Reportaj. Nicolae Veleanu, vătaful din Giurgița, și taina călușului

Există oameni care nu sunt doar oameni. Sunt instituții vii, biblioteci ambulante, coloane de susținere ale unui edificiu cultural pe care nu-l vedem până când nu se prăbușește. Vătaful Nicolae Veleanu, „nea Bălcescu”, cum îi spuneau toți cei pe care i-a inițiat în tainele călușului, a fost unul dintre ei. S-a stins din viață la vârsta de 89 de ani, după ce mai bine de șapte decenii a fost în fruntea cetei de căluşari din Giurgiţa. România i-a recunoscut valoarea. Dar abia după ce a plecat. Asta în afară de etnologii care l-au vizitat în repetate rânduri, admirând, întrebând, consemnând. Mai mult, demersul lor a salvat parțial, atât cât li s-a dezvăluit, tezaurul neprețuit pe care îl reprezintă Călușul.

Călușul la el acasă

Un important demers a fost realizat prin cercetarea de teren efectuată de colectivul condus de Prof. Narcisa Știucă. Rezultatul concret s-a m aterializat în volumul Călușul emblemă identitară, apărută la Editura Universității București în 2009.

„Volumul de față este rezultatul cercetărilor unui grup de specialiști sprijiniți în demersul lor de Consiliul Național pentru Cercetare în Învățământul Superior care a acordat finanțare grantului Călușul – emblemă identitară și factor de cunoaștere și armonizare cu alte culturi europene derulat între 2006 și 2008 în județul Olt și în trei localități din Argeș, Dolj și Teleorman. O parte dintre cercetători au avut însă o bogată experiență în domeniul cercetării acestui obicei, pe care au împărtășit-o tinerilor membri ai echipei.

Proiectul a debutat la câteva luni după ce Ritualul Călușului a fost înscris pe Lista capodoperelor (devenită ulterior Lista valorilor reprezentative) ale patrimoniului imaterial al umanității alcătuită de UNESCO, ceea ce a sporit importanța dar și dificultatea demersului.

Dacă inițial ne-am propus o abordare modernă, pluridisciplinară a fenomenului păstrării, transmiterii și receptării Călușului în așezările în care acesta era încă viu, precum și studierea mecanismelor mentalitare care au contribuit la anumite mutații funcționale, după noiembrie 2005, s-a impus cu necesitate cartografierea și aducerea la zi a informațiilor și datelor provenind din aria de referință” scrie prof. Narcisa Știucă în preambului volumului.

O cercetare de Rusalii

„Cercetările s-au desfășurat cu precădere în intervalul festiv în care este performat Călușul, Rusaliile (a cincea duminică de după Paști), dar și în afara acestuia, în localitățile în care obiceiul se păstrează în stare latentă. Prin urmare metoda principală de investigare a fost observația directă căreia i s-au adăugat interviul și aplicarea chestionarelor specializate, reconstituirea orală prin descriere și narațiune, iar pentru notarea repertoriului coregrafic, provocarea performării.

Toate informațiile au fost înregistrate în sistem digital (audio, foto și video) urmând să se constituie într-o arhivă aflată în custodia Centrului de Cercetări de Etnologie și Folclor din cadrul Universității din București” se explică în volum.

Ce înseamnă să fii călușar

A fi călușar nu înseamnă să pui un costum și să sari în ritmul muzicii. „Căluşul nu înseamnă că pui pe tine un port popular şi începi să sari de nebun!”, avertiza Nicolae Veleanu ori de câte ori simțea că tradiția riscă să devină decor. Căluşul este un ritual de vindecare și purificare practicat în Săptămâna Rusaliilor, guvernat de reguli nescrise dar obligatorii, transmise exclusiv oral, de la vătaf la ucenic. Căluşarii joacă din zilele de la Înălţare până la Rusalii, cutreierând sate şi oraşe, și în tot acest timp nu se culcă să doarmă în alt loc decât sub acoperişul bisericilor — căci altfel i-ar munci strigoaicele. Se crede că de dânşii fug Dânsele şi Ielele, care fac rău gospodarilor, pocesc şi fură copiii.

Ritualul presupune o ceată constituită după reguli precise, condusă de vătaf — figura centrală, autoritatea morală și coregrafică a grupului. Steagul cetei, purtarea pelinului și usturoiului la brâu, clopoțeii, fesul roșu — fiecare element are o funcție rituală, nu decorativă. Și fiecare pas are o tehnică pe care numai inițiații o pot distinge și executa.

Un om născut în căluș

Nicolae Veleanu s-a născut la 3 februarie 1922 și a învăţat jocul căluşarilor pe la vreo 10-12 ani, de la nişte bătrâni ai satului: Ştefan Grăbilă şi Grasu’. Inițierea nu era blândă: „Cu greu reuşeai să intri în ceata vreunuia, iar dacă nu urmăreai comenzile şi nu le executai cum trebuie, mai mâncai şi bătaie!”

Umorul lui era legendar. Colegul său de ceată, Ion Calotă, povestea că Veleanu obișnuia să spună că mama l-a făcut la 14 ani, în zi de căluș, când juca toată lumea — și că a crescut atât de mare că l-au tras afară cu două perechi de boi. Un om cu o vorbă pentru orice, cu o memorie fabuloasă și cu o înțelepciune pe care numai șapte decenii de ritual o pot construi.

Vătaful, inima și legea cetei

A purtat fesul roșu, specific costumului de căluşar din Giurgiţa, de când era copil. „La noi nu se poartă pălărie la costum, ca în alte părţi. Fesul roşu dăinuie de sute de ani… De fapt, şi jocul căluşarilor este de-o vârstă cu românii!”

Mai bine de șapte decenii, Nicolae Veleanu a condus ceata, a transmis pașii, a păstrat jurămintele și a dus numele Giurgiței la Craiova, la Caracal, în toată țara. Ultima sa apariție alături de ucenici a fost la 23 mai 2010, la cea de-a XII-a ediție a Alaiului Căluşului Oltenesc de la Craiova, și tot în 2010 a participat pentru ultima oară la Festivalul Naţional al Căluşului Românesc de la Caracal, unde ceata a fost răsplătită cu lauri.

Acolo l-au cunoscut etnologi de seamă, prof. dr. Ion Ghinoiu și profesorul

Mihai Pop, Anca Giurchescu, prof. Narcisa Știucă. Maestrul coregraf Florin Teodorescu a întocmit referatul de specialitate pentru candidatura la titlul de „Tezaur Uman Viu”.

Durerea unui vătaf: cui lăsăm taina?

Ceea ce îl durea cel mai profund nu era trecerea timpului, ci indiferența. „Mă doare-n suflet că tinerii ăştia nu vor să mai înveţe dansul sau poate că nu pot… Te întreabă toţi dacă te îmbogăţeşti de pe urma Căluşului… Doamne, cum să te îmbogăţeşti, când se joacă doar o dată pe an?! E ruşinos să te îmbraci în căluşar doar pentru puţinul pe care-l câştigi în Săptămâna Rusaliilor!”

Știa că ceea ce el deținea nu putea fi notat în vreo carte, nu putea fi digitalizat, nu putea fi înlocuit. Era în mâinile lui, în picioarele lui, în acel fes roșu pe care-l purta de copil. „Nu ştiu dacă m-oi lăsa vreodată… Poate numai când n-oi mai fi!”

Premiat după moarte, recunoaștere târzie

Bătrânul călușar s-a stins în aprilie 2011 și nu a mai apucat să primească diploma în timpul vieții. Titlul de „Tezaur Uman Viu” i-a fost acordat post-mortem, pe 29 noiembrie 2011, în cadrul unei manifestări la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, premiul în bani — 1.000 de lei — urmând să fie folosit pentru o placă comemorativă pe clădirea Căminului Cultural din Giurgița, care îi poartă acum numele.

Amelia Etegan, managerul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Dolj, l-a descris ca pe „un om cu o memorie fantastică, lucid până în ultima clipă a vieții”, care a plecat în lumea de dincolo cu speranța că dansul nu va fi uitat.

Programul „Tezaure Umane Vii” al UNESCO există tocmai pentru a preveni această tragedie recurentă: să recunoaștem valoarea oamenilor cât mai sunt în viață, să le asigurăm vizibilitate și resurse pentru transmiterea cunoașterii. România și-a asumat acest program odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial. Dar în cazul lui Nicolae Veleanu, legea a sosit cu câteva luni prea târziu.

Întâlnirea cu călușarii din Giurgița

Unul dintre cele mai turlburătoare capitole ale acestui volum este interviul pe care Nicolae Veleanu, vătaful cetei de călușari din Giurgița i l-a acordat Prof. Narcisa Alexandra Știucă.

Cu acordul doamnei Profesor, vom reda conținutul care va oferi o imagine relevantă despre valențele taumaturge ale Călușului. Dar, mai întâi, să parcurgem prima întâlnire a profesorului etnolog Narcisa Știucă cu ceata din Giurgița. Evenimentul a avut loc în cadrul Festivalul Național Călușul Românesc, desfășurat la Caracal, în 2 iunie 2007.

„Până să se stingă nedumeririle noastre, pe scenă urcă un grup de călușari vârstnici cu mișcări aspre, tărăgănate și cu un îndemn molcom care parcă așteaptă să se adune „de dincolo” toate energiile dansului ritual: Hăăăi-șa, hăăăi-șa… Hăăăi-șa-șa-șa!

Nimic din iuțeala aprigă a celorlalte grupuri: călușarii se prind de brâiele roșii, late doi câte doi și fac pași sincopați, poticniți parcă, sub privirile încruntate ale unui bărbat mărunt și plăpând care, din când în când, le comandă de pe margine izbind furios cu ciomagul în podeaua scenei: vătaful. Cel mai bătrân vătaf pe care l-am văzut vreodată jucând Călușul: Nicolae Veleanu (născut în 1922, scrie în foaia de participant!)”.

Un joc deosebit

„Sensul jocului, ritmul și chiar melodiile de joc se succed alene, cu pauze în care, aflați pe scenă, par mai stângaci decât și-ar dori. Pașii par a fi cu totul simpli, apăsați când pe călcâi, când pe vârf, cu legănări greoaie înainte și înapoi. E dans și parcă totuși nu e: mișcările sunt aspre, fruste, pline de aluzii lascive așa încât noi, membrii juriului, nu mai avem ce nota: privim încordați căci nu mai contează nici sincronizarea, nici „figurile”, mișcările și ornamentele, nici inovațiile, ci doar mesajul, acel limbaj cu totul arhaic al trupului pe care îl descifrăm anevoie.

Apoi sub ochii publicului înmărmurit, vătaful ordonă fulgerându-i din priviri să iuțească ritmul mai mult, tot mai mult, până când ridică în aer brațul bătrân și tremurând, împungând cu ciomagul spre cer și apoi prăvălindu-l poruncitor spre ei: un călușar cade și trebuie ridicat. Pantomima – pe care o știam comică – se derulează cu aceeași lentoare solemnă, sacerdotală: bărbatul care a jucat până la epuizare pare să cadă în transă:, arată a fi posedat de spirite rele, se scutură și dă ochii peste cap, apoi parcă alungă vedenii agitându-și mâinile și picioarele, aruncându-și fesul roșu de pe cap și voind parcă să lepede straiele de călușar… Tovarășii lui se reped și îl închid în cercul magic al jocului la un alt semn imperios al vătafului. Stropit cu apă și atins cu „ciocul” (un iepure împăiat) în punctele vitale, într-un târziu, buimac și vlăguit, călușarul se ridică și reintră în șirul dansatorilor… Publicul (și juriul) răsuflă ușurat ca la izbânda unei vindecări veritabile a celor luați de Vântoase…”.

Jocul se apropie de final

„Încă două pantomime cu gesturi explicit sexuale (ce ascund, am citit undeva, conotații de fertilitate) se succed în același chip. Evoluția giurgițenilor se încheie după mai bine de jumătate de ceas, timp în care nimeni nu s-a clintit de sub soarele torid, nimeni nu a părăsit platforma de beton încins; doar ici-colo scâncetul câtorva țânci speriați de „ciocul” de iepure împăiat pe care cel mai ghiduș dintre călușari îl ițea spre ei…

Aplauzele ce nu mai contenesc par a fi o descătușare după încordarea la care privitorii au fost supuși: scenele, momentele, fiecare gest și fiecare pas sunt îndelung comentate, femeile se îndeasă spre ieșirea scenei să capete pelin și usturoi de la călușari. Nu mai suntem parcă la festival: printr-o stranie, măiastră volută a timpului, bărbații din Giurgița ne-au amintit că încă putem „cădea sub puterea Rusaliilor” căci timpul fatidic abia se încheie dar și că, iată, vigoarea apăsat bărbătească a dansului, gesturile hieratice ale călușarilor le pot ține departe de noi: totul este să credem în ei”.

Poate părea straniu, doar suntem tentați să dăm crezare mai degrabă unnor ipoteze apreciate peste mări și țări, și mai puțin unora care se întâmplă în apropierea noastră. Mărturia Prof. Știucă ne îndeamnă să privim cu alți ochi comorile pe care le mai are folclorul nostru. Cu cei ai specialistului care trece dincolo de impactul emoțional inerent.

Interviu cu un vătaf octogenar

Așa a consemnat Prof. Narcisa Știucă dialogul și sub acest titlu transcriem câteva fragmente.

„Nicolae Veleanu (zis Bălcescu), născut la 3 febr. 1922, veteran al ultimului război mondial este fără îndoială cel mai vârstnic vătaf activ. Prestigiul său a fost consolidat, pe lângă stăpânirea tuturor tainelor Călușului (pe care ni le-a împărtășit parcimonios), de vitalitatea și de intransigența lui.

Interviul a fost înregistrat în ziua de 14 iunie 2008 în curtea casei lui din Giurgița. Au participat Laura Ioana Negulescu, Monica Beatrice Bercovici, Elena Șulea, cercetătoare la Inst. de Etnografie și Folclor „C. Brăiloiu” și doamna Mihaela Tomescu, directoarea Căminului cultural.

Jurământul călușarilor

„NȘ: Când se făcea jurământul?

NV: Sâmbătă seara, după asfințit, propriu-zis noaptea.

NȘ: Așa a fost dintotdeauna? Așa târziu trebuie…?

NV: Așa, așa a fost! Păi așa cum?! Așa să face! Și dvs., dacă mergeți acolo, să stați mai departe, să nu veniți acolo că nu știi ce să poate întâmpla… Nu știi ce se întâmplă… E periculos!

NȘ: Trebuie să stăm departe că suntem femei sau doar așa, că suntem străini?

NV: Nu că sunteți femei, da’ nu-i bine! Nu știi ce rău se poate întâmpla! Veniți, da’ stați departe! Păi ce? Vreți să pățiți ceva? Că eu am mai sculat v’o cinci-șase tot așa…

NȘ: Dar din sat așa mai vine lume?

NV: Nu vine! Da’ ce să cate? N-au ii treabă acolo! N-au ce căuta!

NȘ: Nu-i primiți sau le e frică?

NV: Păi le e frică, nu știi ce se poate întâmpla!… Păi dacă n-aș fi io cine știe ce s-ar putea întâmpla, că ciilalț’ nu știu. Nu știu! Degeaba joacă de atâța ani în Căluș, că nu știu!… Păi io joc de 70 de ani Călușu’, de la vârsta de 14 ani!

NȘ: Și steagul?

NV: Prăjina am trimis io un om s-o ia, s-o aducă: io fac prăjina, nu iei! Prosopu’ îl am io, l-am pus deoparte.

NȘ: Și iepurele?

NV: L-aduce ăla care-l poartă. În fiecare an e altul. Pe ăsta-l îngropăm cu prăjina marțea viitoare. Tot noaptea-l îngropăm! Câțiva ani de zile nu s-a făcut prăjină și jurământ și m-am supărat: „Păi ce treabă-i asta? Hai să-l facem că nu e bine, nu se știe ce iesă!” -ș-am făcut cum să făcea! He-he hee! Păi atuncea n-au treabă… Nu au!… Nu li să-ntâmplă nimic (așa credeau!), da’ io… Nu!… cum să depune jurământu’-n armată! Acuma diseară tre’ să vină toți, păi altfel cum?! Io așa am vorbit cu iei să vină toți! Nu mai vine unu’ care-i din Urzicuța… nu mai vine, c-am vorbit io cu el!”

Luatul din Căluș și ridicatul prin Căluș

„NȘ: Și ce-nseamnă să lucrezi?

NV: Indiferent, indiferent… că și cu mătura dacă dai… nu să știe! Nu să știe! Unu’ a băgat niște pământ în pod și noi jucam p-aciia ș-a venit doo mașini la mine: „Hai că moare unu’!” (de la Cerăt, d-aciia). „Moare, mă!” „Păi c-are, mă?” „E luat din Căluș!” „Păi și ce face, mă?” „Sare-n sus, așa, joacă!” Culcat la pământ, în pat, cum o fi fost, sărea în sus. „Hai, dumneata, să-l vezi!” „Hai că merg!” M-a luat cu mașina acolo la Cerăt. Era lumea grămadă acolo pe el în casă (mai rău îi face dacă stă lumea grămadă!). „Mă, ia ieșiți voi afară! Toți! Ia să vorbesc io cu el, să vedem!” Că vorbea el, da’ vorbea așa, pălit, aiurea… ”

Bolnavul luat din Căluș

„Tânăr era…v’o 37 de ani avea. „Ce-i cu tine? Ce-ai făcut?” „M-a pus tata să mă duc la mama bătrână să-i bag niște pământ în podu’ cășii.” „Și dac-ai băgat, ce?! Ce-ai făcut?” „Păi de-acolu m-a luat on tremurat… Și uite-mă și-n pat…” Și l-am prins așa, l-am luat așa de mână și imediat am simțit. Că vinele uite-așa să bat… Imediat sâmt!… Cân’ oi pune mâna aici, e gata: gata, l-am loat! Am ișit afar’: „Mă, oameni buni, mă duceți acas’ cu mașina, vorbesc cu călușarii și la oara doi’șpe sântem aici! Să vă pregătiți să luați tot ce vă spui io!”

NȘ: Există pericolul să moară?

NV: Sigur! Că nu moare atuncea, da’ moare: a triia zî, a șaptea zî tot moare! Șî ne-am dus acolo și iera-n pat. L-am loat, cu călușarii, cu doi lăutari… Că sângur nu pot, n-am cum! Nu tre’ să lipsească unu’! Io le știu p-astea da’ sângur nu pot… Șî d-aciia l-a luat cu căruța șî l-a dus toma-n vale acolo la Cerăt (noi acolo jucăm!). A mers lumea… puhoi era! Era în cerc așa… poliția acolo…

Și le-am spus: „Dom’le stați, da’ mai departe că noi avem joc mare aciia! Io dau tare, cad călușarii ăștia pe jos… Îi dobor! Al’fel nu pot să-l scol p-ăsta d-aciia”.

Plante de leac

„NȘ: Și trebuie să aveți ceva acolo? Apă, pelin?

NV: Eeee! Cere multe jocu’ ăsta! Cere multe, cere multe… Aduce familia on castron cu oțet, iau pelin de la călușari și de la steag și moi acolo, îl frec acolo, d-aciia încep să-l joc. Îl văd de prima dată! Să vedem din ce ie loat: ori din Cal, ori din Chisăr, ori din Rață; sânt multe jocuri! Ș-atuncea când iesă ăla al lui, jocu’ lui, iel sare. Ș-atuncea călușarii sânt cu ochii pe iăl să-l prindă. (Că dacă nu-l prinde, sare și fuge… fuge, fuge, fuge și cine știe pă unde să duce?!) În cerc așa jucăm și sărim peste el. Și m-aplec acolo la el și-i dăscânt acolo…

NȘ: Și-i mai ziceți lui ceva sau ziceți în gând ceva?

NV: Eeei, zic io în gând, nu s-audă toată lumea! Aia-i treaba mea! Aia nu să spune! Nu să spune ca-n Căluș!

NȘ: Mai știe cineva din grup?

NV: Numa’ io știu, ei nu știu! Nu l-au învățat, ce să le fac? Nici io nu pot să-l țiu, că mă biruie și-ncep să țâp: „Mă! Veniți, mă-ncoa’ că mă biruie! Veniț’ să-l țâneț’!” (Că el sare-n sus!) D-aciia spun a dooa oară ș-a treia oară… d-aciia îl scol în sus. D-aciia încep să dobor călușarii: îmi trebe trii oale de pământ, trii pui negri de găină (ș-ăia dacă nu mor, n-are leac!). Ș-atuncea io stau acolo lângă el și-l frec pe la inimă, peste tot… tot-tot-tot! Cu pelinu’ ăla care-l pune acolo șî cu oțet. Și usturoi, da-da! Ei, ș-atuncea a treia oară merge ca trenu’!

Recunoștința bolnavului vindecat

Ala cân’ s-a sculat, m-a luat de gât și m-a pupat! „Tată Niculae îț’ mulțumesc că mă sculași!” „Cum te sâmț’ acu’?” ‘Ce: „Parcă sânt dănac acu’!” Bebe-l chema. A plecat în țări străine, lucrează acu’.

NȘ: Când s-a întâmplat asta, demult?

NV: Aș demult! Acu’ v’o patru-cinci ani! Și-n Segarcea am sculat o femeie, am fost și la Urzicuța…”

Apropiere și depărtare

„NȘ: Ș-acolo în străinătate i se mai poate întâmpla?

NV: Păi nu prea… Nu prea, că i-am spus așa v’o doo cuvinte: „Mă, tu cân’ auzi că să dă-n Strodu’ Rusaliilor nu mai faci nimic! (Că sânteți dvs. femei, doamne or’ domnișoare da’…) N-ai voie să te dai nici la femeia ta, la nevasta ta, ai înțeles? Pănă trec Rusaliile! D-aciia poți să faci ce vrei.” Acuma am auzât că popii a desființat și Rusaliile din calendar! Pân-acuma scria Rusalii, acuma nu, că cică Rusaliile-s cu Necuratu’! Păi o fi! O fi! Are și el partea lui, ce vrei?! Dumnezeu are partea Lui, da’ i-a dat și lui voie ceva… Nu i-a dat de tot, că dacă i-ar da – ehe-he!… – ar face prăpădu’ lu’ Dumnezău!

NȘ: Și călușarii tot așa… n-au voie să se-atingă de neveste, de drăguțe, de nimic?

NV: Păi un’ să să mai ducă dacă ii îs în Căluș!? Chiar dacă să-ntâmplă ceva, nu sânt io acolo?! Sânt io acolo!

NȘ: Dar după jurământ vă duceți toți acasă? Așa a fost întotdeauna?

NV: Da, da, ne ducem acasă… da’ o să vedeți cân’ venim, că-s destule cârciumi pe-aciia. Păi ne cântă lăutarii și jucăm și bem!

NȘ: Numai în săptămâna Rusaliilor aveți putere să ridicați?

NV: Atât!”

Călușul ca prevenție

„„NȘ: Dar pentru alți bolnavi mai jucați? Așa, pentru sănătate…

NV: Eeei, le dăm, le dăm… Le dăm pelin, le dăm de toate. Păi sânt unii din Cerăt care-mi roagă mie de sănătate că cică au spor la câmp, la vite, au sănătate dacă le jucăm în casă. Ne-așteaptă, neașteaptă… ne cheamă să ne ducem și ne dă câte 500.000, câte 100.000. Și-aicea, și-aicea ne așteaptă. Să vedeți mâine ce bine le pare că ne ducem! Ei, degeaba le scot eu, le fac, dacă ii (ceilalți călușari, n.n.) nu le bagă în cap!

NȘ: Dar pe noi poate să ne ia din Căluș c-am plecat la drum de Rusalii?

NV: Păi da’ nu lucrezi cu acu’! Cân’ lucrezi în birou acolu, e alta… Ne-am dus în Bârca înt-on an și un om de-acolo avea on sângur copil, avea doo’șcinci de ani, treizeci de ani și era luat din Căluș: cum am intrat noi în Bârca, uite-așa sărea, fugea!… Și s-a dus ăl bătrân (vătaful, n.n. N.Ș.): „Mă, tu știi ce-are copilu’? Păi e luat dân Căluș!” – „Ete, știi tu!” (N-a vrut să-l scoale!) – „Lasă, bă, că mă duc io cu iel la doctor! Ce știi tu?… Ce știi tu să scoli băiatu’ mieu din Căluș?” – „Mă nene, dacă vrei să-l pierzi, du-te, du-te, hai!” S-a dus cu iel la doctor și, cum l-a-nțepat, l-a terminat! A murit! S-a căit iel. Toată viața lui s-a căit! Uite-aici-șa cum intri-n Bârca șade, acii-șa cum intri-n marginea din stânga…

NȘ: S-a-ntâmplat vreodată să fie luat din Căluș și să-l joace călușarii și să nu-l poată ridica și apoi să meargă la doctor să-l facă bine?

NV: Păi dacă-i luat din Căluș!?… Dacă-i luat din Căluș, n-are cum să-l facă bine! Nu, n-are cum! ”.

Sfârșitul nu-i aici

Povestea bătrânului vătaf al cetei de călușari din Giurgița e de citit pe îndelete. Volumul coordonat de prof. Narcisa Știucă are în el o seamă de evenimente, relatări care impresionează deopotrivă specialistul etnolog și cititorul avid de informații. Neștiința noastră, a nespecialiștilor, face ca uimirea să fie mare și impactul puternic. Poate e tocmai lectura potrivită în această perioadă când Călușul se joacă ritualic.

Pe toate le știa călușarul doljean. Și jocurile, și tainele. La fel, costumul, prăjina, gesturile și pașii îl știau pe Nicolae Veleanu și îl ascultau. Fesul roșu îl știa. Dunărea îl știa. Giurgița și împrejurimile îl știau. Noi, abia acum începem să pricepe.