Trei zile de foc în miezul lui Cuptor. Circovii de vară și înțelepciunea ascunsă a tradițiilor românești

Circovii de vară vin, an de an, exact atunci când canicula mușcă cel mai adânc, la mijlocul lui iulie, în „miezul verii pastorale”, cum îl numește etnologul Ion Ghinoiu. Calendarul popular i-a așezat strategic, împreună cu perechea lor din ianuarie, Circovii de Iarnă, ei taie anul în două anotimpuri egale, ca două balamale pe care se rotește roata vremii.

Despre aceste zile, bătrânii satului românesc vorbeau în șoaptă. „Această sărbătoare n-o spune popa, că-i moare preoteasa”, zice o vorbă veche, transformând sărbătoarea într-un veritabil subiect interzis. Iar cine crede că asemenea tradiții românești sunt doar superstiții prăfuite ar putea avea o surpriză. Sub coaja lor magică se ascunde un sâmbure de înțelepciune practică pe care omul de azi, cu burnout-ul lui cu tot, abia acum începe să-l reînvețe.

Cine sunt, de fapt, Circovii de vară

Numele vine, potrivit cercetătorilor, din slavonă, de la țerkovnâie sviata, adică Sfinții Bisericii. În calendarul popular însă, acești sfinți au căpătat o viață proprie, mult mai colorată și mai amenințătoare decât în sinaxarele oficiale. Etnologul Antoaneta Olteanu îi descrie drept „un mic sobor de sfinți, fiecare cu propria personalitate”, care, „cumulându-și eforturile, instituie un regim sever” asupra unei perioade întregi din an, în Calendarele poporului român.

Oamnii satelor au suprapus praznicele bisericești din 15-17 iulie. Sunt Sfinții Mucenici Chiric și Iulita (15 iulie), Sfântul Mucenic Antinoghen (16 iulie) și Sfânta Mare Muceniță Marina (17 iulie), de unde și numele de Circovii Mărinei. Cum majoritatea țăranilor din veacurile trecute nu știau carte, sărbătorile mărunte care se țineau lanț erau unite sub semnul uneia singure, mai ușor de ținut minte. Este același mecanism care a creat și Circovii de Iarnă, din 16-18 ianuarie.

Doar că, în imaginarul satului, acești sfinți ai bisericii s-au preschimbat în altceva. Sunt divinități feminine de forță, deosebit de active în zilele toride din miezul verii, capabile să dezlănțuie furtuni, vârtejuri, tunete și fulgere, să abată gheața și focul asupra semănăturilor și să aducă asupra oamenilor o boală stranie. E luatul din Circovi, rudă bună cu luatul din Căluș, o suferință de care, credea satul, nu te scapă doctorul, ci doar descântecul și ierburile de leac.

Circovii de vară erau, așadar, respectați mai mult de frică. O frică pe care merită s-o privim mai atent, pentru că nu era deloc lipsită de temei.

Frica de focul din cer, pericol real, îmbrăcat în poveste

Să ne oprim o clipă asupra listei de pedepse cu care amenințau Circovii de vară. Erau trăsnetul din senin, grindina nimicitoare, incendiile în recolte, lupii la turme. Ce observăm? Că toate sunt pericole cât se poate de reale ale mijlocului de iulie, luna furtunilor violente, a lanurilor uscate ca iasca și a fânului proaspăt cosit, care se aprinde de la o scânteie.

Culegerile etnografice citate de Antoaneta Olteanu păstrează povești cutremurătoare în naivitatea lor. Pe preotul care, sfidând sărbătoarea, iese să-și strângă fânul cosit, „un trăsnet cade din cer senin, aprinde fânul și ne omoară pe bietul popă!”. Sau claia de fân grămădită în luncă pe 17 iulie, „imediat trăsnită și aprinsă”. Ion Ghinoiu notează, la rândul lui, în Sărbători și obiceiuri românești, că Păliile din ziua de 17 iulie, erau respectate de femei tocmai „pentru prevenirea incendiilor, frecvente în satul vechi românesc, cu case din lemn și acoperiș din paie”.

Iată deci logica ascunsă a interdicției: nu ieși la câmp, nu clădi clăi, nu treiera în zilele cu cea mai mare frecvență a furtunilor electrice ale anului. Statistica meteorologică nu exista; exista, în schimb, povestea, iar povestea, spre deosebire de statistică, se ține minte și se transmite. Sfânta care „pune foc din cer în recolta acelor ce muncesc” era, în fond, un sistem de avertizare meteo ambalat în mit.

Iar acolo unde pericolul nu venea din cer, venea dinăuntru, din trupul istovit de seceriș, coasă și arșiță.

Interdicția de muncă, strămoașa deconectării. Burnout-ul, boala veche cu nume nou

Aici calendarul popular își dezvăluie poate cea mai surprinzătoare fațetă. Miezul lui Cuptor cădea exact între marile campanii agricole, după coasă și seceriș, înainte de culesul viilor. Trupurile erau stoarse, iar căldura făcea munca de amiază de-a dreptul periculoasă. Ce face calendarul popular? Instituie, cu autoritate divină, ceea ce niciun țăran nu și-ar fi permis singur, de bunăvoie, într-o economie a supraviețuirii, odihna obligatorie.

„Se muncește numai până la prânz”, consemnează culegerile. Nu se coase, nu se toarce, nu se țese, nu se prelucrează lâna și pieile. Într-o versiune mai veche, potrivit surselor etnografice, oamenii se odihneau și petreceau preț de o săptămână întreagă, abia mai târziu sărbătoarea s-a restrâns la trei zile.

Sună cunoscut? Ar trebui. Omul contemporan, care zâmbește superior la auzul unor asemenea superstiții, plătește astăzi retreat-uri în natură, își programează digital detox, își impune concedii forțate la recomandarea psihoterapeutului. Tot el numește cu un termen medical la modă, burnout, exact epuizarea de care tradițiile românești își protejau oamenii prin frica de Circovi.

Mecanismul e identic cu al postului religios. O rânduială care pare restricție, dar funcționează ca echilibru alimentar, comportamental, mental, e adaptat perioadelor anului. Cei care se consideră eliberați de dogme aplaudă entuziast postul intermitent, dietele vegetale sezoniere și „ruperea de social media”, fără să observe că au reinventat, cu abonament lunar, ceea ce satul românesc practica gratuit, sub amenințarea trăsnetului.

Să stăm strâmb, dar să judecăm drept. Nu facem aici apologia lumii vechi și nu chemăm pe nimeni înapoi la opaiț. Viața rurală tradițională era grea, scurtă și adesea nedreaptă, mai ales cu femeile, cum vom vedea imediat. Dar a recunoaște inteligența practică, ascunsă în aceste rânduieli nu înseamnă idealizare. Înseamnă doar să deschidem încă o ușă spre spiritualitatea poporului român, și să privim înăuntru fără prejudecăți, în ambele sensuri.

Ciurica, „ziua femeilor”. Emancipare sau oglindă a unei realități dureroase?

Prima zi a Circovilor, 15 iulie, poartă un nume care sună a personaj de basm: Ciurica. E o figură compozită, născută, prin etimologie populară, din numele sfinților Chiric și Iulita, și pusă în legătură cu expresia „a ciurui pe cineva în bătaie”. În calendarul popular, Ciurica era „ziua femeilor”, ziua în care, cel puțin teoretic, femeile „au superioritate asupra bărbaților, sunt stăpâne pe bărbații lor, le pot porunci și, în caz de nesupunere, chiar îi bat”. Bărbații, consemnează cu umor culegerile, „o cam șterg de-acasă” în această zi. Iar amintirea sărbătorii s-a păstrat până azi în amenințările adresate copiilor neastâmpărați din Muntenia și Oltenia: „Astâmpără-te, că vine Ciurica!”

Ciurica era ţinută cu praznice tocmai spre a îmblânzi duhurile rele, mai ales în Oltenia. Actele magice complatau sărbătoarea. Femeia călca lutul, făcea țestul, îl stropea cu vin, șinu saluta pe cei care treceau pe drum. La Verbiţa sau Verbioara-Dolj, ţestele făcute în această zi erau aruncate în fântână. Erau considerate leac sau piedică în calea ploii. La Rusăneşti-Romanaţi se credea că femeile călcau ţut pentru țeste în picioare „pentru ca diavolul să fie călcat în picioare și dogorât de foc ca țestele”.

Solidaritate feminină

Antoaneta Olteanu vede aici urmele unei înfrățiri feminine străvechi, „deosebit de puternice”, care conferea inițiatelor „forța necesară pentru a lupta cu armele bărbaților într-o societate masculină”. Sună aproape ca o zi de revoltă instituționalizată, un carnaval al răsturnării rolurilor.

Numai că, privită de aproape, „emanciparea” Ciuricăi se dovedește o momeală cu clenci. O tradiție culeasă de Theodor Speranția dezvăluie condiția pusă femeii care voia să-și „plătească polițele”. În chiar acea zi trebuia să facă un țest — cuptorul de lut specific Olteniei, să-l usuce până seara și să coacă în el o turtă, pe care s-o împartă cu toți ai casei.

Abia apoi putea „să ia la bătaie pe bărbat”. Or, oricine a văzut vreodată cum se face un țest știe că lucrul e curat imposibil. Lutul nu se frământă, nu se usucă și nu devine cuptor funcțional într-o singură zi. Dreptul femeii era, așadar, unul pur teoretic, o ușă desenată pe perete. Mai degrabă un imbold viclean spre hărnicie („fă-ți țestul!”) decât o adevărată zi a răfuielilor.

Dincolo de haz, condiția imposibilă ascunde ceva mult mai amar. E realitatea violenței domestice din satul tradițional. Mărturia unei femei, păstrată în aceleași culegeri, spune totul într-o singură frază „Până a nu ține această sărbătoare, în toate zilele era bătută de bărbat”. Ciurica „îi apără pe cei slabi de bătaia celor puternici”, iar faptul că satul a simțit nevoia unei asemenea patroane vorbește de la sine despre cât de des aveau nevoie de apărare cei slabi. Iată de ce nu idealizăm, sub broderia pitorească a sărbătorii se vede, cinstit privind, urzeala aspră a unei lumi în care o zi de „superioritate” pe an era tot ce li se oferea femeilor.

Ritualurile feminine. Pelinul, suratele și sfințișorii care umblă printre oameni

Dacă Ciurica deschidea ciclul, ziua Mărinei din17 iulie, „Circovul cel mai mare”, îl încununa, într-o împletire de sacru și profan cum rar găsești în tradițiile românești. Căci aici nimic nu e doar bisericesc și nimic doar păgân. Sfânta din sinaxar și divinitatea năprasnică a satului locuiesc în aceeași zi, ca două chipuri ale aceleiași ape.

Regina vegetală a zilei era pelinul, planta amară care, culeasă acum, devenea deopotrivă leac și instrument magic. Singura muncă îngăduită în Circovi, notează Ion Ghinoiu, era „culegerea tulpinilor de pelin și peliniță pentru confecționarea măturilor”. Din pelin se făceau mături date de pomană, cu câte o găină; cu zeama lui femeile se spălau pe față, „pentru a li se subția pielea obrazului” . Era o cosmetică rituală, peeling, am spune azi. Pe unde se mătura cu el, mureau puricii „din cauza amărăciunii”, o dezinfecție empirică, ambalată în gest sacru. Iar pelinul din mătură era „bun când se descântă vreo boală”. O singură plantă era percepută în trei registre, igienă, frumusețe, magie.

În jurul Mărinei roiau apoi pomenile de ouă fierte, castraveți cruzi, mere dulci, covrigi, porumbi verzi „pentru cei morți”, pui de găină dăruiți mai ales de cei cu copii bolnavi, cu credința mișcătoare că „găina râcâie și descurcă drumurile, și cu mătura mătură căile către rai”. Femeile gravide și tinerele mame țineau ziua cu deosebită strictețe, pentru sănătatea copiilor și ușurarea nașterilor, Sfânta Marina era socotită, în unele tradiții, protectoarea sufletelor copiilor morți. Un întreg univers de grijă feminină, țesut din gesturi mărunte, la granița dintre rugăciune și farmec.

Frații de cruce și suratele. Familia pe care ți-o alegi, pecetluită „până la zi de moarte”

Dintre toate obiceiurile zilei de Mărina, unul merită un popas mai lung, pentru că vorbește despre o instituție aproape complet uitată a lumii românești. Este frăția de cruce și, în varianta ei feminină, prinderea suratelor.

„Mărina e ziua în care atât oamenii, cât și femeile fac legătură între ei, ca să fie frați de cruce până la moarte”, consemnează culegerile lui Speranția. Ritualul era de o simplitate dezarmantă și de o greutate copleșitoare. Cei doi care voiau să se unească își ofereau unul altuia câte ceva de mâncare, printre care pâine și vin. Ei, se întâlneau într-un loc anume și își aduceau darurile rostind legământul: „Să fim frate până la zi de moarte.” De atunci înainte își spuneau, simplu, frate și soră. Femeile prinse surate își trimiteau, an de an, câte o puică, o mătură de pelin, o cană, mici daruri care reînnodau, tăcut, firul legăturii.

Ce însemna frăția de cruce

Se pecetluia o familie aleasă, cu reguli care includeeau interdicții de căsătorie cu surorile biologice ale fraților de cruce. Nu cera familia în care omul ajunge independent de propria voință, prin loteria nașterii, ci una întemeiată prin decizie liberă. Aceasta era totuși învestită cu toată greutatea rudeniei de sânge. Nu întâmplător numele instituției invocă tocmai crucea și, în alte variante ale obiceiului, chiar sângele amestecat. Pentru ca legătura aleasă să cântărească la fel de greu ca cea primită, ea trebuia pecetluită prin același simbol al lichidului vital. Frații de cruce se ajutau la nevoie, se apărau, își încredințau copiii, o plasă de siguranță socială țesută din prietenie ridicată la rang de rudenie.

Într-o epocă în care ne numărăm „prietenii” cu miile pe rețele și îi pierdem cu un click, există ceva aproape dureros de frumos în imaginea a doi oameni care își jură, cu o pâine și o cană de vin în mână, crestând în palmă ca să curgă niște sânge, cât să-și pecetluaiscă frăția „până la zi de moarte”. Ei se țineau de cuvânt o viață întreagă. Nu chemăm pe nimeni să reînvie ritualul. Dar merită măcar să știm că a existat.

Pământul pe coadă de pește, o cosmologia naivă care explica lumea

Printre credințele zilei de Mărina se numără două dintre cele mai stranii și mai grăitoare imagini din calendarul popular. „Cine lucrează în această zi se face jumătate pește, jumătate om” și „Mărina se ține pentru că pământul șade pe o coadă de pește și li-e frică să nu dea peștele din coadă să răstoarne pământul”.

Ochiul grăbit ar vedea aici sirene și basme. În realitate, avem în față un fragment de cosmologie populară, felul în care satul românesc, lipsit de seismografe și manuale de geologie, își explica însuși faptul că pământul se mișcă. Lumea stă pe un pește uriaș; când peștele dă din coadă, pământul se cutremură. Imaginea, răspândită în folclorul multor popoare, transformă cutremurul, un fenomen terifiant tocmai pentru că e invizibil în cauzele lui, într-o poveste cu logică internă. Există un animal cosmic, animalul are toane, toanele lui ne zgâlțâie. Iar sărbătoarea ținută cu strictețe devine, în această logică, un gest de îmbunare a peștelui primordial. Nu-l supăra, ca să nu dea din coadă.

Amenințarea cu metamorfoza, că „te faci jumătate pește, jumătate om”, completează tabloul. Cine încalcă ziua riscă să fie tras el însuși în lumea acvatică a temeliei lumii, să-și piardă jumătate din omenie. Este pedagogia fricii în forma ei cea mai plastică. Nu un articol de lege, ci o imagine imposibil de uitat. Așa gândea, așa își reprezenta o civilizație orală lumea, nu în concepte, ci în icoane narative, unde fizica, morala și frica de necunoscut se topeau într-o singură poveste.

„Luatul din Circovi”, bolile care veneau ca pedeapsă

Dacă trăsnetul pedepsea recolta, trupul omului avea propria lui listă de sancțiuni. Culegerile etnografice sunt pline de boli atribuite Circovilor: „poceala”, „amețeala”, epilepsia, numită, semnificativ, „boala copiilor”, „mărinitul” (un „boț în pântece, care nu mai are leac”, de fapt, un fibrom uterin), umflături, „scrânteli”, ba chiar tifosul, numit popular „lungoare”. Sentința populară era fără drept de apel. „Pe cine lovește în această zi, nu se mai scoală”, ori mori, ori „zaci până la anul”.

Boala emblematică rămâne însă Luatul din Circovi. Era o suferință misterioasă, înrudită cu Luatul din Căluș, un fel de vrajă care se abătea asupra celui ce nesocotea zilele sfinte și de care nu te scăpau decât descântecele și ierburile de leac. Vindecările erau pe măsura bolilor. Cercul făcut de o femeie bătrână „din toate buruienile de pe câmp”, prin care erau trecuți „cei ce sunt pociți și cei ce înnebunesc, ca să se vindece”; huma adusă de la pârâu, „de leac la orice bube și umflături”; mărarul pisat cu vin roșu, care „sfărâmă” boțul mărinitului; cele nouă căpățâni de usturoi puse la păstrare, leac pentru lungoare.

E ușor să zâmbim. Dar să nu uităm ce trăia, de fapt, satul. Vedea insolații și epuizări de caniculă, accidente de muncă pe acoperișuri și la coasă, infecții fără antibiotice, epilepsii fără diagnostic. Bolile erau reale, doar explicația era mitică. Iar acolo unde medicina nu ajungea, povestea făcea singurul lucru pe care îl putea face. Dădea suferinței un sens și un vinovat, și, prin interdicțiile ei, mai scutea, poate, câteva trupuri istovite de încă o zi de muncă în arșiță.

Păzitorii fiarelor: Circovii și Filipii, personajele unei epopei nescrise

O ultimă trăsătură a Circovilor merită scoasă la lumină, pentru că le dă o neașteptată adâncime de personaj literar. Potrivit tradițiilor culese de Ion Mușlea și Ovidiu Bârlea, „Circovii sunt păzitorii și îngrijitorii de hrană ai fiarelor sălbatice și, împreună cu Filipii, mai mari peste fiarele sălbatice”.

Avem aici o răsturnare superbă de perspectivă. Aceleași făpturi care amenință omul cu trăsnetul și lupii sunt, în același timp, îngrijitorii lupilor, stăpânii care le poartă de grijă fiarelor, le rânduiesc hrana și le țin, atâta vreme cât omul respectă rânduiala, departe de turme. Nu demoni puri, nu sfinți puri,  administratori ai sălbăticiei, vameși la granița dintre lumea omului și lumea codrului. Alături de ei, Filipii, omologii lor de toamnă-iarnă, Mărina cea „cu hachițe”, „prea bună cu unii și foarte aspră cu alții”, Ciurica bătăioasa, Chirică Șchiopul care „îi șchiopează pe cei ce nu-l țin”…

Priviți împreună, toți acești sfințișori năzuroși, jumătate din sinaxar, jumătate din pădure, alcătuiesc o galerie de personaje care n-ar avea nevoie decât de un condei pe măsură ca să devină eroii unei epopei mitico-magico-pastorale a poporului român. Ei alcătuiesc, sui genris,  un panteon de rezervă care a trăit secole întregi în umbra celui oficial, hrănit nu din cărți, ci din frică, humă, pelin și povești spuse la clacă. Alte popoare și-au transformat asemenea făpturi în industrii culturale întregi. Ale noastre așteaptă încă, răbdătoare, între filele culegerilor de folclor.

Ce rămâne din Circovi, pentru omul de azi

Astăzi, Circovii de vară au dispărut aproape complet din viața practică, și e firesc să fie așa. Nimeni nu-și mai amână treieratul de frica Mărinei, iar violența domestică nu se mai „rezolvă” cu o zi simbolică pe an, ci cu legi și instituții. Calendarul popular nu e un îndrumar bibliografic, ci un document de citit.

Dar ce document! În trei zile de iulie încap un sistem de avertizare meteorologică deghizat în mit, o instituție a odihnei obligatorii care anticipează cu secole discuția despre burnout, o zi de pedepsire a violenței domestice asupra femeilor, o farmacie verde cu pelinul în rol principal, o formă de familie aleasă pecetluită „până la zi de moarte”, o cosmologie cu pământul pe coadă de pește și un panteon de sfințișori-păzitori-de-lupi care așteaptă epopeea pe care n-a scris-o încă nimeni.

Tradițiile românești nu ne cer să ne întoarcem la ele. Ne cer doar să nu le aruncăm înainte de a le fi deschis, ca pe o scrisoare îngălbenită. Căci, uneori, în lada de zestre a bunicii nu găsești doar naftalină. Poți găsi și o oglindă în care, cu puțină răbdare, te recunoști. Ești același om, cu aceleași frici de foc, de boală și de singurătate, care a avut mereu nevoie de povești ca să-și rânduiască viața. Doar aplicațiile s-au schimbat, nevoia de rânduială, însă, nu.