Durerea în mii de chipuri, aceasta e invitația într-o călătorie prin cultura lumii

Durerea nu este niciodată gratuită în operele culturii mondiale. Ea rămâne, aproape întotdeauna, purtătoarea unei lecții. Grecii antici au construit tragedia ca gen literar tocmai pentru a arăta publicului, prin catharsis, cum se transformă suferința personajelor în înțelepciune pentru spectator.

Românii și-au plâns morții din războaie în versuri, și-au cântat revolta, dezamăgirea ori văduvia în doine și balade, în cântece de haiducie sau de dor. Pictorii lumii întregi au fixat pe pânză, hârtie sau lemn chipurile durerii. Le vedem la Tizian, Egon Schiele, până la Vincent Van Gogh, Pablo Picasso, Frida Kahlo, Edvard Munch, Paul Cézanne, Ivan Albright, Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady, Corneliu Baba sau Nicolae Tonitza.

Continuăm demersul început în textul despre frumusețe, arătând că durerea sufletească, atunci când capătă formă artistică, nu ne apasă, ci ne apropie unii de alții.

Tragedia greacă, durerea ca lecție pentru cetate

În cultură occidentală, durerea începe, simbolic, cu tragedia greacă antică, gen literar dezvoltat în secolul V î.Hr., la Atena. Sofocle, în Oedip Rege, construiește unul dintre cele mai copleșitoare portrete ale suferinței. Acolo, un rege își descoperă, treptat, propria vină. Își ucisese tatăl și se căsătorise, fără să știe, cu propria mamă. Durerea lui Oedip, culminând cu automutilarea prin orbire, rămâne, până astăzi, exemplul absolut al tragediei ca mecanism de purificare colectivă.

Euripide aduce, în Troiele( Femeile Troiene) o altă fațetă a durerii, cea a învinsului, nu a eroului. Piesa urmărește soarta femeilor troiene, transformate în sclave după căderea cetății. Ele își plâng fiii și soții pierduți în război și soarta. E acolo și povestea Cassandrei, fiica regelui Priam, care a fost violată de Ajax cel mic. Ea, mama ei Hecuba, precum și Andromaca sunt disputate ca pradă de război. Este, poate, cea mai timpurie mare operă literară despre durerea civililor prinși într-un conflict pe care nu l-au ales.

Antigona lui Sofocle adaugă o altă dimensiune. Este durerea aleasă conștient, de dragul unei datorii morale mai înalte decât legea cetății. Antigona alege să-și îngroape fratele mort, sfidând interdicția regelui Creon, și plătește cu propria viață acest gest de iubire. Grecii antici au înțeles, cu mult înaintea psihologiei moderne, că durerea sufletească povestită, pusă pe scenă, ajută publicul să-și proceseze propriile temeri. Dar, mai ales, își înțelege teama de vină, de pierdere, de nedreptate.

Mitul faustic, prețul cunoașterii și al ambiției

Dacă tragedia greacă arată durerea ca pe o consecință a destinului, mitul faustic o arată ca preț conștient plătit pentru cunoaștere sau putere. Legenda lui Faust spune despre cărturarul care își vinde sufletul diavolului Mefistofel în schimbul cunoașterii absolute și al tinereții eterne. Ea a circulat în Europa încă din secolul XVI, în variante populare germane.

Christopher Marlowe a dat legendei prima formă dramatică majoră, în Tragica istorie a Doctorului Faustus (circa 1592). Acolo, eroul își petrece ultimele clipe într-o durere existențială sfâșietoare, conștient de damnarea iminentă. Johann Wolfgang von Goethe a dus mitul la desăvârșire literară, în capodopera sa Faust (Partea I, 1808; Partea a II-a, 1832). Suferința lui Faust se împletește cu cea, poate și mai profundă, a Margaretei (Gretchen). Ea este femeia sedusă și abandonată, care își pierde copilul și, în cele din urmă, mintea și viața.

Povestea e reluată în Maestrul și Margareta de Mihail Bulgkov.

Mitul faustic rămâne, două secole mai târziu, o oglindă pentru orice ambiție umană dusă la extrem. E o formă de durere, prelucrată și exprimată în cultură, care nu vine din exterior, ci din alegerile pe care le facem singuri, cu ochii deschiși.

Durerea românilor, război, foame, nedreptate

Literatura română a plâns, de-a lungul secolelor, suferințele concrete ale poporului, cu o intensitate rareori egalată. Balada populară Miorița” rămâne exemplul fundamental: ciobanul aflat în fața morții iminente nu se revoltă, ci își transfigurează eventualitatea morții într-o nuntă cosmică, într-o formă de durere sufletească posibilă, acceptată cu resemnare tragică. Să fim sinceri, cââți nu și-au imaginat scena propriei înmormântări?

George Coșbuc a pus în versuri durerea mamei care își pierde fiii în război, în poemul Trei, Doamne, și toți trei, inspirat direct din motive folclorice despre jertfa de sânge cerută de conflictele armate. În Noi vrem pământ, a exprimat suferința țăranului asuprit de sărăcie și de nedreptatea socială.

Revolta țărănească din 1907, una dintre cele mai sângeroase pagini ale istoriei românești moderne, a fost imortalizată plastic de pictorul Octav Băncilă, în lucrări care documentează direct suferința țăranilor uciși pentru dorința de a avea și a cultiva pământ. Tabloul, poeziile, precum folclorul care a hrănit sufletește și a alinat prin exprimarea publică, au creat o legătură directă între durerea în cultură literară, cea vizuală și sentimentul circumscris istoriei românilor.

Baltagul, durerea văduviei sublimată în căutare

Mihail Sadoveanu realizează în romanul Baltagul (1930), una dintre cele mai puternice imagini ale văduviei din literatura română. Vitoria Lipan, constată că soțul ei, Nechifor, a dispărut în drumul spre târg. Ea nu se lasă copleșită de durere, ci pornește în căutarea adevărului, urmărind indicii cu o luciditate aproape polițistă.

Romanul lui Sadoveanu transformă durerea sufletească a pierderii într-o formă de acțiune, nu de pasivitate.Vitoria refuză rolul văduvei resemnate și devine, ea însăși, instrument al dreptății. Este o variantă atipică a durerii care nu se plânge, ci se rezolvă, prin muncă, prin voință și prin credința neclintită că adevărul iese, mereu, la suprafață.

Iubirea neîmpărtășită, durerea care nu se vindecă

O altă formă esențială de suferință umană, prezentă în toate literaturile lumii, este cea a iubirii neîmpărtășite sau imposibile. Mihai Eminescu o include în poemul Luceafărul, drama unei iubiri imposibile între o ființă muritoare, Cătălina, și un spirit nemuritor, Luceafărul. Ne-a adus astfel o meditație profundă asupra distanței de netrecut dintre condiția umană și cea a geniului sau a divinității.

Poemul se încheie cu una dintre cele mai memorabile concluzii ale literaturii române despre durerea iubirii pierdute. Nemuritorul, revenit pe coordonata cerească, privește indiferent, aproape rece, spre fericirea trecătoare a Cătălinei alături de un muritor obișnuit. Durere e transformată, prin înălțime spirituală, în seninătate detașată.

Mamă moartă I, durerea lui Egon Schiele, la 20 de ani

În artele vizuale, durerea sufletească ne copleșește, uneori cu o forță concentrată și mai directă decât în cuvinte. Receptarea unui tablou se face instantaneu, nu se dezvăluie treptat, precum în operele literare. Cuvintele înlănțuite dintr-un poem sau tragedie sunt înlocuite într-o lucare vizuală de câteva elemente. Ele pot avea forța unui pumn în stomac, fiind constrânse de suprafața, în general limitată a lucrării, precum și de privirea care pătrunde scena tabloului dintr-o dată.

Să „citești” un tablou înseamnă să te lași furat, să fii, pentru o vreme, martorul tăcut al scenei. Vezi peisajul, carnea sfâșiată, lacrima din ochii  sau groaza, oasele slăbănogului străpungând pielea.

Egon Schiele a pictat Mamă moartă I (Tote Mutter I) în ziua de Crăciun a anului 1910, la doar 20 de ani. Tabloul înfățișează o mamă moartă, cu chipul palid, ținând totuși în brațe un copil viu. E o compoziție tulburătoare, care sugerează atât finalul vieții, cât și continuitatea ei fragilă.

Lucrarea, realizată în stilul expresionist tensionat, caracteristic tânărului Schiele, poate fi admirată astăzi la Leopold Museum din Viena, unul dintre cele mai importante muzee dedicate artei austriece de la începutul secolului XX. Este o operă care confirmă, plastic, ceea ce literatura spusese deja. Durerea în cultură nu ține cont de vârsta creatorului, ci de profunzimea experienței sale interioare.

Alte capodopere ale durerii, de văzut în muzeele lumii

Pe lângă Schiele, mai multe capodopere vizuale rămân repere esențiale pentru înțelegerea durerii sufletești exprimate prin pictură. Țipătul, realizat de norvegianul Edvard Munch în 1893, decupează angoasa existențială printr-o figură deformată, țipând tăcut într-un peisaj vibrant de culoare. Versiuni ale lucrării pot fi văzute la Muzeul Național al Norvegiei (Nasjonalmuseet) și la Muzeul Munch, ambele în Oslo.

Francisco Goya a pictat, între 1819 și 1823, seria Picturilor Negre, direct pe zidurile propriei case, printre care celebrul Saturn devorându-și fiul (Saturno devorando a su hijo). E acolo o imagine terifiantă a puterii care își distruge propria descendență. Lucrarea se află astăzi la Muzeul Prado din Madrid, Spania.

Pablo Picasso a creat Guernica în 1937, ca răspuns direct la bombardarea orașului basc omonim în timpul Războiului Civil Spaniol. Tabloul monumental, cu figuri fragmentate și un cal muribund în centrul compoziției, rămâne una dintre cele mai puternice condamnări artistice ale războiului din întreaga istorie a picturii. Poate fi admirat la Muzeul Reina Sofía din Madrid.

Käthe Kollwitz, artistă germană marcată de pierderea propriului fiu în Primul Război Mondial, a creat sculptura Părinții îndurerați (Die trauernden Eltern), amplasată la cimitirul militar german de la Vladslo, în Belgia. Acest monument funerar profund personal este transformat în simbol universal al durerii părinților care își plâng copiii uciși în război. O parte semnificativă a gravurilor sale, inclusiv ciclul Războiul (Krieg), poate fi studiată la Muzeul Käthe Kollwitz din Berlin sau la cel din Köln.

Michelangelo Buonarroti a sculptat, între 1498 și 1499, celebra Pietà, înfățișând-o pe Fecioara Maria ținând trupul neînsuflețit al lui Isus Hristos coborât de pe cruce. Ansamblul este poate cea mai desăvârșită reprezentare a durerii materne din istoria artei occidentale. Lucrarea se află, până astăzi, în Bazilica Sfântul Petru din Vatican.

Durerea care ne apropie, durerea care nu ne desparte

Durerea, la fel ca frumusețea despre care am vorbit în articolul anterior, funcționează ca o limbă comună a omenirii. Fie că vorbim despre Oedip orbindu-se pe sine, despre Vitoria Lipan pornind în căutarea soțului dispărut, Agripina din La vulturi de Gala Galaction, Apostol Bologa din Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu sau despre mama moartă din tabloul lui Schiele, aceste imagini ale suferinței nu ne împing departe unii de alții. Ele ne apropie, arătându-ne că nimeni nu este singurul care suferă și că acea suferință a fost și este împărtășită de alții.

Cine a citit Baltagul va înțelege mai profund tăcerea îndurerată din sculptura lui Kollwitz. Cine a plâns alături de femeile din Troia ale lui Euripide va recunoaște același strigăt înăbușit în Guernica lui Picasso. Durerea sufletească, transformată în artă, nu se uită. Ea rămâne, exact ca frumusețea, memorabilă mult după ce cartea se închide sau tabloul dispare din fața ochilor, continuând să trăiască în noi, acolo unde contează cu adevărat.