Cultura transformă viața în artă și naște frumusețea din durere

Imaginați-vă o viață golită complet de cultură. Fără cântece fredonate din greșeală, fără replici de film împrumutate în certuri sau împăcări. Fără poezia spusă, cu sfială, de un copil la serbare. Ce rămâne? O simplă funcționare biologică, redusă la hrană, adăpost și somn. Și muncă. Multă muncă. Acest exercițiu simplu de imaginație arată rostul culturii mai limpede decât orice teorie. De la mitul peșterii enunțat de Platon, până la ipoteza poetică a unui ADN uman care cântă, vă propun să urmărim emoția creatoare de la primul fior contemplativ, până la portalul divin care îl poate fi, uneori, un artist.

Un exercițiu simplu: viața fără cultură

Scoateți, rând pe rând, din viața voastră fiecare element cultural. Cântecele fredonate spontan, filmele care ne-au împrumutat replici, literatura, de la prima poezie spusă la serbare, până la cărțile citite pe ascuns, la lumina lanternei. Scoateți dansul din nunți, ritualurile de doliu și de bucurie. Scoateți proverbele cu care ne mai îmblânzim durerile sau ne lăudăm izbânzile. Scoateți decorul de pe pereți, nuanțele alese pentru o cameră de copil, melodia primei jucării agățate. Lista nu se termină până la stingerea ultimului vers și plânsul celei din urmă chitări.

Odată golită de toate acestea, viața nu mai este viață, ci rămâne doar o succesiune de nevoi satisfăcute. Fără cultură, existența e nu doar mai săracă, ci de-a dreptulderizorie. E redusă la mecanica instinctului, lipsită de tot ce o face demnă de povestit mai departe. De aici pornește întrebarea centrală: cum și de ce a apărut, la om, acel „ceva” care transformă supraviețuirea în viață trăită cu adevărat?

Uni-versul, un singur cântec al ființei

Cuvântul univers ascunde o revelație rareori observată. Uni-versul înseamnă, literal, un singur vers, un singur cântec. Nu o colecție haotică de sunete disparate, ci o melodie fundamentală, ale cărei ecouri le regăsim în tot ce există. Energia acestui cântec nu are nevoie de traducători sau adaptoare, circulă direct, prin cuvânt, sunet, culoare, formă, mișcare.

Aceste canale sunt liantul dintre cei care emit energia și cei care o primesc. Iar creatorul de cultură, atunci când funcționează la capacitate maximă, este cu adevărat extraordinar. Un poet, un pictor, un dansator, un actor, toți sunt generatoare de cultură, stații de emisie ale aceluiași cântec universal.

Dar care este materia primă din care se nasc aceste creații? Ceea ce produc emițătorii culturii poate fi citit, simțit, văzut, uneori măsurat. Nimeni nu poate spune însă, cu certitudine, din ce anume se nasc. Ce a fost mai întâi: ideea sau forma ei? Un singur însă lucru este cert, toate creațiile se nasc din emoții, din trăiri, din impresia lăsată de o umbră sau o rază a dimineții, strecurată prin perdele.

Peștera lui Platon: umbre, iluzie și drumul spre adevăr

Această imagine a umbrelor proiectate pe perete nu este întâmplătoare. Ne poartă direct către alegoria peșterii, scrisă de Platon în Republica, în jurul anului 380 î.Hr. Povestea arată cum oamenii pot fi ținuți prizonieir în iluzie și ignoranță. Arată, totodată, cum poate fi aflat adevărul, prin educație.

În alegorie, niște oameni stau înlănțuiți într-o peșteră întunecată, încă de la naștere. Singura lor perspectivă este privirea exclusiv spre un perete gol. În spatele lor arde un foc, iar între foc și ei trec diverse obiecte. Prizonierii văd doar umbrele acelor obiecte și cred că umbrele sunt lumea reală. Vă sună cunoscut, nu-i așa?

Lanțurile pot fi identificate de fiecare dintre noi, căci sunt exact lucrurile la care credem că n-am putea renunța. Cultura joacă, aici, rolul focului din spatele prizonierilor, nu al iluziilor. Este sursa de lumină care proiectează formele, dar și drumul către ieșirea din peșteră. Un poem sau un tablou nu sunt umbre goale pe un zid, ci încercări repetate ale spiritului uman de a se apropia de sursa reală a luminii. Fără cultură, riscăm să rămânem prizonierii propriei peșteri, mulțumiți cu umbrele confortabile ale rutinei zilnice.

ADN-ul care cântă, o ipoteză fascinantă

Există o teorie fascinantă, propusă de cercetătorii ruși Piotr Gariaev și Vladimir Poponin. Potrivit acesteia, materialul genetic uman ar fi, literalmente, o formă de muzică. Nucleotidele ADN-ului reprezintă un fel de text, iar fiecare astfel de literă genetică are o frecvență specifică. Traduse în sunet audibile urechii umane, moleculele de ADN ar începe să sune ca niște note muzicale.

Concluzia poetică este copleșitoare. Toată lumea cântă într-un fel anume, iar fiecare persoană ar avea propria melodie unică. ADN-ul uman, spun ei, e construit, așadar, după legile frumuseții și armoniei. Și de ce nu, dacă la început a fost Cuvântul?  Există, spun aceiași cercetători, și haos, o forță care perturbă armonia inițială. Grupul lui Gariaev ar fi citit informația genetică dintr-o picătură de sânge, ar fi tradus-o în muzică și ar fi înregistrat-o pe disc. Persoanele care și-au ascultat propriul sunet genetic au experimentat o armonizare a corpului, mergând până la vindecarea unor boli cronice.

Aceste afirmații nu sunt acceptate de comunitatea științifică de genetică moleculară. Nu au fost validate prin studii clinice riguroase și publicate, iar ideile lui Gariaev rămân, din perspectiva științei, o teorie marginală. Le păstrăm aici nu ca fapt dovedit, ci ca metaforă filosofică fertilă, o poartă spre întrebarea despre armonia ascunsă în structura lucrurilor. Poate fi, la fel de bine, adevărată, utopică pentru cei prinși în lanțurile științei, splendidă pentru visători.

De la desenul util la privirea contemplativă

Artele vizuale, spun unii, au pornit de la desenarea animalelor pe pereții unor grote. Dar unde se termină utilitarul și unde începe, cu adevărat, arta? Când a desenat primul om nu pentru a folosi obiectul, ci pentru plăcerea de a-l privi? Când, privindu-l, a trezit în sine o emoție fără legătură cu foamea sau adăpostul? Cine a înțeles primul că poate repeta acea experiență, întorcându-se la același desen, doar pentru bucuria retrăirii?

Este întrebarea despre nașterea contemplației, acel moment în care omul a încetat să mai fie doar un consumator al lumii. A devenit, pentru prima oară, martorul ei uimit și a dorit ca acea stare să-l viziteze din nou.

Când a devenit răsăritul o promisiune, nu doar revenirea firească a luminii? Cine s-a oprit prima oară la un apus, fără să se gândească la dispariția luminii? Cine a realizat spectacolul cromatic al florilor, dincolo de premisa roadelor? Nu vom data niciodată exact aceste momente. Le retrăim, însă, fiecare dintre noi, de fiecare dată când ne oprim, fără motiv practic, în fața unui apus.

Cine a plâns și de ce au râs prima oară

La fel de fascinantă este întrebarea despre emoțiile transformate, cu timpul, în ritual, apoi în artă. Cine a plâns primul și de ce au râs ceilalți, prima oară? Ce i-a făcut să mai râdă o dată, repetând gestul, până când râsul a devenit el însuși un limbaj comun? Și când a căpătat plânsul forma structurată a bocetului, act cultural prin care durerea individuală devine manifestare comunitară, împărtășită din generație în generație?

Un cântec popular românesc comprimă, în două versuri, o întreagă filosofie de viață: „N-am crezut că pot ajunge / să pot și cânta și plânge”. Este, poate, cea mai scurtă definiție posibilă a creatorului de cultură, capacitatea de a conține, în aceeași ființă, extremele trăirii, și de a le transforma pe amândouă în cântec.

Zorii literaturii. Durerea ca prim manuscris al omenirii

Dacă privim spre zorii literaturii universale, observăm un lucru tulburător. Multe dintre primele texte cunoscute sunt expresia unor dureri sfâșietoare. Soarta unor cârmuitori de popoare a fost necruțătoare, iar exilul, trădarea, războiul, crima, incestul au rămas fixate în memoria culturală și au devenit referințe peste epoci, întâmplări tragice de nerepetat. Dar omenirea n-a învățat din ele, și ele s-au repetat, sub diferite forme.

Dar cine a scris, cu adevărat, primele cărți? A existat vreodată o poveste absolut nouă, sau ne aflăm dintotdeauna într-un joc infinit de reluări? Jorge Luis Borges, prin Biblioteca din Babel și Pierre Menard, autor al lui Don Quijote, sugerează o imagine amețitoare, binecunoscută. Este aceea a universului ca bibliotecă infinită, unde fiecare carte e o reluare sau e o permutare a altor cărți, iar originalitatea absolută rămâne o iluzie confortabilă.

Roland Barthes merge chiar mai departe, prin teza morții autorului. Textul literar nu ar fi un produs izolat, ci o țesătură de citate din mii de surse culturale ale trecutului. Orice act de lectură devine, astfel, în viziunea sa, un act de rescriere, căci activăm doar acele referințe pe care le cunoaștem. Cartea ni se arată, astfel, doar ăprin prisma a ceea ce cunoaștem deja, restul rămânând ascuns, nepus în evidență de acidul cunoașterii noastre, ca o cerneală invizibilă.

Postmodernismul, ca întreg curent, e definit tocmai prin acest sentiment al epuizării marilor teme. Scriitorul contemporan n-ar mai reproduce direct viața, ci ar reacționa livrescla lumea din jur prin parodie, citat, colaj.

Paradoxul creatorului: primul și unicul, de fiecare dată

Și totuși, iată paradoxul cel mai omenesc din toată discuția teoretică. Creatorul de cultură poate să nu știe nimic despre Borges, Barthes sau postmodernism. Nici nu-l interesează, în clipa creației, dacă altcineva a mai scris despre același lucru. Atunci când vine versul, fraza, ideea, omul se simte nu doar primul, ci unicul care trăiește emoția creatoare.

Nu mă credeți? Facem, cu toții, exact același lucru, la un alt nivel. Vorbim despre omul de care ne-am îndrăgostit ca și cum nimeni n-ar mai fi iubit așa. Povestim despre cel care ne-a trădat ca și cum durerea noastră ar fi unică în istoria omenirii. Pentru cei mai mulți, povestea se oprește acolo, împărtășită cu un apropiat, în socia-l media sau, în cazuri grave, povestită în cabinetul unui psihoterapeut.

Creatorul, cel care dă formă durerii lumii

Creatorul, însă, face un pas mai departe. Dă formă acestor stări brute, transformându-le în ceva în care se pot privi, ulterior, mii de oameni străini de el. Aceștia se recunosc, cred că acea creație e despre ei, deși creatorul scrie de multe ori despre sine și trece prin filtrul propriilor elemente subtile din care e alcătuit seismograful său sufletesc, fiecare stare.

Prin acest act de recunoaștere colectivă, mulți se vindecă, retrăind propriile întâmplări prin creația altcuiva, iar și iar, până când cele mai puternice stări sunt, practic, arse prin repetare. Nu-mi spuneți că n-ați ascultat în buclă un cântec, până la disperarea celor din jur sau că n-ați văzut un film de mai multe ori.

Dar la creator se gândește cineva? Cum ajunge el să devină oglinda durerilor lumii? Din câte dureri repetate se construiește un instrument atât de sensibil, încât să se racordeze la plânsul și râsul umanității?

De la peștera lui Platon la poezia lui Sorescu

Marin Sorescu a găsit cuvintele potrivite pentru această suferință constitutivă, care nu ține de un eveniment anume, ci de însăși condiția de a fi creator. E poezia Boala, pe care v-o propun spre lectură directă.

„Doctore, simt ceva mortal / Aici, în regiunea ființei mele / Mă dor toate organele, / Ziua mă doare soarele / Iar noaptea luna și stelele.//Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer / Pe care până atunci nici nu-l observasem / Și mă trezesc în fiecare dimineață / Cu o senzație de iarnă.// Degeaba am luat tot felul de medicamente / Am urât și am iubit, am învățat să citesc / Și chiar am citit niște cărți / Am vorbit cu oamenii și m-am gândit, / Am fost bun și-am fost frumos… //Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore / Și-am cheltuit pe ele o groază de ani. / Cred că m-am îmbolnăvit de moarte / Într-o zi / Când m-am născut.”

Creatorul ca portal spre duminica eternă a lui Dumnezeu

Poate că, dincolo de toate explicațiile de până acum, creatorii sunt cu totul altceva. Sunt portaluri deschise între lumea noastră și tărâmul creației eterne, divine. Poate că Dumnezeu nu s-a oprit din a crea, după cele șase zile din Facere. Poate trăiește, de atunci, o duminică eternă, din care trimite impulsuri creatoare spre scriitori, artiști vizuali, muzicieni, dansatori.

Aceste impulsuri nu vin, însă, singure. Vin însoțite de durerea de a pierde, de a-ți vedea creațiile distruse sau ignorate. Vin cu îndoiala constantă: a venit inspirația din tărâmul vieții sau din cel al morții? Din lumină sau din întuneric? Din iubire sau din răutate? Întrebându-se mereu, fără un răspuns definitiv, creatorul de cultură e lăsat singur să aleagă drumul, pentru că viața, și mai ales partea ei sensibilă, cultura, merită trăită în libertate, sau, la nevoie, luptând pentru ea.