România și alte 10 state vor limitarea veto-ului în UE. Ce înseamnă schimbarea și care sunt cazurile când un singur stat a blocat deciziile Uniunii

România, Franța, Germania, Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Luxemburg, Țările de Jos, Spania și Suedia cer reformarea modului în care Uniunea Europeană ia decizii de politică externă.

Cele 11 țări au transmis un document șefei diplomației europene, Kaja Kallas și celorlalte state membre, înaintea reuniunii informale a miniștrilor de Externe din UE din 1-2 septembrie. Miza este limitarea situațiilor în care un singur guvern poate bloca o decizie susținută de celelalte state.

În prezent, politica externă și de securitate comună a UE funcționează în mare parte pe baza unanimității. Pentru numeroase decizii importante, toate cele 27 de state trebuie să fie de acord. O singură opoziție poate împiedica adoptarea unei poziții comune.

Cele 11 țări avertizează că această regulă a permis în ultimii ani apariția unor veto-uri „obstructive”, care au împiedicat UE să reacționeze rapid la crize externe. Ele susțin că principiul consensului trebuie păstrat, dar nu atunci când ajunge să împiedice acțiunea Uniunii.

Ce propun România și celelalte zece state

Documentul semnat de cele 11 state stabilește cinci principii prin care blocajele ar putea fi reduse, fără eliminarea imediată a unanimității din întreaga politică externă europeană.

Primul este respectarea principiului cooperării loiale și al solidarității reciproce între statele membre. Semnatarii susțin că dreptul unui guvern de a se opune unei decizii trebuie conciliat cu obligația statelor de a nu împiedica capacitatea Uniunii de a acționa în exterior.

Un al doilea instrument este „abținerea constructivă”, prevăzută deja de tratatele europene. Un stat poate să nu susțină o decizie și să nu fie obligat să o aplice, fără să împiedice însă celelalte țări să meargă înainte.

Cele 11 guverne cer și ca o decizie de politică externă să nu mai fie blocată pentru obținerea unor concesii într-un dosar fără legătură cu aceasta. În situațiile în care un stat invocă un interes național vital pentru a se opune unei decizii, acesta ar trebui să prezinte motive clare și fundamentate. Celelalte state urmând să încerce găsirea unui compromis.

Cea mai importantă propunere privește folosirea mai largă a majorității calificate. Schimbarea nu ar trebui făcută neapărat pentru întreaga politică externă dintr-o dată. Cele 11 state propun explorarea trecerii de la unanimitate la majoritate calificată pentru anumite decizii sau dosare.

În sistemul obișnuit al Consiliului UE, majoritatea calificată presupune sprijinul a cel puțin 55% dintre statele membre, minimum 15 țări, care să reprezinte cel puțin 65% din populația Uniunii. Într-un asemenea sistem, un singur guvern nu ar mai putea opri o decizie susținută de o majoritate largă.

Cipru a blocat sancțiunile pentru Belarus din cauza Turciei

Unul dintre cele mai clare exemple a apărut în 2020. După alegerile prezidențiale contestate din Belarus și reprimarea protestelor împotriva regimului Aleksandr Lukașenko, statele UE pregătiseră sancțiuni împotriva unor oficiali belaruși. Adoptarea lor avea însă nevoie de acordul tuturor celor 27.

Cipru a refuzat să-și dea consimțământul. Nicosia cerea ca UE să ia măsuri și împotriva Turciei, într-un conflict separat privind explorarea resurselor energetice din estul Mediteranei. Presa relata atunci că Uniunea urma să rateze termenul pe care și-l fixase pentru sancțiunile împotriva Belarusului tocmai din cauza lipsei unanimității.

Cele două dosare nu aveau legătură directă. Tocmai un asemenea comportament este vizat acum de documentul semnat și de România. Actul cere ca o decizie de politică externă să nu fie folosită pentru a obține concesii într-o problemă diferită.

Blocajul a fost depășit la Consiliul European din 1-2 octombrie 2020. Liderii UE au convenit atunci că, dacă Turcia va relua acțiunile unilaterale și provocările din estul Mediteranei, Uniunea este pregătită să folosească inclusiv măsuri restrictive. Cipru a renunțat la opoziție. Iar pe 2 octombrie UE a sancționat 44 de persoane responsabile pentru reprimarea protestelor și falsificarea alegerilor din Belarus.

Dreptul de veto al Ungariei

Ungaria lui Viktor Orban a devenit însă statul cel mai asociat în ultimii ani cu folosirea veto-ului în politica externă europeană.

În aprilie 2021, Ungaria a blocat o declarație comună a UE care urma să critice legea securității naționale impusă de Beijing în Hong Kong. Câteva săptămâni mai târziu a apărut un nou blocaj. De această dată în legătură cu modificarea sistemului electoral din Hong Kong. După ce nu s-a putut ajunge la unanimitate, șeful diplomației europene de atunci, Josep Borrell, a prezentat pe 9 iunie o declarație în nume propriu, în locul unei poziții comune a celor 27.

Tot în acea perioadă, situația s-a repetat în cazul conflictului dintre Israel și Hamas. 26 de miniștri de Externe au susținut atunci o poziție comună care cerea încetarea focului și protejarea civililor. Ungaria a fost singura țară care nu s-a alăturat. Iar UE nu a putut prezenta documentul drept poziția comună a celor 27.

Problema unanimității a devenit mult mai importantă după invazia Rusiei în Ucraina.

În 2022, Ungaria a împiedicat finalizarea celui de-al șaselea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei până când patriarhul Kirill, liderul Bisericii Ortodoxe Ruse și un susținător al războiului, a fost eliminat de pe lista persoanelor care urmau să fie sancționate. Celelalte state au acceptat solicitarea, iar pachetul a putut intra în vigoare.

În decembrie 2023, Orbán a blocat și pachetul financiar de 50 de miliarde de euro pentru Ucraina. Acesta făcea parte din revizuirea bugetului multianual al Uniunii. Cazul nu a fost un veto exercitat juridic în cadrul politicii externe comune, dar a arătat aceeași problemă politică. Acordul a fost obținut abia la un nou summit, pe 1 februarie 2024.

Aceste episoade au transformat problema veto-ului dintr-o dezbatere instituțională într-una legată direct de capacitatea UE de a reacționa în timpul unui război aflat la granițele sale.

De ce acum?

Momentul ales pentru relansarea dezbaterii nu este întâmplător. Viktor Orbán, premierul Ungariei timp de 16 ani și unul dintre liderii europeni care au recurs cel mai frecvent la veto în dosarele de politică externă, a pierdut alegerile din 12 aprilie 2026. Ungaria este condusă acum de Péter Magyar, liderul partidului de centru-dreapta Tisza, care a promis o apropiere de Uniunea Europeană.

La Bruxelles, înfrângerea lui Orbán este văzută de susținătorii reformei drept o fereastră de oportunitate pentru schimbarea sistemului. Euronews notează că aceasta ar putea fi limitată în timp. Inclusiv în perspectiva alegerilor prezidențiale franceze din 2027 și a posibilității unei victorii a euroscepticei Marine Le Pen.

Efectul schimbării de la Budapesta s-a văzut înainte ca Magyar să preia mandatul. Consiliul European aprobase în decembrie 2025 un împrumut de 90 de miliarde de euro pentru Ucraina. Viktor Orbán blocase plata în februarie, într-un conflict legat de tranzitul petrolului rusesc prin conducta Drujba. 

Pe 22 aprilie, la zece zile după alegerile când Orban a pierdut puterea, ambasadorul Ungariei a anunțat în COREPER că guvernul său nu se mai opune. Ambasadorii celor 27 au deblocat atunci împrumutul și al 20-lea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei, blocat în același dosar. Pentru susținătorii reformei, episodul arată cât de mult depinde acțiunea externă a Uniunii de aritmetica politică dintr-o singură capitală.

De ce este atât de greu de schimbat regula

Tratatele europene permit deja folosirea majorității calificate în anumite situații de politică externă și oferă posibilitatea extinderii ei fără o reformă completă a tratatelor.

Aici apare însă paradoxul central al discuției. Pentru ca statele să decidă că nu mai este nevoie de unanimitate într-un anumit domeniu, trebuie mai întâi ca toate să fie de acord cu această schimbare.

Așa-numita „clauză-pasarelă” din articolul 31 al Tratatului UE poate permite trecerea la majoritate calificată în anumite situații. Activarea ei trebuie însă decisă în unanimitate de Consiliul European. Un stat care dorește să își păstreze dreptul de veto poate, prin urmare, să blocheze chiar și limitarea veto-ului.

Există și domenii protejate. Mecanismul nu poate fi extins prin această procedură la deciziile cu implicații militare sau de apărare.

Opoziția față de reformă nu vine doar din partea guvernelor care au folosit frecvent veto-ul. Pentru statele mici, și chiar și pentru România, unanimitatea reprezintă și o garanție că interesele lor nu pot fi ignorate de o coaliție formată din țările cu populații mari. Cazul Ciprului din 2020 arată câtă putere de negociere poate oferi această regulă unui stat de dimensiuni reduse.

Pentru susținătorii reformei, aceeași putere a devenit însă principala problemă. Într-o Uniune care trebuie să ia decizii privind Rusia, Ucraina, China sau Orientul Mijlociu, opoziția unui singur guvern poate întârzia o reacție susținută de toate celelalte.

Iar miza crește odată cu extinderea Uniunii. Dacă Ucraina, Republica Moldova sau alte state candidate vor deveni membre, numărul guvernelor care trebuie să ajungă la unanimitate va crește.

România și celelalte zece state încearcă acum să deschidă această discuție înainte ca o Uniune și mai mare să facă consensul și mai dificil. Experiența ultimilor ani este principalul argument pe care îl au la dispoziție.