabilitatea celui care răspunde. Suntem preocupați de imagine, validare și apartenență, încât parabola mută privirea de la ceea ce arătăm celorlalți, la ceea ce purtăm înăuntrul nostru.

O invitație pe care o putem refuza

Pilda nunții începe cu o imagine luminoasă. Un împărat pregătește nunta fiului său. Masa este gata, ospățul este pregătit, iar invitații sunt chemați. Nu li se cere să organizeze ei sărbătoarea, totul le este oferit. Și totuși, răspunsul lor este refuzul.

Unii pleacă la proprietățile lor, alții la afaceri. Alții merg mai departe și îi batjocoresc sau îi ucid pe slujitorii împăratului. Este una dintre acele scene evanghelice în care drama nu se naște din lipsa darului, ci din felul în care omul îl înțelege și îl primește.

Invitația e reală, masa e pregătită,  motivul bucuriei justifică sărbătoarea, dar omul poate spune „nu”.

Aceasta este poate prima mare întrebare pe care chemarea lui Dumnezeu i-o pune omului contemporan: nu „știi că ai fost chemat?”, ci „ce faci cu invitația?”.

În lectura creștină tradițională, imaginea ospățului trimite la Împărăția lui Dumnezeu. Imaginea nunții are, în Noul Testament, și o puternică dimensiune hristologică: Hristos este Mirele, iar Biserica apare în alte texte neotestamentare sub imaginea miresei. Legătura este explicită mai ales în Epistola către Efeseni 5, nu trebuie însă prezentată ca o explicație literală oferită în Matei 22. Parabola rămâne, astfel, mai largă decât o simplă poveste despre un banchet. Ea vorbește despre relația dintre dar și răspuns.

Când devine viața mai importantă decât invitația

Poate cel mai modern detaliu al pildei este tocmai acesta. Că invitații nu refuză pentru că au descoperit ceva mai adevărat, ci pentru că au alte lucruri de făcut. Unul cu pământul, unul cu businessul. Nu sunt, în sine, lucruri rele. Munca, proprietatea, afacerile, responsabilitățile cotidiene fac parte din existența omului. Problema apare atunci când ceea ce este legitim ajunge să ocupe întregul orizont al vieții.

Aici haina de nuntă începe să capete o semnificație mai profundă. Nu este suficient să fim ocupați, eficienți, respectați sau prosperi. Întrebarea evanghelică este ce se întâmplă cu omul din spatele tuturor acestor roluri.

Am mai vorbit despre omul cu agenda plină și sufletul gol, derspre conectarea la lume și deconectarea de sens. Putem construi o carieră impecabilă și, în același timp, să ne pierdem treptat capacitatea de a mulțumi, de a ierta, de a ne opri pentru cel vulnerabil.

În acest sens, chemarea lui Dumnezeu nu este neapărat concurenta muncii sau a vieții sociale. Ea este întrebarea despre ordinea lucrurilor, despre cine conduce, în cele din urmă, viața noastră? O facem noi sau viața ne conduce la întâmplarea cotidiană, ca pe o frunză desprinsă din pomul cel roditor?

De la cei invitați la cei găsiți pe drum

Parabola are apoi o răsturnare spectaculoasă. Cei care fuseseră invitați nu vin, iar slujitorii sunt trimiși la răspântiile drumurilor. Sunt aduși în sala nunții „și răi și buni”. Imaginea este esențială pentru înțelegerea mesajului. Ospățul nu este rezervat unei elite morale perfecte. Casa se umple cu oameni găsiți pe drum. Invitația se lărgește.

În interpretarea creștină, această deschidere a fost asociată cu trecerea de la chemarea adresată mai întâi lui Israel la chemarea tuturor popoarelor. Evanghelia lui Matei vorbește despre conflictul dintre Iisus și anumite grupuri și autorități religioase din epoca Sa.

Mesajul pildei nu este „unii oameni sunt din naștere vrednici, iar alții nevrednici”. Dimpotrivă, faptul că sunt aduși oameni de pe drum arată amploarea invitației. Dar tocmai aici apare întrebarea următoare: dacă invitația este atât de largă, înseamnă că orice răspuns este suficient? Iar Evanghelia răspunde clar și fără echivoc: nu.

Haina pe care nu o vede nimeni

Împăratul intră în sala nunții și observă un om fără haina de nuntă, spune Iisus. Este momentul în care parabola schimbă din nou direcția. Omul fusese primit, era înăuntru, dar prezența fizică la ospăț nu era suficientă. Ce reprezintă haina?

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra faptului că nu este vorba despre hainele exterioare, ci despre faptele omului și despre curățenia vieții sale. În omilia sa la Matei 22, el le cere ascultătorilor să nu confunde podoaba trupului cu haina sufletului.

Sfântul Augustin merge într-o direcție asemănătoare, dar formulează cu o precizie remarcabilă că haina de nuntă este legată de iubirea care izvorăște dintr-o inimă curată, dintr-o conștiință bună și dintr-o credință sinceră. Așadar, haina nu este un simbol al perfecțiunii sociale. Este imaginea unei transformări interioare care ajunge să se vadă în felul în care trăiește omul.

Nu hainele ne validează

Există aici o capcană foarte actuală. Putem transforma religia într-o colecție de semne exterioare, de vorbe corecte, gesturi și ritualuri, imagine publică impecabilă. Dar Evanghelia introduce un personaj care se află chiar în sala nunții și totuși nu are haina. Cu alte cuvinte, omul poate fi aproape de spațiul religios fără ca religia să fi ajuns în el.

Sfântul Augustin observă că nici sacramentele, luate singure, nu explică haina de nuntă, deoarece darurile sacramentale pot fi primite de oameni care nu trăiesc în aceeași stare sufletească. Pentru el, elementul distinctiv este iubirea adevărată, care trebuie să crească și să modeleze existența. Această idee merită scoasă din limbajul strict teologic și adusă în viața de fiecare zi.

Poți spune că iubești și să nu fii capabil să ierți. Unul vorbește despre credință și să nu poate suporta omul diferit. Altul apără valorile și devine crud cu cei care nu le împărtășesc. Putem avea o imagine publică impecabilă și o conștiință care să ne contrazică. Haina de nuntă este, în această lectură, distanța dintre ceea ce afirmăm și ceea ce devenim.

Darurile pe care le primim fără să le merităm

Perspectiva alegerilor devine și mai interesantă dacă privim viața însăși ca pe un dar. Sănătatea, atunci când o avem, este un dar, la fel puterea de a munci, inteligența, voința, capacitatea de a iubi, prietenia, familia, timpul și chiar posibilitatea de a o lua de la capăt după o greșeală sunt realități pe care nu le controlăm în întregime. Și care nu sunt, în principiu, meritul nostru, decât utilizarea sau amplificarea lor.

Creștinismul nu spune că omul nu trebuie să muncească pentru nimic, așa cum eronat interpretează unii exemplul cu păsările cerului și crinii câmpului. Spune altceva, că omul nu este proprietarul absolut al existenței sale. De aici se poate înțelege mai bine masa de nuntă din parabola lui Iisus. Ospățul este pregătit înainte ca invitații să ajungă, darul precede meritul, iar răspunsul vine după oferirea darului.

Aceasta este logica harului în creștinism. Dumnezeu nu este prezentat ca un contabil, ca un joc video, în care ca omul e așteptat să acumuleze suficiente puncte înainte de a i se deschide ușa și a i se oferi accesul. Tocmai de aceea refuzul invitației devine atât de grav. De această dată, nu este refuzată o obligație, ci chiar un dar.

Ce înseamnă astăzi chemarea lui Dumnezeu?

Într-o societate pluralistă și secularizată, precum cea de azi, întrebarea despre credință nu poate fi tratată ca și cum toți oamenii ar trebui să trăiască identic. Statele europene au forme diferite de relație între instituțiile statului și religie, iar libertatea religioasă include atât dreptul de a practica o credință, cât și libertatea de a nu avea una.

Există o tensiune reală, resimțită de unii acut, pe care parabola ne permite să o analizăm. Într-un spațiu public în care identitatea este adesea negociată prin imagine, grupuri și validare, cât de liber mai este omul să-și asume convingerile? Aici chemarea lui Dumnezeu poate fi înțeleasă nu ca o chemare la conflict cu societatea în general, ci ca o invitație la consecvență.

Credința nu are nevoie de agresivitate pentru a fi publică și nici discreția nu trebuie confundată cu rușinea. Un om poate fi credincios fără să-i disprețuiască pe cei care gândesc diferit, așa cum unul care alege o anumită dietă, nu trebuie să-i învinovățească pe cei care nu aderă la ea. Dar, așa cum proaspeții aderenți la veganism sunt cei mai agresivi critici ai dietei care include carne, cei mai recenți descoperitori ai credinței sunt și fundamentaliști. Ei devin fervenți critici ai nepracticanților, ai ateilor, ai scepticilor, ai căldiceilor, cum îi numește Scriptura la cartea Apocalipsei, cap. 3, versete 15-16, uitând că nu cu multă vreme în urmă, se regăseau printre aceștia.

Lumina din mijlocul îndoielii

Imaginea luminii este potrivită pentru această dilemă. În Evanghelie, lumina nu înseamnă absența oricărei îndoieli. Credința nu îl transformă pe om într-o ființă incapabilă să se întrebe. Dimpotrivă, credința matură poate suporta întrebările.

În aceeași perspectivă, Pilda nunții nu ne invită să identificăm rapid cine sunt cei aleși și cine sunt cei respinși. Versetul final, care spune „mulți sunt chemați, dar puțini aleși”, nu este o licență, o autorizație pentru ca omul să se proclame judecător al celorlalți. Este mai degrabă o întoarcere a privirii spre sine.

Eu cum răspund, ce aleg când nimeni nu mă vede? Ce se întâmplă cu mine când credința îmi cere să pierd ceva din confort? Ce fac atunci când bunătatea nu îmi aduce aplauze, când nu o fac publică?

Aici se află una dintre cele mai incomode dimensiuni ale pildei. Nu este dificil să ne imaginăm că „ceilalți” au nevoie de schimbare, mult mai greu este să acceptăm că invitația ne privește personal.

Întrebarea de după petrecere

Dacă am fi invitați astăzi la o asemenea nuntă, ce am lua cu noi? Am aduce doar ceea ce avem în conturi, în diplome, în funcții și în profilurile publice? Sau am veni cu felul în care ne-am purtat cu oamenii care nu ne puteau oferi nimic? Dacă am lua cu noi felul în care ne-am comportat cu părinții, cu copiii, cu colegii? Mai mult, dacă ne-ar însoți atenția noastră față de omul vulnerabil, atitudinea față de cel care ne-a greșit ori cel pe care nu-l putem controla?

Aici haina de nuntă devine o metaforă extraordinar de puternică. Nu ne întreabă ce marcă poartă haina, dar ne întreabă ce fel de om o poartă.

Sfântul Ioan Gură de Aur dă o formă concretă acestei imagini. El îi trimite pe ascultători la exemplul oamenilor sfinți și al celor care și-au împodobit mai ales sufletul, nu aparența exterioară. Pentru el, adevărata podoabă este legată de viața morală. Este greu să găsești o observație mai actuală într-o epocă în care imaginea, oricât de falsă ori de apropiată de adevăr, poate fi construită în câteva secunde.

Puterea lui Dumnezeu nu este o forță magică

În dialogurile contradictorii dintre apărătorii credinței și sceptici intervine adesea întrebarea legată de puterea lui Dumnezeu. În același capitol 22 din Evanghelia după Matei, Iisus le spune saducheilor: „Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”. Versetul apare în dialogul despre înviere, după întrebarea pusă de saduchei lui Iisus. Nu este o explicație directă a pildei nunții, dar apropierea celor două episoade în același capitol permite o întrebare fertilă. Ce înseamnă, pentru creștinism, puterea lui Dumnezeu?

Un preot a fost solicitat, la un moment dat, să găsească niște exemple din lumea concretă pentru a-i explica unui copil ce este puterea lui Dumnezeu. Era dificil să explice că nu este vorba despre o energie impersonală pe care omul ar putea să o manipuleze. Atunci, a folosit energia ca termen de referință.

Însă comparația cu electricitatea poate fi sugestivă doar până la un punct: electricitatea este o formă de energie fizică, măsurabilă și descrisă prin legi naturale; Dumnezeu, în teologia creștină, nu este o energie fizică din univers. Puterea lui Dumnezeu este legată de lucrarea Sa creatoare, de viață, de mântuire și de transformarea omului. Tocmai de aceea reducerea ei la o noțiune precum energie vitală ar modifica sensul teologic al expresiei. Însă copilul a înțeles.

Ce au înțeles sfinții Părinți prin puterea lui Dumnezeu

Pentru Părinții Bisericii, puterea lui Dumnezeu nu este în primul rând spectacolul forței, ci lucrarea prin care Dumnezeu schimbă omul. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre această putere în relație cu Hristos, cu eliberarea omului din răul moral și cu viața transformată. În omiliile sale, el revine constant la ideea că participarea la realitatea creștină trebuie să producă o schimbare concretă a vieții. În cazul hainei de nuntă, el vorbește explicit despre fapte necurate ca despre ceea ce murdărește haina sufletului.

Sfântul Augustin, la rândul său, leagă haina de nuntă de iubire. Nu orice iubire, ci iubirea care izvorăște dintr-o inimă curată și dintr-o conștiință bună. Aici se întâlnesc cei doi Părinți într-un punct esențial, al credinței autentice care nu rămâne un simplu decor al sufletului, ci fundament. Ea este precum un pământ care trebuie să producă roade.

Puterea lui Dumnezeu nu este demonstrată de omul care vorbește cel mai vehement despre Dumnezeu, ci poate fi recunoscută în omul care devine mai capabil să iubească, să ierte, să slujească și să reziste răului.

Decalogul nu este o listă de interdicții în sine

Din această perspectivă a credinței fertile poate fi înțeles și Decalogul. Cele Zece Porunci nu sunt doar o listă de „nu ai voie”. Ele configurează o ordine a relațiilor,  relația cu Dumnezeu, cu părinții, cu viața, cu familia, cu adevărul, cu bunurile celuilalt. În tradiția creștină, însă, Decalogul nu epuizează morala Evangheliei.

Iisus concentrează Legea în iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui, iar întreaga etică a Creștinismului este astfel orientată spre o transformare a inimii, nu doar spre respectarea mecanică a unor reguli. De aceea haina de nuntă nu trebuie redusă la comportamentul exterior. Un om poate respecta o regulă și să rămână lipsit de milă, iar adevărul să-l folosească drept armă. Nu puțini apără familia, dar nu-și respectă propriii copii și vorbesc despre Dumnezeu, dar nu-l văd pe omul aflat în fața lor. Adevărata probă a credinței este ceea ce se întâmplă, din perspectiva noastră, cu omul pe care îl întâlnim.

Alegerea începe cu lucrurile mici

Până la marea alegere, dacă participăm sau nu la nunta fiului de împărat, simbolic vorbind, adică, dacă lăsăm credința și iubirea să ne fertilizeze sufletul pentru a rodi curat, avem de făcut alegeri mici.

Când vorbim despre alegeri, despre opțiuni, ne gândim adesea la marile momente ale vieții, cum e cariera, căsătoria, locul în care trăim, prietenii, eventual deciziile financiare. Dar Evanghelia ne obligă să coborâm alegerea în lucrurile mici. Aleg să răspund sau să rănesc, să ascult sau să întrerup, să ajut sau să trec mai departe? Cu fiecare întrebare, putem parcurge ipostaze ale vieții personale. Am recunoscut o greșeală sau am preferat să inventez o justificare, mi-am recunoscut credința sau am ascuns-o, din teamă de ridicol?

Treptat, opțiunile noastre nu mai sunt doar personale, ci se răsfrâng și asupra altora. Aleg să nu confund libertatea mea cu dreptul de a-i umili pe ceilalți, să nu-mi transform convingerile în pretext pentru dispreț? În fiecare dintre aceste intersecții se coase, metaforic, haina de nuntă. Procesul nu are loc într-o singură zi, nici printr-un gest spectaculos, ci fir cu fir.

Curajul de a nu trăi pentru aplauze

Una dintre cele mai actuale dimensiuni ale parabolei este problema validării. Omul contemporan este expus permanent privirii celorlalți. Reputația, imaginea, statutul și apartenența la grupuri pot deveni criterii după care ne evaluăm ori îi evaluăm pe cei cu care venim în contact. Într-un asemenea context, asumarea credinței poate deveni incomodă. Asta dacă îndoielile și nevoia de apartenență la un club al aleșilor economic, de business, politic etc sunt mai puternice decât relația noastră cu divinitatea.

Dar și aici este nevoie de echilibru. Creștinismul nu cere exhibarea permanentă a credinței și nici transformarea ei într-un instrument de superioritate. Iisus însuși critică, în alte locuri ale Evangheliei, practica religioasă făcută pentru a fi văzută de oameni. De aceea întrebarea nu este doar dacă îmi recunosc public credința. Mai profund ar fi să încercăm să înțelegem dacă suntem aceeași persoană și atunci când nimeni nu ne privește.

Chemarea lui Dumnezeu nu este o invitație la vreun spectacol religios, ci o invitație la adevăr. Iar adevărul începe acolo unde încetează nevoia de a impresiona.

O sală în care intră și cei buni, și cei răi

Poate că una dintre cele mai surprinzătoare expresii ale pildei este faptul că slujitorii adună „și răi și buni”, iar aceasta împiedică orice lectură triumfalistă. Biserica nu este prezentată ca o sală în care intră oameni care au fost impecabili înainte de a primi invitația. Hristos spune că vine pentru cei bolnavi, pentru oile rătăcite. Invitația îi găsește pe oameni pe drum, cu tot trecutul lor, cu greșeli și vulnerabilități. Dar faptul că sunt primiți nu înseamnă că schimbarea nu e cerută și că astfel, devine inutilă. Aici se află tensiunea dintre har și responsabilitate, că ușa este larg deschisă, dar omul nu este invitat să intre și să rămână neschimbat.

Aceasta este una dintre ideile centrale ale Pildei nunții, că Dumnezeu poate primi omul așa cum îl găsește, dar iubirea Sa nu este indiferentă față de ceea ce devine omul din acel moment. Harul oferit din iubire nu este o declarație că nimic nu contează, ci este posibilitatea de a deveni altfel.

Tăcerea omului fără haină

Un detaliu foarte puternic este că omul întrebat de împărat despre lipsa hainelor de nuntă nu se apără, ci tace. El nu are un răspuns, nu spune că nu a știut că ar fi nevoie de o pregătire specială, nici că n-a fost informat. Omul respins din parabolă nici măcat nu protestează, căci neștiința de legi nu scutea de efectele acesteia nici acum 2000 de ani.

În interpretarea Sfântului Augustin, tocmai această tăcere arată imposibilitatea unei justificări înaintea celui care cunoaște adevărul inimii.

Scena poate fi citită și în cheie psihologică. Astfel, ne-am confruntat cu toții, de-a lungul vieții, cu momente în care toate explicațiile pe care ni le construim despre noi se prăbușesc. În fața unei întrebări simple, justificările pregătite pentru astfel de situații dispar și rămânem fără cuvinte. De ce am făcut un anumit lucru, de ce am întors privirea, când puteam lua atitudine, de ce am tăcut când trebuia să vorbim? E de ajuns să privim la anii din urmă și să găsim astfel de momente, în care puteam fi întâmpinați cu aceste întrebări. Unii chiar ni le-am pus nouă înșine.

De ce am preferat avantajul personal și am rămas lângă grup atunci când știam că grupul greșește? În acest punct, chemarea lui Dumnezeu încetează să mai fie o idee abstractă și devine o întrebare adresată conștiinței.

„Mulți sunt chemați, dar puțini aleși”

Versetul final poate suna sever, dar tocmai de aceea trebuie citit cu atenție. „Mulți sunt chemați” arată amploarea invitației. „Puțini sunt aleși” introduce responsabilitatea răspunsului.

Nu avem de calculat numărul celor salvați și nici de împărțit lumea în „noi”, cei buni, și „ei”, cei răi.

În lectura patristică a lui Augustin, omul fără haina de nuntă reprezintă mai mult decât un individ izolat; imaginea poateconstitui un avertisment pentru mulți dintre cei care participă aparent la viața credinței fără a avea iubirea care îi dă conținut.

Aceasta este partea dureroasă, că poți fi „în sală” și să nu fii pregătit, să cunoști limbajul credinței și să nu-i trăiești sensul. E atât de ușor să fim aproape de lumină și să alegem întunericul interior. Chemarea, invitația există, dar răspunsul nostru este o chestiune de alegere, căci dincolo de porunci, de voință și de putere, Dumnezeu ne-a înzestrat cu libertatea opțiunii.

Sfântul Ioan Damaschinul, între voința divină și liberul arbitru al omului

În lucrarea sa fundamentală de dogmatică Învățătură de credină creștină ortodoxă, Sfântul Ioan Damaschinul nu folosește versetul biblic „Mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 22:14) ca dovadă și argument pentru un tip de predestinare selectivă sau chiar arbitrară a lui Dumnezeu. Asta chiar dacă în popor, oamenii își explică mai ușor unele lucruri spunând că așa a vrut Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschinul analizează relația dintre voia lui Dumnezeu, preștiința divină și liberul arbitru al omului pe calea mântuirii.

Omul invitat la nuntă, dar alungat din cauză că nu avea haina de nuntă reprezintă creștinul care a primit chemarea (Botezul, credința,), dar nu și-a curățit sufletul prin fapte bune și pocăință, mărturisire și euharistie. Dumnezeu a lansat o invitație generală, dar omul se auto-exclude din rândul celor aleși atunci când refuză să conlucreze cu harul primit. Mântuirea este o scopul suprem universal, calea spre ea este oferită în dar, însă accesul depinde de libertatea fiecăruia de a îmbrăca „haina” credinței lucrătoare prin iubire.

O întrebare pentru omul de astăzi

În cele din urmă, haina de nuntă nu este ceva ce putem cumpăra, căci nu se află într-un magazin, nic nu se poate comanda pe măsura noastră. Cu atât mai puțin, nu vine odată cu o funcție și nici nu se poate împrumuta de la un om virtuos. Cu toate drumurile și pelerinajele, cu toate închinările și venerările, haina aceasta se țese din alegeri. Din felul în care tratăm omul slab, din modul în care ne purtăm cu părinții și învățătorii noștri, din felul în care ne ocrotim familia și ne ocupăm de copii. Vine și din felul în care folosim puterea pe care o avem, din cum reacționăm când suntem nedreptățiți. Capacitatea de a cere iertare, curajul de a spune adevărul, discreția cu care facem binele și recunoștința pentru darurile pe care nu le-am creat noi sunt alte câteva repere din țesătura noastră spirituală.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede tocmai aici sensul veșmântului, nu în strălucirea exterioară, ci în frumusețea sufletului și în faptele care îl împodobesc.

Ospățul este pregătit. Întrebarea rămâne

În fața acestei parabole, omul modern poate fi tentat să întrebe dacă totul este literalmente adevărat, simbolic, istoric sau metaforic. Dar o parabolă nu trebuie redusă la o problemă de clasificare, ea funcționează prin imagine. Ne pune în fața unei mese, ne arată invitația, oamenii care nu vin, precum și cei care, după o nouă invitație, sunt cei care vin. Vedem omul fără haină potrivită, și totul se derulează ca un film, la care ne uităm după o zi de muncă.

Dar, cadrul se restrânge brusc și apoi ne lasă singuri cu întrebarea adresată nouă. Ce vom purta la această nuntă? Nu ce vom pune pe noi, ci ce vom purta în noi. Vom veni cu orgoliul nostru, cu frica de opinia celorlalți, cu nevoia de validare, indiferența față de cel vulnerabil și cu credința redusă la aparență?

Sau cu acea formă de iubire despre care Părinții Bisericii spun că nu poate rămâne doar în cuvinte? Pilda nunții nu ne promite că alegerea va fi ușoară, dar ne amintește însă că ea există și că o avem în fața nostră zilnic, la fiecare întâlnire și mai ales atunci când renunțăm la egoism. E vie în fiecare act de curaj, când iertăm., atunci când alegem să nu răspundem răului printr-un rău mai mare.

Chemarea lui Dumnezeu poate fi auzită tocmai acolo unde zgomotul lumii se oprește pentru o clipă, căci masa este pregătită și invitația deschisă. Rămâne întrebarea la care nimeni nu poate răspunde în locul nostru: cu ce fel de suflet intrăm la ospăț?