Povestea datornicului nemilostiv. De ce iertarea rămâne cea mai grea lecție a creștinismului

Pilda datornicului nemilostiv vine la mijlocul unui capitol dens al Evangheliei după Matei, plin de învățături care au devenit, cu timpul, adevăruri de credință. Învățăm acolo despre smerenie, despre sminteală, despre oaia rătăcită, despre corectarea frățească și despre puterea rugăciunii făcute în doi sau în trei. Toate aceste fire narative converg, însă, spre același punct central. E întrebarea lui Petru despre limitele iertării și răspunsul copleșitor al lui Iisus, ce refuză să pună orice limită iubirii care iartă.

Smerenia pruncului, întoarcerea de care avem, cu toții, nevoie

Ucenicii Îl întreabă pe Iisus cine este cel mai mare în împărăția cerurilor. Răspunsul Său sfidează, din start, orice logică a ierarhiei omenești. Chemând un copil și în mijlocul lor, Iisus rostește una dintre cele mai răsturnătoare fraze ale întregii Evanghelii. „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor”.

Întoarcerea cerută aici nu este una geografică, ci una a inimii — o revenire dinspre erorile comportamentului lipsit de iubire și empatie, dinspre lipsa de iertare și de grijă pentru cel de lângă noi, înapoi spre simplitatea încrezătoare a copilăriei. Legea talionului, „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, legea veche a răzbunării, urma să fie înlocuită de Legea nouă, a iubirii creștine.

Și totuși, dacă privim în jur, legea răzbunării continuă să fie aplicată cu fervoare și astăzi, iar moartea seamănă victime fără număr. Violența naște violență, iar lipsa de iubire duce la monstruozități fără seamăn. Legea iubirii pare, cu rare excepții, la fel de greu de aplicat astăzi ca acum două mii de ani. Ce anume ne împiedică să renunțăm la răul din noi rămâne o întrebare deschisă. Dar un lucru este limpede. Răzbunarea se răsfrânge nu doar asupra celui care o suportă, ci și asupra răzbunătorului însuși.

A-ți face dreptate cu propria mână devine, pentru unii, programul întregii vieți. Însă niciodată acest program nu va umple, cu sângele celor chinuiți, golul durerii sau al ființelor pierdute. Acel gol nu poate fi umplut decât cu iubire pentru amintirea celor plecați, cu rugăciuni și gesturi de generozitate făcute în numele lor, spre nădejdea mântuirii sufletului lor.

Pomana de Sfânta Marie: o tradiție a iubirii care nu se stinge

Marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, sărbătorit chiar în această perioadă a anului bisericesc, cu o zi în urmă, aduce cu sine, în multe regiuni ale țării, obiceiul dăruirii de alimente pentru sufletul celor plecați. Împărțeala, cum i se spune în Oltenia, presupune cteva pregători. În primul rând a unor pite coapte acasă sau comandate la brutărie, în care se înfige o lumânare aprinsă.

Alături de bucatele gătite, se dăruiesc fructele de sezon. Poate fi pepene galben și lubeniță, struguri, prune, pere. Un vas nou poate găzdui vin sau un preparat culinar, însoțit de tacâmul potrivit. Femeile alcătuiesc un coș învelit într-un ștergar curat, unde așază toate acestea alături de ouă fierte și, neapărat, flori proaspete. Este, într-un fel, o masă pe care morții cei dragi o primesc prin cei rămași în viață, care iau pomana. Gestul e menit să fie primit ca generozitate și ajutor pentru ușurarea și mântuirea sufletelor plecate. Această tradiție populară vorbește, în felul ei tăcut, despre aceeași iubire fără condiții pe care Evanghelia o cere între cei vii.

Sminteala, apa murdară care ne contaminează sufletele

Versetele următoare ale capitolului vorbesc despre sminteală. Este ispitirea omului de a se comporta împotriva propriei ființe și a celor din jur. Mai mult, împotriva vieții, a luminii, a iubirii și a liniștii sufletești. Aceste ispitiri își au izvorul, în ultimă instanță, chiar în sursa răului. Dar ele pot ajunge la noi prin intermediul altor oameni, în care ispita demonică a pătruns deja mai devreme.

Totul funcționează ca o apă murdară, care se strecoară prin crăpăturile vieții. Profită de nesiguranța și slaba noastră credință. Astfel, contaminează apa curată a sufletelor pe care le atinge. Vorba veche, „spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”, rămâne, în acest context, elocventă. În preajma otrăvii, nu ai cum să rămâi sănătos.

O știu cel mai bine oamenii din agricultura intensivă, care au aplicat, o viață întreagă, tratamente chimice pământului și plantelor. Asta le-a afectat, în timp, propria sănătate. Același lucru s-a întâmplat cu recoltele, ale căror consecințe le-a suportat, ulterior, consumul uman. Astăzi, cei mai mulți ies din farmacii cu pungi întregi de medicamente. Trăim, prea des, după principii greșite, iar apoi încercăm să înlăturăm consecințele cu costuri uriașe. O facem, în loc să alegem, de la bun început, principiile bune, care ne-ar fi ferit de multă suferință inutilă.

Iisus continuă cu o avertizare radicală despre prețul sminetelii. „Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te smintește, taie-l și aruncă-l de la tine.”. Limbajul este voit șocant, tocmai pentru a sublinia gravitatea reală a alegerilor care ne îndepărtează de viață. Evident, nu este o îndemnare literală la automutilare. E o metaforă puternică despre necesitatea de a renunța, ferm, la tot ce ne trage spre pierzanie.

Oaia rătăcită: bucuria căutării care nu se oprește niciodată

Capitolul continuă cu una dintre cele mai iubite imagini din toată Evanghelia. „Dacă un om ar avea o sută de oi și una din ele s-ar rătăci, nu va lăsa, oare, în munți pe cele nouăzeci și nouă și, ducându-se, va căuta pe cea rătăcită? Și dacă s-ar întâmpla s-o găsească, adevăr grăiesc vouă că se bucură de ea mai mult decât de cele nouăzeci și nouă, care nu s-au rătăcit”.

Aceste versete au inspirat frumoasa priceasnă Blândul Păstor, atât de iubită de creștinii de la noi. Mesajul rămâne limpede. „Nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceștia mici”. Fiecare suflet rătăcit contează la fel de mult ca întreaga turmă rămasă în siguranță — poate chiar mai mult, în ochii Bunului Păstor care nu se odihnește până nu-l aduce înapoi acasă.

Un manual de resurse umane vechi de două mii de ani

Versetele care urmează par desprinse dintr-un manual modern de management al conflictelor. „De-ți va greși ție fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine și el singur. Și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi… Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii.”

Este, practic, un protocol perfect de rezolvare graduală a conflictelor interumane: discuție privată întâi, apoi martori, apoi comunitatea întreagă. Nu orice lider este dispus, astăzi, să urmeze acești pași — dar chiar și un psiholog contemporan, la care te îndrepți atunci când comunicarea din relațiile tale nu mai funcționează, îți va spune, în esență, exact aceleași lucruri.

Unora li se pare că descoperă lucruri complet noi atunci când aud aceste principii reformulate modern. Că e nevoie, neapărat, ca un înțelept venit de la marginile lumii să le lumineze bezna sufletului și a minții, în care și-au adâncit propria viață și pe a celor din jur. De fapt, nu au căutat niciodată acolo unde soluțiile pentru viață așteaptă, răbdătoare, de milenii. Citită cu atenție, Biblia dezvăluie, în paginile Noului Testament, principii aplicabile perfect și astăzi, pe care unii le vând, în forme reambalate, pe bani grei, deși accesul la ele rămâne, de fapt, absolut gratuit. E de ajuns să deschizi Noul Testament ca să găsești, în acele pagini, răspunsuri dăruite direct de Bunătatea Supremă.

Legarea și dezlegarea, taina spovedaniei explicată simplu

Un alt verset esențial vorbește despre rostul Bisericii, ca instituție, în cazul celor care refuză să-și recunoască greșelile și să se îndrepte: „Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer.”

De aici s-a născut, în tradiția creștină, taina mărturisirii păcatelor, cunoscută drept spovedanie, mărturisire însoțită de exprimarea directă a regretului pentru faptele comise, urmată de o exersare concretă a acestui regret, prin rugăciuni și fapte de penitență. Canonul, cum este numit acest set de exerciții spirituale, nu reprezintă o pedeapsă, ci o ocazie reală de a conștientiza răul făcut celor din jur și, deopotrivă, nouă înșine.

Dezlegarea primită prin preot vine, în ultimă instanță, de la Dumnezeu, preoții rămân doar intermediarii, nu sursa reală a mântuirii. De rugăciunea lor avem nevoie, pentru ca, regretând cu adevărat faptele, acestea să fie purificate prin implorarea milei divine. Este o spălare a sufletului de contaminările și ispitirile, smintelile despre care vorbea evanghelistul chiar la începutul acestui capitol.

Armonia celor doi sau trei: cheia care deschide cerul

Un alt verset memorabil sună astfel: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri.” Dacă simpla bună înțelegere dintre doi oameni, ajunși la o idee bună pe care vor să o pună în practică, este suficientă pentru ca Energia Supremă, Cel care a făcut chiar cerul și pământul, să-i ajute, acest adevăr ar trebui să ne locuiască permanent mintea și sufletul.

Armonia rămâne, astfel, cheia reală a succesului, nu răutatea, care este mereu distructivă, nu invidia, nu violența. Toate acestea alcătuiesc un cor cacofonic, aflat la mare distanță de armonia polifonică a înțelegerii, a muncii făcute împreună, a conviețuirii pașnice, în iubire și adevăr. Practic, este de ajuns ca mințile noastre să gândească bine împreună, pășind în cadența consensului, pentru ca lucrurile bune să prindă viață, prin iubire și armonie. Poate părea o secvență utopică, însă merită, oricând, să încercăm.

Versetul următor merge chiar mai departe: „Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”. Această promisiune rămâne valabilă chiar și atunci când ne rugăm împreună departe de comuniunea oficială a Bisericii, poate acasă, poate vizitând un bolnav, poate mângâind lacrima unei văduve sau dorul unui orfan.

Pilda datornicului nemilostiv e oglinda în care ne recunoaștem prea des

Pilda datornicului nemilostiv vine la mijlocul acestui capitol dens, plin de învățături devenite, cu timpul, adevăruri de credință, dar rămâne, poate, cea mai neuitată dintre toate. Am întâlnit-o, fiecare dintre noi, în viețile noastre de atâtea ori, încât a devenit aproape un loc comun. Omenirea creștină, la fel ca și cea de alte religii, nu a învățat, nici astăzi, să iubească din toată inima.

Căci dacă ar fi învățat cu adevărat, pilde precum aceasta nu ar mai fi avut sens. Ar fi lipsit din peregrinările lui Iisus Hristos, ar fi lipsit din Sfintele Scripturi, dar, mai ales, ar fi lipsit din milioanele de vieți afectate, an de an, de lipsa de îngăduință și de înțelegere față de cei mai vulnerabili dintre noi.

Totul pornește de la o întrebare pusă chiar de Apostolul Petru: „Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori?” Petru încerca, practic, să măsoare dimensiunile iertării, să afle cum trebuie să se poarte cu un recidivist, cu un om căruia, deși i-a fost acordată deja iertarea pentru faptele sale, persistă în eroare și în comportamentul deviant.

Răspunsul lui Iisus depășește, cu mult, orice calcul omenesc: „Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte.” Petru încerca, în fond, să cuprindă iubirea dumnezeiască în limitările înguste ale gândirii umane — ca și cum ar fi vrut să adune toate apele lumii într-un singur vas prea mic pentru asemenea abundență.

Zece mii de talanți contra o sută de dinari. Matematica iertării refuzate

Pilda propriu-zisă demonstrează, prin cifre concrete, absurditatea comportamentului nemilostiv. Un slujitor este chemat să dea socoteală stăpânului său pentru o datorie de zece mii de talanți — o sumă astronomică, imposibil de plătit vreodată de un simplu om. Neavând cu ce plăti, stăpânul poruncește vânzarea lui, a soției, a copiilor și a tuturor bunurilor sale, pentru acoperirea datoriei.

Căzând în genunchi, slujitorul se roagă pentru îngăduință, promițând că va plăti totul. Stăpânul, milostivindu-se, îi dă drumul și îi iartă întreaga datorie — un gest de generozitate copleșitoare, aproape de neînțeles pentru mintea omenească obișnuită cu logica strictă a datoriilor și a plăților.

Dar, ieșind de la stăpân, exact acest slujitor iertat găsește pe unul dintre colegii săi, care îi datora doar o sută de dinari — o sumă infimă, comparativ cu cea pe care el însuși tocmai fusese iertat. Punând mâna pe el, îl sugrumă, cerându-i imperativ plata datoriei. Cel datornic cade, la rândul lui, în genunchi, rugându-l pentru aceeași îngăduință pe care primul o primise cu doar câteva clipe mai devreme — dar cererea îi este refuzată brutal, iar omul e aruncat în închisoare, până la achitarea completă a datoriei.

Ceilalți slujitori, martori la această scenă, se întristează profund și povestesc totul stăpânului. Mânia acestuia este pe măsura trădării: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine?” Slujitorul nemilostiv este dat, în final, pe mâna chinuitorilor, până la plata întregii datorii inițiale — o revenire aspră la consecințele pe care propria lui lipsă de milă le-a atras asupra sa.

Nemilostivul de lângă noi: pilda datornicului nemilostiv, în viața de zi cu zi

Pilda datornicului nemilostiv nu a rămas, din păcate, doar o poveste veche de două mii de ani. O regăsim, aproape zilnic, în felul în care oamenii tratează greșelile altora, uitând cu desăvârșire propriile lor păcate deja iertate. Uneori, ele sunt chiar uitate de familie, de prieteni, șterse de Dumnezeu însuși. Câți dintre noi nu am primit, la un moment dat, o a doua șansă neașteptată. Am făcut-o doar pentru a refuza, apoi, celui ce ne cerea exact același lucru?

Este ușor să ne recunoaștem, uneori, în chipul slujitorului nemilostiv. Suntem grăbiți să cerem iertare pentru propriile greșeli. Dar la fel de grăbiți judecăm aspru greșelile mult mai mici ale celor din jurul nostru. Datoria de zece mii de talanți rămâne, în fond, o metaforă pentru păcatul nostru față de Dumnezeu. E o datorie imposibil de acoperit prin forțe proprii. În același timp, ce cei o sută de dinari reprezintă, aproape întotdeauna, ofensele mărunte pe care ceilalți ni le fac. P acelea refuzăm noi, cu încăpățânare, să le trecem cu vederea.

Finalul pildei rămâne fără echivoc: „Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta — fiecare fratelui său — din inimile voastre.” Este o reluare directă a finalului rugăciunii „Tatăl nostru”, consemnată de Evanghelistul Luca în capitolul XI: iertarea pe care o primim rămâne condiționată, mereu, de iertarea pe care suntem dispuși să o oferim, la rândul nostru, celor din jur.

„Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”

Capitolul XVIII conține, în mijlocul său, un răspuns esențial la întrebarea care a frământat, dintotdeauna, inimile celor care nu I-au înțeles pe deplin menirea. „Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.” Nu este vorba, aici, despre o judecată aspră a păcătosului, ci despre o căutare activă, plină de compasiune. Este exact ca aceea a păstorului care pornește după oaia rătăcită. El lasă în urmă cele nouăzeci și nouă rămase în siguranță.

Este, poate, chiar acesta esența care coagulează întregul capitol XVIII al Evangheliei după Matei. De la smerenia pruncului, la sminteala care ne rătăcește, de la oaia căutată cu bucurie, la fratele mustrat cu blândețe, până la datornicul nemilostiv, care refuză să transmită mai departe iertarea primită. Toate aceste versete converg spre același adevăr simplu, dar niciodată ușor de trăit. Iertarea primită trebuie, neapărat, să devină iertare dăruită. Altfel, rămâne doar o poartă deschisă spre cer, prin carecei mai mulți refuzăm, cu încăpățânare, să trecem.