Zaharie Bărdașu, o alchimie a memoriei. Jurnalul unui om care a traversat istoria fără să-și piardă conștiința

Zaharie Bărdașu, luptător în rezistența anticomunistă, a început să scrie la începutul anului 1972, fără să se gândească la o carte. Destinatarul său era, înainte de toate, fiul său. Avea nevoie să fixeze pe hârtie o viață pe care timpul o putea risipi.

În caietele sale au încăput copilăria, orfelinatul, școala, războiul, familia, munca, nedreptățile, detenția, preocupările culturale și dragostea pentru locurile natale. Au încăput și Zalăul, Câmpia Sălajului, Sălajul, Satu-Marele, oamenii și istoria unei generații.

Astăzi, aceste însemnări nu mai aparțin doar familiei. Ele devin documentul unei epoci și, mai ales, mărturia unui om care a refuzat să lase uitarea să aibă ultimul cuvânt. Toate caietele cu însemnări, dosarele cu documente, fotografii, decupaje din presa vremii au fost păstrate. Fiul său, Mircea Silviu Bărdașu le-a concentrat cronologic într-o carte în care e onorată nu doar memoria tatălui său, ci a unei întregi pleiade de luptători și intelectuali sălăjeni.

Alături de mărturii stau, umăr la umăr, mai mult de 1000 de poezii în ceea ce poate fi numită o operă poetică vastă. Volumul conține o selecție din temele reprezentative. Bărdașu scrie despre satul natal, istorie și marile personalități, dovedind un patriotism autentic. Are o variantă personală a baladei Miorița, un poem amplu, dedicat fiicei lui Menumorut, iar Mihai Viteazul, Simion Bărnuțiu sau Gheorghe Șincai își au locul lor în poetica sa.

Memorialistica, între amintire și istorie

Memorialistica are un privilegiu aparte. Ea apropie istoria de omul care a trăit-o. Marile evenimente pot fi consemnate în tratate, cronologii și arhive. Jurnalul păstrează însă ceea ce documentul administrativ nu poate reda întotdeauna. Ca într-o casetă de valori sunt acolo emoția, ezitarea, speranța, umilința, bucuria unei zile obișnuite. În cazul lui Zaharie Bărdașu, această dimensiune este esențială. Nu avem de-a face cu o operă concepută pentru publicare. Nu există aici strategia unui autor care își construiește retrospectiv imaginea. Există un om care își adună amintirile.

De aceea, jurnalul funcționează ca o punte între biografia individuală și memoria colectivă. Copilul rămas orfan, elevul de la Școala Normală, învățătorul, soțul, tatăl, contabilul, deținutul politic și omul preocupat de istoria locului devin personaje ale aceleiași vieți. Memorialistica nu este, astfel, simplă rememorare. Este o alchimie a memoriei. Salvează ceea ce istoria oficială poate trece cu vederea și păstrează urmele unei lumi care altfel s-ar pierde.

Dacă de obicei, istoria o scriu învingătorii oficiali, cei care obțin și deținn puterea, prin aceste documente și memorii recuperate se scrie istoria de la firul ierbii. Perspectiva celor mulți e mai nuanțată și oglindește cu mai multă fidelitate realitatea. Asta chiar dacă aporoape niciodată, versiunea oficială nu va reține aproape nimic din consemnările acestora.

Zaharie Bărdașu și începuturile unei vieți marcate de pierdere

Zaharie Bărdașu s-a născut la 1 septembrie 1914, în Husmezău, localitate cunoscută astăzi drept Câmpia, în județul Sălaj. Părinții săi, Ioan și Maria, proveneau din familii de țărani săraci și lucrau ca servitori la moara lui Nicolae Hendea. Tatăl a murit pe frontul italian, la Doberdò. La scurt timp, Zaharie și-a pierdut și mama. Copilul a rămas orfan la o vârstă fragedă. A fost crescut o vreme de o mătușă din Rătești, apoi s-a întors în satul natal.

La șase ani, a ajuns la Orfelinatul „Iuliu Maniu” din Zalău, alături de alți copii orfani de război. Acolo și-a făcut studiile primare. Pentru că era bun la învățătură, a fost trimis la Școala Normală de învățători din Zalău. Criza economică mondială i-a întrerupt însă parcursul. Școala a fost desființată, iar elevii au fost transferați la Carei. A absolvit în 1932, dar nu a găsit imediat un post de învățător.

A lucrat în administrație, apoi a revenit în învățământ. În 1933 a fost numit suplinitor la Săcălășeni, iar în 1934 la Vama, în județul Satu Mare. Viața lui nu avea să cunoască însă stabilitatea.

Războiul, refugiul și alegerea politică

În 1935 a fost încorporat în Regimentul 81 Infanterie Dej. Izbucnirea Celui de-Al Doilea Război Mondial l-a readus în armată. După Dictatul de la Viena, a fost nevoit să se refugieze la Deva împreună cu logodnica sa, Elisabeta Negru.

După război, s-a întors la Zalău. A încercat, alături de Ioan Ardeleanu Senior, să contribuie la refacerea învățământului sălăjean. A fost însă marginalizat și îndepărtat de la Inspectoratul Școlar. Documentele cercetate în arhiva CNSAS arată limpede că această perioadă a reprezentat o ruptură decisivă în existența sa. În contextul instaurării regimului comunist, Bărdașu s-a înscris în Partidul Național Țărănesc și a ocupat funcția de secretar general adjunct și casier al organizației PNȚ Sălaj. A fost, de asemenea, secretar al despărțământului sălăjean al ASTRA. Pentru el, alegerea nu avea să rămână fără consecințe.

Canalul și anii în care memoria a devenit probă

În 1947, Zaharie Bărdașu a fost arestat. A fost internat la Penitenciarul din Oradea și eliberat în 1948, după demersurile repetate ale soției sale. Nu a mai putut reveni în învățământ. A lucrat în diferite instituții din Zalău, inclusiv în contabilitate. Securitatea a continuat însă să-l urmărească. În 1952, a fost din nou arestat și trimis la muncă forțată pe șantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră. Documentele CNSAS păstrează referate, autobiografii, procese-verbale de percheziție și interogatorii ce reconstruiesc această etapă a represiunii.

Restul este consemnat deopotrivă în arhivă și în scrisoarea pe care Zaharie Bărdașu i-a adresat-o fiului său. A trecut prin Cluj și Gherla, apoi prin coloniile de muncă de la Ghencea, Poarta Albă, Coasta Galeș, Valea Neagră și Borzești. A fost eliberat în primăvara anului 1954.

Jurnalul și scrisoarea către fiul său Mircea completează acolo unde arhiva nu mai păstrează toate documentele. Cercetătorul Marin Pop subliniază că nu există un dosar penal complet pentru întreaga perioadă a detenției, însă consemnările târzii ale lui Bărdașu oferă o mărturie amplă despre anii petrecuți în lagăre. Această întâlnire dintre document și memorie este una dintre marile forțe ale volumului. Arhiva CNSAS arată ce a făcut regimul cu omul. Jurnalul arată ce a rămas în omul asupra căruia regimul a acționat.

Un om urmărit pentru ceea ce gândea și pentru ceea ce scria

După eliberare, Bărdașu nu a intrat într-o adevărată libertate. A intrat într-o altă etapă a supravegherii. În 1959 i-a fost deschis un dosar de urmărire informativă. Securitatea urmărea legăturile sale cu foști membri ai PNȚ și încerca să afle dacă desfășura activități considerate ostile regimului. Informatorii erau plasați în anturajul său, iar întâlnirile aparent întâmplătoare erau uneori organizate de organele de represiune.

Documentele păstrează și opiniile lui despre colectivizare și industrializare. Bărdașu critica ritmul forțat al transformărilor economice și considera că agricultura fusese colectivizată „cu de-a sila”. Era nemulțumit și de diferențele dintre munca sa și avantajele de care beneficiau alții.

Într-o notă informativă din 1966 apare regretul său pentru pierderea profesiei de învățător. „Am pierdut mult căci am fost arestat”, spunea el, referindu-se la faptul că nu mai putea profesa în domeniul pentru care se pregătise.

În 1973, supravegherea capătă o nouă dimensiune. Securitatea deschide dosarul cu numele conspirativ „Scriitorul”. Interesul se mută asupra textelor sale, a poeziilor și a lucrărilor de sertar. Acest element schimbă perspectiva asupra manuscrisului. Omul care scria pentru fiul său ajunsese să fie urmărit tocmai pentru ceea ce scria.

„Destinul tragic al lui Zaharie Bărdașiu ilustrează foarte bine ceea ce s-a întâmplat în secolul XX cu intelectualitatea românească, trecută prin două războaie mondiale, dictaturi de stânga și de dreapta, urmărirea Securității etc.”, spune cercetătorul Dr. Marin Pop.

Traiectoria unui titular de dosar de la CNSAS

„Șansa lui Zaharie Bărdașiu, rămas orfan de ambii părinți la vârsta de numai un an (tata mort pe frontul italian, la Doberdò, în Italia, la scurt timp și mama sa) a fost că după război a fost „cules”, după cum spunea și el, de pe ulițele satului Câmpia (Sălaj) și adus la orfelinatul „Iuliu Maniu” din Zalău, unde a fost întreținut și la școală, absolvind Școala Normală de învățători.

A venit apoi războiul, a plecat în refugiu, iar după ce s-a reîntors în Sălaj, în 1945, a încercat, alături de Ioan Ardeleanu Senior, care îndeplinea funcția de inspector general, să reorganizeze învățământul românesc din Sălaj. Din păcate, vremurile se schimbaseră, ca urmare a „vântului schimbării”, ce venea dinspre Moscova, și au fost amândoi „epurați”, adică dați afară din învățământ de către noua putere pro-moscovită” precizează Marin Pop.

Un orfan de părinți, dar nu de conștiință

A luat atitudine și pe linie politică și a activat în cadrul PNȚ, condus de Iuliu Maniu, simbolul opoziției democratice din România, îndeplinind funcția de secretar general adjunct și casier al organizației PNȚ Sălaj.

Pentru că a îndrăznit să creadă și să lupte alături de Iuliu Maniu, pentru idealuri democratice, a suferit în temnițele comuniste, fiind arestat imediat după înscenarea de la Tămădău și desființarea ilegală a PNȚ, iar în noaptea de Sfântă Mărie, a anului 1952, alături de intelectualitatea sălăjeană ce nu fusese arestată până atunci, a fost dus la „celebrul” Canal.

Lăsat în libertate după doi ani de muncă silnică, a fost permament urmărit și terorizat de „prietenii” de la Securitate, după cum am descoperit în dosarele de Urmărire Informativă existente la CNSAS. Totuși, la fel ca alți intelectuali sălăjeni rămași în viață după calvarul suferit în temnițele comuniste, a reușit să găsească un „debușeu” în cadrul regimului național-comunist și să-și îndrepte atenția, prin scris și poezie, asupra unor personalități netrecute la „index”, precum Simion Bărnuțiu, Gheorghe Șincai, Mihai Viteazul etc. Desigur că nu putea vorbi despre mentorul și binefăcătorul său, Iuliu Maniu” depune mărturie cercetătorul Dr. Marin Pop.

Cartea este și un alt fel de dreptate făcută post mortem. Una în numele adevărului care a ieșit la suprafață.

„Considerăm că publicarea acestei cărți de către fiul său, Mircea Bărdașu, vine în sprijinul ideii că memoria rămâne una din puținele, din păcate, forme de justiție postumă, iar tânăra generație poate avea încă un model de urmat, dacă va fi curioasă să știe idealurle pentru care a trăit și a luptat Zaharie Bărdașu, în vremuri mult mai „complicate” decât cele pe care le trăim azi” încheie cercetătorul Marin Pop.

Munca silnică

„Mai mult decât munca istovitoare, mai greu de suportat au fost căldurile excesive din vara anului 1953. Coleg de suferință cu el era și Anton Pop din Zalău, absolvent al Academiei Comerciale, fost director de bancă și expert contabil. De fapt, marea majoritate a deținuților politici aparțineau elitei interbelice: medici, ingineri, ofițeri superiori, foști politicieni țărăniști, liberali sau social-democrați din aripa Titel Petrescu” notează Dr. Marin Pop.

„Cea mai «plăcută» muncă pe care a efectuat-o în lagărul de la Valea Neagră i s-a părut cea de spart și cioplit piatră, din care se realizau diferite sculpturi și ornamente, cu care a fost împodobit orașul Constanța și stadionul de fotbal. Îi spune fiului său că, după eliberarea din închisoare, a avut șansa să vadă asemenea pietre ornamentale, pentru care a «sângerat și transpirat», la stadionul din Constanța, în timpul unui concediu de odihnă pe care l-a petrecut cu familia la mare, în anii ʼ70.

Cea mai grea perioadă la săpatul pământului era iarna, atunci când era înghețat. Într-un schimb, patru deținuți trebuiau să încarce două vagoane de câte 15 tone, ceea ce era imposibil de realizat. Ca pedeapsă pentru nerealizarea normei zilnice, le era interzisă primirea pachetelor de acasă și a cărților poștale la care aveau dreptul, una pe lună. În momentul în care soseau pachetele de acasă pentru deținuți, celor pedepsiți le erau confiscate, iar alimentele erau introduse în cazanul comun în care se prepara mâncarea. Zaharia Bărdașiu subliniază că, în iarna anului 1953, «însăși pământul se ridicase împotriva noastră, să ne chinuiască» a consemnat Marin Pop în capitolul dedicat dosarului de urmărire din arhivele CNSAS.

Fiul care a întors timpul

Dacă Zaharie Bărdașu a scris pentru posteritate, Mircea Silviu Bărdașu este cel care a făcut posibilă întâlnirea acestei posterități cu manuscrisul. A adunat însemnările, le-a îngrijit și le-a transformat într-o carte. Gestul are o dimensiune filială evidentă, dar depășește cu mult spațiul familiei. Fiul îi redă tatălui o prezență pe care timpul o părea definitiv pierdută. Jurnalul devine astfel o capsulă a timpului. În el se întâlnesc copilul orfan, tânărul învățător, omul urmărit de Securitate, deținutul politic, tatăl, poetul și bătrânul care încearcă să-și pună viața în ordine înainte ca memoria să se stingă. Este și motivul pentru care volumul trebuie citit dincolo de valoarea lui literară. El este document, memorie și mărturie.

Iar documentele CNSAS adaugă o dimensiune esențială. Ele arată că ceea ce poate părea, la prima lectură, o poveste individuală este susținut de urmele concrete lăsate în arhive. Zeci de note informative, planuri de măsuri și referate urmăresc aceeași existență pe parcursul mai multor decenii.

O arhivă în așteptare

Documentele, caietele cu jurnalul, fotografiile erau în vasta bibliotecă a femiliei. Aceasta a fost realcătuită după 1945, odată cu întoarcerea familiei Bărdașu din refugiu. După Dictatul de la Viena, mulți intelectuali ardeleni vizați de autoritățile maghiare au ales să-și protejeze familia. Mircea Silviu Bărdașu s-a născut în timpul acestui refugiu.

După revenirea în Zalău, au fost repartizați într-o curte comună, pe care o împărțeau cu câteva familii. La un moment-dat, soția unui activist de partid l-a chemat pe micul Mircea la ea acasă, și în timpm ce aceasta căuta ceva, copilul iscoditor a deschis o carte aflată  acolo. Când a deschis-o, a găsit semnătura tatălui său pe pagina de titlu.

Amintirea acelei întâmplări l-a urmărit multă vreme. Când a venit momentul să pună în ordine actele rămase, după decesul tatălui, a descoperit scrisoarea pentru el și caietele cu însemnări. Cum Zaharie Bărdașu a început consemnările la o vârstă destul de înaintată, scrisul e pe alocuri neclar, ușor tremurat. După mai multe încercări, fiul a constatat că îi este aproape imposibil să înțeleagă cele 15 caiete cu scris mărunt.

Nașterea cărții

În 2012, Mircea Bărdașu mi-a arătat paginile dactilografiate cu poeziile tatălui său. Când am văzut caietele cu jurnalul, am înțeles unde era cea mai mare comoară. După doi ani, cercetătorul Marin Pop a văzut și el caietele și a confirmat valoarea lor.

Au mai trecut 12 ani până când Mircea Bărdașu a încredințat întregul material lui Silviu T. Căprariu. El a descifrat în totalitate paginile, aranjând materialul cronologic și făcând cuvenitele intervenții, pentru ca ceea ce era destinat doar informării fiului să devină o mărturie pentru noi toți.

Pe parcursul nașterii acestei cărți, radactorul de carte realiza dimensiunea multiplă a personalității autorului. Criticile dure uneori, la adresa autorităților erau cominate cu participarea la numeroase evenimente culturale ale lui Zaharie Bărdașu. Acolo, recita din poeziile sale, ridicând ștacheta unor activități adesea realizate în pripă.

Pentru fiul său, parcurgerea textului a fost o adevărată revelație. A fost ca și cum, prin intermediul cărții, și-ar fi primit încă o dată tatăl.

Scrisoarea către fiu

„S-au scurs alte trei zile ale anului 1972, în care am reflectat mai mult asupra începuturilor mele. Poate că ar fi necesar să scriu tot ce am pătimit, fie din pricina unor împrejurări, fie din cea a caracterului meu, uneori prea dârz. Am căutat şi caut, încă, ceea ce se numeşte „dreptate socială” – echitate. Este greu să o găseşti, atât din cauza fluctuaţiilor de gândire, cât mai cu seamă a repartizării bunurilor, care îi pune pe unii în situaţia de a sfida, iar pe alţii în situaţia de a suporta. Pentru că încă există carenţe ale vieţii, toate legiuirile bune pe care le-a emis societatea noastră n-au reuşit să-i facă pe oameni mai buni, mai omenoşi” începe Zaharie Bărdașu firul mărturisirilor.

„Urmările Celui de-al Doilea Război Mondial au secat o parte dintre preceptele morale care erau, de bine de rău, o stavilă împotriva răului. Fuga după câştiguri mari, uşoare, s-a intensificat. Existenţa tumultuoasă şi pretenţioasă îi face pe oameni să-şi trăiască individualist viaţa cea de toate zilele. Grija pentru bunul comun, bunul obştesc, a ajuns un paliativ pentru unii şi un mijloc de căpătuială pentru alţii. Legile sună bine, dar aplicarea lor cere o răbdare de fier şi un ataşament general, o conlucrare în obşte pentru ca să ne facem într-adevăr o viaţă lipsită de grija zilei de mâine.

Ceea ce s-a înfăptuit cu sânge şi sudoare trebuie păstrat, trebuie apărat, cu riscul de a le striga în faţă unor căpătuiţi «Opriţi-vă! Nu mai sunteţi poporul, nu mai sunteţi Ţara! Ţara şi poporul sunt cei mulţi!».

Îmi vin în minte – ca prin ceaţă – începuturile mele. Acestor începuturi am dorit să le închin rândurile ce urmează. Am mai încercat a aduna aceste aduceri aminte, însă, prin vreme, ele – unele dintre ele – s-au pierdut în necunoscutul uitării, iar altele mai persistă şi azi, fie că au fost inconştientizate în hainele bucuriei, fie în zdrenţele amorului şi ale suferinţei” spune autorul.

Azi nu e prea târziu

Cea mai bună pledoarie sunt cuvintele autorului. Ele conving potențialul cititor ori cercetătorul, că filele nu au fost tipărite din orgoliu. Hârtia suportă multe, dar adevărul merită cu prisosință sacrificiul coapcului, în drumul său până în fața ochilor noștri.

„Fiecare om îşi are steaua lui, se spune în popor. Steaua mea o văd şi azi pierdută printre constelaţii, cu lumina abia licărind, fiindcă n-am contribuit în prea mare măsură ca ea să lumineze. Şi asta pentru că, deşi musteau în mine atât versurile, cât şi proza, am fost fie distrat, fie leneş şi n-am avut răbdarea de a le aşterne pe hârtie, deşi poate ar fi fost folositoare cuiva.

N-am scris când a trebuit. Azi, e târziu. Nu mă mai pot bucura de a-mi duce pârdalnicele de bătrâneţi la gura sobei, scriind aceste rânduri cu amintiri din tinereţile mele. M-a bătut într-o vreme gândul să scriu şi un roman inspirat din viaţa satului. A eşuat ca o corabie prea încărcată. Am vrut să scriu nuvele şi mici povestiri pentru copii, dar lipsa de curaj şi de încurajare m-au făcut să le las baltă. De altfel, în goana după hrana zilei, timpul mi-a fost furat, iar azi doar aducerile aminte mă mai fac să cred că ceea ce scriu va rămâne aşa, ca o amintire amară a unei vieţi de om. Aş vrea ca viaţa mea s-o pot reda în capitolele distincte pe care le-am trăit”.

Surprizele din carte

Faptul că fiul și-a recuperat tatăl în adevărata sa dimensiune fost remarcat de Mircea Bărdașu cu ocazia lansării volumului, în 23 septembrie, la Zalău. Au fost prezenți alături de el, editorul Nadia Fărcaș de la editura Ecou Transilvan, și ea fiică a Sălajului, Dr. Marin Pop și susemnata. Am avut bucuria și onoarea de a scrie prefața cărții, alături de redactorul cărții, Silviu T. Căprariu.

„Eu nu l-am cunoscut pe tatăl meu”, a început el cu o mărturisire șocantă pentru public. „Dar, l-am descoperit după ce am citit scrisoare pe care mi-a lăsat-o. Mi-a fost foarte greu să descifrez scrisul tatei. Mi-a dat de gândit și cu mare greutate am reușit. Atunci am dat peste acele caiete și cele peste 1000 de poezii scrise de tata și dactilografiate. Mi-am spus că merită să public o parte dintre aceste poezii.

Cu ajutorul lui Alice, a prietenului meu Ion Pițoiu Dragomir, a lui Ovidiu Ghile și cu sprijinul domnului Dr. Marin Pop am reușit, până la urmă. Grație lui Silviu T. Căprariu, textul a devenit o cartea. Atunci când a observat unul dintre manuscrise a fost interesat dacă mai există și alte caiete. A găsit chestiuni interesante și m-a întrebat dacă mai sunt și alte caiete. A început să le descifreze, și atunci am ajuns la concluzia că ar fi bine să nu publicăm o carte doar cu poezii. Așa am decis alături de ie, ca memoriile tatălui să fie baza cărții, iar poeziile să completeze portretul.

De pe coperta cărții ne privește autorul la anii maturității. Este un autoportret, dovedind talentul de artist și soliditatea Școlii Normale, care îi pregătea pe viitorii învățători și în sfera artistică.

Viața construiește cartea

„Tata avea relații cu mulți oameni de cultură din țară, cu politicieni, cu mulți sălăjeni. Avea o afecțiune sepcială pentru Iuliu Maniu, căci din orfelinatul care îi purta numele a început viața. Fusese orfan de război la 1 an și odată cu anii de școală, a ajuns la acel orfelinat. Bunicul murise la Doberdò del Lago. La un moment dat m-am gândit să merg acolo, în Italia, și să văd dacă există mormintele românilor din război. N-am mai ajuns, a fost o idee pa care n-am mai dus-o până la capăt.

La un an de la moartea bunicului a decedat și bunica, de durere, iar tata a rămas orfan la un an și trei luni. Am rămas complet tulburat când am citit primele pagini al scrisorii.

La baza aceste cărți a stat așadar scrisoarea și ajutorul celor pe care i-am amintit. Cartea reflectă viața adevărată. Tot ce e aici nu a fost scris pentru a fi publicat. E scris așa cum a fost viața, fără a fi romanțată” a mai spus Mircea Silviu Bărdașu, octogenarul care a făcut din publicarea cărții o datorie de onoare împlinită.

Zaharie Bărdașu, unul dintre părinții fondatori ai Zalăului modern

Zaharie Bărdașu, care s-a stins la 3 iunie 1980, poate fi considerat unul dintre părinții fondatori ai Zalăului modern. Nu prin funcții înalte și nici prin proiecte grandioase de infrastructură. Contribuția lui a fost alta. A lucrat pentru memorie, pentru identitate și pentru recuperarea trecutului.

A susținut amenajarea parcului din centrul localității natale, între biserică și școală. A propus marcarea unor locuri și personalități prin plăci comemorative. A susținut atribuirea numelui lui Mihai Viteazul singurului bulevard din Zalău.

S-a implicat în recuperarea memoriei lui Ioniță Scipione Bădescu, prieten al lui Mihai Eminescu. A scris, a corespondat, a participat la întâlniri culturale și a susținut promovarea unor locuri istorice din județ. A publicat în revistele vremii pe teme istorice, a propus și a ajutat la înființarea unei cantine sociale la Zalău. Nu a construit blocurile care au schimbat orașul în anii socialismului. A contribuit însă la construirea unei structuri mult mai delicate și mai complicate, aceea a unei conștiințe locale.Uneori această arhitectură a memoriei este partea cel mai greu de măsurat și cel mai ușor de pierdut.

Poetul rădăcinilor și al datoriei

Poezia lui Zaharie Bărdașu se naște din aceeași nevoie de a păstra. Nu este o poezie a experimentului formal. Este o poezie a memoriei, a familiei, a pământului și a istoriei.

În Iubire de neam, întrebarea „Voi știți să vă iubiți pămîntul?” devine o interogație despre identitate. Țara nu este descrisă prin formule abstracte. Ea apare prin colbul satului, toaca bisericii, buciumul, bunicii, busuiocul, icoanele și apele râului.

În Tricolorul și Cîmpii de glorie și sînge, istoria națională este privită ca o succesiune de sacrificii. Poeziile dedicate lui Simion Bărnuțiu continuă aceeași preocupare pentru memoria celor pe care timpul i-a împins spre margine. Iar Măicuță dragă aduce istoria înapoi în spațiul intim al familiei. Este, în fond, aceeași voce a unui om care nu vrea să uite.

O voce care nu strigă, dar are ecou

Zaharie Bărdașu nu a fost un poet laureat și nici un profesionist al literaturii. A fost însă un profesionist al conștiinței. A scris târziu, uneori cu ezitări, cu digresiuni și cu sentimentul că nu mai poate recupera timpul pierdut. Tocmai de aceea, paginile sale nu au aerul unei construcții literare calculate. Ele au altceva, au viață. În ele se află casa de pământ, copilul rămas fără părinți, școala, satul, gara, războiul, detenția, familia, Zalăul și oamenii unei lumi dispărute. Valoarea documentară a acestor însemnări este incontestabilă. Dar adevărata lor forță vine din întâlnirea dintre document și om. Arhiva confirmă traseul, jurnalul îi redă vocea, iar fiul îl redă, peste timp, publicului.

În acest sens, cartea lui Zaharie Bărdașu nu este doar povestea unui destin individual. Este o mărturie despre felul în care un om simplu poate păstra în el memoria unei comunități și, prin ea, o parte din memoria unei țări. Nu a construit monumente pentru gloria personală, a lăsat însă în urmă ceva mai greu de distrus, o conștiință a locului. Ne-a dăruit convingerea că trecutul trebuie păstrat pentru ca viitorul să nu devină amnezic.