Sufletul nu are buton de „salvare automată”

În societatea contemporană, aproape toate grijile noastre par mai urgente decât mântuirea. Ne preocupă sănătatea, veniturile, facturile, educaţia copiilor, cariera, imaginea publică, siguranţa zilei de mâine, concediul, telefonul care trebuie schimbat şi mesajele la care nu am răspuns. Avem liste de cumpărături, planuri profesionale, programe de dezvoltare personală şi aplicaţii care ne măsoară paşii, somnul şi bătăile inimii. Numai sufletul rămâne, adesea, nemăsurat şi neverificat.

Ne îngrijim de trup ca şi cum ar trebui să trăiască veşnic şi de suflet ca şi cum ar fi un accesoriu opţional.

Cuvintele Mântuitorului aşează însă lucrurile într-o altă ordine: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” Întrebarea nu este o figură de stil menită să ne sperie, ci este una dintre cele mai realiste întrebări adresate vreodată omului. Ea ne obligă să vedem că există câştiguri care se pot transforma în pierderi şi reuşite care, privite din perspectiva veşniciei, sunt eşecuri bine ambalate.

Mântuirea: un cuvânt vechi pentru o nevoie care nu îmbătrâneşte

Termenul „mântuire” este folosit atât de des în limbajul bisericesc, încât riscă să fie rostit fără să mai fie înţeles. Pentru unii, mântuirea înseamnă simpla evitare a iadului, iar pentru alţii, este o răsplată primită după moarte pentru un comportament responsabil şi asumat. Uneori, ea este redusă la respectarea unor reguli religioase, la participarea ocazională la slujbe sau la păstrarea unei identităţi confesionale moştenite.

În învăţătura ortodoxă, mântuirea este mult mai mult. Ea înseamnă eliberarea omului din robia păcatului, vindecarea firii sale rănite şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu. Nu este doar salvare „de ceva”, ci şi chemare „la ceva”: la viaţa în Hristos, la luminare, la sfinţire şi la îndumnezeire.

Verbul „a mântui” trimite la salvare, izbăvire, eliberare dintr-o primejdie. Dar primejdia despre care vorbeşte creştinismul nu vine numai din afara omului. Ea se află şi în interiorul său: în egoism, în ură, în patimi, în minciună, în nepăsare, în incapacitatea de a iubi şi în refuzul de a se deschide către Dumnezeu şi către celălalt.

Păcatul nu este doar încălcarea unei porunci, ci este o boală a relaţiei, care îl desparte pe om de Dumnezeu, îl înstrăinează de ceilalţi şi îl face străin de el însuşi. De aceea, mântuirea nu poate fi redusă la achitarea unei datorii juridice. Ea este o lucrare de vindecare, de restaurare şi de transfigurare. Hristos nu vine doar să anuleze o condamnare, ci să ridice omul căzut, să-i redea demnitatea şi să-l facă părtaş vieţii dumnezeieşti.

Mântuirea nu este un simplu update personal

Creştinul nu se mântuieşte singur, şi nu urcă la Dumnezeu prin propriile performanţe morale şi nici nu îşi cumpără veşnicia printr-o contabilitate a faptelor bune. Mântuirea este darul lui Dumnezeu, oferit omului prin Întruparea, Crucea şi Învierea lui Hristos.

Însă, darul trebuie primit, astfel Dumnezeu nu forţează libertatea omului, iar Harul nu anulează voinţa, ci o vindecă şi o întăreşte. În limbajul teologiei ortodoxe, mântuirea presupune sinergie, adică împreună-lucrarea dintre harul dumnezeiesc şi libertatea omului. Termenul, vechi şi riguros în vocabularul teologic, a devenit familiar publicului larg mai ales după ce Ion Iliescu l-a aşezat în celebra şi mult comentata expresie „sinergia faptelor”. Dincolo de ironia intenţionată, sinergia creştină desemnează un adevăr cât se poate de limpede: Dumnezeu lucrează mântuirea, însă omul este chemat să răspundă liber lucrării Sale.

Dumnezeu cheamă, iar omul trebuie să răspundă. Dumnezeu iartă, iar omul trebuie să se pocăiască. Dumnezeu oferă puterea schimbării, însă omul trebuie să accepte lupta. Altfel spus, El deschide uşa, însă nu ne împinge cu forţa în Împărăţie, sau cum spune un proverb popular românesc “Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu îţi pune.” Această înţelegere ne fereşte de două extreme. Prima este autosuficienţa morală: convingerea că suntem oameni cumsecade şi, prin urmare, Dumnezeu este aproape obligat să ne mântuiască. A doua este resemnarea: ideea că omul nu poate face nimic, că totul este hotărât dinainte şi că efortul duhovnicesc nu contează.

Ortodoxia refuză atât mândria celui care crede că se poate salva singur, cât şi pasivitatea celui care aşteaptă ca Dumnezeu să facă totul în locul său.

Creştin prin botez, spectator prin comportament

Una dintre marile contradicţii ale lumii ortodoxe contemporane este distanţa dintre identitatea declarată şi viaţa trăită. Mulţi se definesc drept creştini, dar păstrează faţă de Evanghelie o prudenţă aproape administrativă. Credinţa este acceptată astăzi atât timp cât nu tulbură prea mult confortul, programul, opiniile şi obiceiurile personale.

Poate fi chiar admirată, cu condiţia să rămână la nivelul unei tradiţii pitoreşti, al unei sărbători frumoase sau al unei fotografii cu lumânări. Într-un sens mai larg, aceasta este şi una dintre tensiunile pe care Cristian Mungiu le explorează în filmul Fjord: societatea contemporană se declară tolerantă faţă de credinţă, dar devine neliniştită atunci când aceasta încetează să fie un simplu element de identitate şi începe să formuleze exigenţe morale concrete. Credinţa este bine-venită câtă vreme rămâne discretă, decorativă şi adaptabilă. Când însă influenţează educaţia copiilor, viaţa familiei, alegerile personale şi raportarea la lume, ea intră inevitabil în conflict cu alte sisteme de valori.

Vrem un Dumnezeu care să ne protejeze, dar nu neapărat unul care să ne schimbe. Îl chemăm când suntem bolnavi, când avem examene, procese, necazuri sau proiecte importante. După ce primejdia trece, Dumnezeu este aşezat din nou, cu respect, pe un raft interior, lângă icoanele moştenite şi amintirile din copilărie (nu cele ale lui Ion Creangă n.a).

Pentru unii, relaţia cu Biserica se activează mai ales la botezuri, cununii, înmormântări şi sărbători mari. Este o formă de creştinism ceremonial, care păstrează decorul, dar pierde adesea conţinutul. Se aprind lumânări, se respectă anumite tradiţii şi se rostesc formule religioase, însă viaţa de fiecare zi rămâne aproape neatinsă de Evanghelie.

Nu este suficient să avem icoane în casă dacă nu mai există loc pentru rugăciune şi pentru schimbarea sufletului. Nu este suficient să purtăm o cruce la gât dacă ne ruşinăm de crucea răbdării, a iertării şi a responsabilităţii. Nu este suficient să apărăm public credinţa dacă o contrazicem prin felul în care ne purtăm în familie, la serviciu sau în spaţiul virtual. Astfel, creştinismul nu este o declaraţie de apartenenţă, ci un proces de convertire permanentă.

Ce pierde omul atunci când îşi pierde sufletul?

Pierderea sufletului nu începe neapărat în clipa morţii. Ea poate începe în timpul vieţii, atunci când omul îşi pierde centrul interior, libertatea şi capacitatea de a iubi.

Omul contemporan îşi pierde sufletul când devine incapabil să se mai bucure fără să cumpere ceva. Când succesul altuia îl răneşte, când nu mai poate ierta şi când transformă persoanele în instrumente şi în numere. Sau mai simplu, când minte atât de des, încât ajunge să îşi creadă propria minciună.

Îşi pierde sufletul atunci când îşi justifică orice compromis prin expresia „aşa se face”. Când spune că nu are timp pentru copii, pentru părinţi, pentru bolnavi sau pentru rugăciune, dar găseşte timp pentru ore întregi petrecute în faţa ecranelor. Când îşi cultivă imaginea publică şi îşi neglijează omul lăuntric.

Mântuirea sufletului nu priveşte doar destinul de după moarte. Ea priveşte şi felul în care trăim aici, acum. Un creştin responsabil este un om care începe încă din această viaţă să se elibereze de frică, ură, vanitate şi disperare.

Pocăinţa nu este depresie religioasă

Drumul mântuirii începe prin pocăinţă. Termenul este însă frecvent înţeles greşit. Pocăinţa nu înseamnă cultivarea unei vinovăţii sterile şi nici dispreţuirea propriei persoane. Nu înseamnă să repeţi permanent că eşti rău, fără să schimbi nimic. În sensul său profund, pocăinţa este schimbarea minţii, a inimii şi a direcţiei vieţii. Este momentul în care omul încetează să îşi mai numească patimile „personalitate”, egoismul „respect de sine” şi răzbunarea „dreptate”.

Pocăinţa începe prin sinceritate. Omul se priveşte aşa cum este, nu aşa cum ar dori să fie văzut, ori cum cere societatea. Îşi recunoaşte greşelile, îşi asumă consecinţele şi cere iertare. Spovedania devine astfel nu o formalitate sezonieră, ci locul unei întâlniri vindecătoare cu şi prin Hristos.

Din păcate, uneori venim la spovedanie cu o listă pregătită mai ales pentru păcatele celorlalţi. Soţul nu înţelege, soţia vorbeşte prea mult, copiii nu ascultă, vecinii provoacă, colegii complotează, iar în această mulţime de vinovaţi, propriul nostru suflet riscă să apară ca singura victimă inocentă.

Liturghia şi viaţa de după Liturghie

Mântuirea nu este un proiect individualist, iar omul nu se mântuieşte izolat, ci în comuniune cu Hristos şi cu ceilalţi. De aceea, viaţa Bisericii, rugăciunea comună, Sfintele Taine şi mai ales Dumnezeiasca Liturghie sunt esenţiale. Însă participarea la slujbă trebuie continuată în viaţa cotidiană. Nu putem rosti duminica „Să ne iubim unii pe alţii” şi apoi să ne petrecem săptămâna judecând, dispreţuind şi răspândind zvonuri. Nu putem cere „pace tuturor” în biserică şi întreţine conflicte interminabile în familie.

Drumul de la biserică până acasă este uneori cel mai dificil traseu duhovnicesc. Acolo se verifică dacă rugăciunea a coborât în inimă sau a rămas doar în auz.

E uşor să fim evlavioşi în faţa icoanelor. Mai greu este să vedem chipul lui Dumnezeu în omul obosit, irascibil, sărac, bolnav sau incomod care trăieşte lângă noi.

Poate că adevărata întrebare nu este dacă avem timp pentru mântuire, ci dacă fără ea mai putem spune că trăim cu adevărat. Putem câștiga admirație, avere, influență și confort, dar putem ajunge, în același timp, străini de noi înșine și de Dumnezeu. Sufletul nu se pierde dintr-odată, ci prin mici renunțări zilnice la adevăr, iubire, rugăciune și conștiință. Iar cea mai mare tragedie nu este că omul pierde lumea, ci că, dorind să o câștige, ajunge să se piardă pe sine. De aceea cuvintele Mântuitorului aşează lucrurile într-o altă ordine: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul?”.

Despre autor

Există oameni care aleg o singură vocație și o urmează întreaga viață. Mihai Capșa-Togan a ales mai multe, fără să le privească vreodată ca pe niște profesii separate. Este preot, profesor de literatură, cercetător, poet, regizor de film și autor al unor proiecte educaționale și culturale dedicate tinerilor. Cu toate acestea, atunci când este întrebat care dintre aceste roluri îl definește cel mai bine, răspunsul vine fără nicio ezitare: „Tată.” Povestea preotului Mihai Capșa pe larga aici.