Călușul, dansul care vindecă lumea. De la ritual ancestral la emblemă identitară

Există obiceiuri care supraviețuiesc pentru că le conservăm cu grijă. Și există obiceiuri care supraviețuiesc pentru că lumea le crede în continuare cu toată ființa. Călușul aparține celei de-a doua categorii. Dansul de Căluș care a cucerit întreg mapamondul nu este un simplu „bun cultural de export”, ci în satele oltene încă mai constituie momentul din an mult-așteptat, cu toate semnificațiile sale. Călușul se joacă doar de Rusalii, după reguli bine stabilite, și se crede și astăzi că are rolul de a-i feri pe cei care suferă, fiind luați din Căluș, cum spun ei. Jocul călușarilor îi scăpa de la moarte pe suferinzi.

Să-ți joace Călușarii în curte și astăzi a rămas o mare onoare și o dovadă a statutului social.

Profesorul Narcisa Știucă are o reputație binecunoscută în studiul etnologic. Și-a dedicat viața etnologiei, etnografiei, istoriei orale, studiilor patrimoniale și studiului etnicităţii (a grupurilor etnice de pe teritoriul României). Așa cum ne-a povestit la Băilești, cu ocazia inaugurării Asociației Diadema Doljului, domnia sa a studiat Călușul, moștenind pasiunea de la profesorul său. Am provocat-o să ne spună câte ceva din rezultatele cercetărilor de teren, efectuate în Oltenia începând cu 1998. Amploarea și specificitatea fenomunului călușeresc depășesc mult ceea ce este cunoscut sub aspectul său artistic, adus pe scenă.

Ritualul ca armă. Cum se apără omul de forțele malefice

Conștientizarea existenței forțelor malefice a generat, în toate culturile, același răspuns pragmatic și genial. Este vorba despre ritualul de protecție. Dacă forțele răului sunt reale și active, atunci omul nu poate sta cu mâinile în poală. El trebuie să acționeze, să folosească instrumente, gesturi, sunete, plante, cuvinte care contracarează puterea maleficului.

Aceste instrumente au o logică internă surprinzător de coerentă, indiferent de cultură. Focul și lumina alungă întunericul și spiritele nocturne. Cultura a văzut asta, de la torțele grecești din Thesmophoria la focurile de Sânziene din România, de la Hanukkah la Diwali.

Zgomotul ritual, cu tobe, clopote, strigăte, muzică, sparge câmpul energetic al spiritelor malefice. Romanii băteau în vase de bronz în timpul eclipselor. Chinezii aprindeau artificii la Anul Nou pentru a alunga demonii. Olteneanul bătea toaca și striga la Joimari.

Plantele apotropaice, usturoiul, pelinul, busuiocul, leușteanul, formează o farmacopee magică prezentă de la Mediterana la Carpați. Nu întâmplător, multe dintre ele au și proprietăți antivirale sau antibacteriene demonstrate — omul arhaic descoperise empiric ceea ce știința modernă a confirmat chimic.

Dansul ritual

Dansul ritual este poate cel mai fascinant instrument de toate. Nu simplu dans, ci unul cu structură precisă, cu mișcări codificate, cu forță apotropaică recunoscută. De la dansul războinic al Salienilor romani, preoți ai lui Marte care dansau în armuri pentru a apăra cetatea, până la dansul Căluşarilor din Oltenia, logica este aceeași. Corpul uman în mișcare ordonată generează o energie pe care forțele malefice nu o pot traversa.

„Privit ca un fenomen viu, extrem de viguros în zona cercetată, Călușul nu poate decât să se supună firesc legității ce guvernează sistemul de valori al culturii populare. Prin urmare, potrivit acesteia, în special raportului tradiție / inovație, acest obicei se află în continuare într-un proces de transformare pus sub semnul spectacularului.

După ce a fost multă vreme valorificat scenic doar ca dans, punându-i-se în evidență virtuozitatea și vigoarea, a urmat o etapă de etalare a sincretismului prin aducerea în fața publicului, în sălile de spectacole, a unor secvențe rituale care doar sugerau sensurile inițiatice și ezoterice, toate acestea făcându-se din exterior, prin intervenția instructorilor și al activiștilor culturali.

Demersurile acestea și-au pus amprenta și asupra performării în cadrul lui genetic fiind, în cele din urmă, validate de receptarea și acceptarea insider-ilor. Cu toate acestea, așa cum o vor dovedi contribuțiile noastre și în special documentele de teren, perpetuarea obiceiului își mai află încă un fundament relativ solid în setul de credințe atașate sărbătorii Rusaliilor, acestea fiind traduse într-un comportament ritualizat (serii de interdicții și prescripții legate de prestarea muncilor, eficiența magică a jocului călușeresc și, prin transfer, a plantelor, substanțelor și obiectelor ce intră în contact cu grupul)” a ținut să precizeze Prof. Narcisa Știucă.

Universul mitico-magic românesc, o geografie a forțelor nevăzute

Spațiul carpato-dunărean a produs unul dintre cele mai bogate și mai coerente sisteme mitologice populare din Europa. E un univers în care forțele benefice și malefice coexistă într-un echilibru fragil, reglat de calendar, de ritual și de respectarea cu strictețe a granițelor dintre lumi.

„Puține sunt, fără doar și poate, faptele de cultură populară românească aspirante la calitatea de simbol național și care să fi stârnit, deopotrivă, interesul cercetătorilor și pe cel al animatorilor culturali devenind de timpuriu „un bun cultural de export” așa cum s-a întâmplat cu obiceiul numit Călușul” a spus Prof. Narcisa Știucă. „Este lesne de înțeles că, parcurgând bibliografia și confruntând-o cu ceea ce ne mai oferă astăzi terenul, am remarcat o serie de mutații dar și o serie de componente foarte bine prezervate.

Pornind de la modul în care se desfășoară Călușul oltenesc astăzi, de la semnificațiile pe care protagoniștii i le mai recunosc și de la impresia pe care dansul și ritualul o produc asupra beneficiarului insider, dar mai ales asupra privitorului outsider, am încercat să aflăm în ce măsură el este receptat și valorizat de protagoniști ca o valoare identitară”.

Aria de cercetare

Profesorul Narcisa Știucă ne-a desenat zonele în care a avut loc cerectarea coordonată de domnia sa.

„Am ales ca arie de referință actualul județ Olt și doar câteva localități aflate la granița cu acesta deoarece aici sunt încă active peste 20 de vetre călușerești dintre care, foarte puține au fost incluse în rețeaua de puncte de cercetare de-a lungul timpului. Concret, ne referim la faptul că în lista localităților din care s-au primit răspunsuri la chestionarul lansat în 1931 de Ion Mușlea, am aflat doar Priseaca și Aluniș din județul Olt, iar în răspunsurile la chestionarele Atlasului Etnografic Român înregistrate la începutul anilor ’70 figurează: Brâncoveni, Curtișoara, Dobrun, Oboga, Orlea, Rusănești, Schitu, Scornicești, Traian, Tufeni, Vădastra și Vâlcele.

În schimb, în documentele menționate sunt bine reprezentate alte județe din jumătatea de sud a României în care fenomenul Călușului se mai păstrează astăzi doar în memoria pasivă așa cum se întâmplă cu centrele mehedințene, majoritatea celor vâlcene, doljene, teleormănene și vlăscene” a precizat Narcisa Știucă.

Cele mai importante vetre călușerești din județul Olt, concentrate pe văile unor ape, sunt în localitățile: Vitomirești, Leleasca, Poboru, Colonești, Scornicești, Teslui, Oporelu, Optași-Măgura, Sârbii-Măgura, Priseaca, Curtișoara, Cârlogani, Morunglav, Valea Mare, Perieți, Potcoava, Schitu, Movileni, Icoana, Șerbănești, Vâlcele, Izvoarele, Mărunței, Drăgănești, Stoicănești, Radomirești, Crăciunei, Dobrun, Osica de Sus, Osica de Jos, Brâncoveni și Cezieni.

Poate cel mai special, prin îmbrăcăminte și mărturii este ceata din Giurgița, județul Dolj.

Cu cine se luptă Călușarii

Universul luptei dintre bine și rău are o topografie precisă: există locuri ale puterii malefice, precum răscrucile de drumuri, marginea apelor curgătoare, liziera pădurii, miezul nopții. Există momente ale anului când granița dintre lumea celor vii și lumea forțelor nevăzute se subțiază periculos.

Ernest Bernea oferă o perspectiva filozofică de ansamblu: „Lumea civilizației noastre populare este materială și spirituală, de o manifestare plurală și plină de forțe, deseori greu de cuprins, are în primul rând o calitate: este bine articulată; puterea și frumusețea ei de aici vin.”

Adversarele

Ielele, numite și Dânsele, Frumoasele, Fetele Câmpului sau, printr-un eufemism apotropaic, Sfintele, sunt poate cea mai puternică și mai complexă entitate a mitologiei românești. Nu simple zâne, nu simple spirite rele, ci forțe ambivalente de o frumusețe ucigătoare, care dansează în nopțile de vară în poieni și la răscruci. Cel care le vede, le aude sau calcă pe urmele lor poate fi lovit de boala Ielelor. E o paralizie misterioasă, o nebunie bruscă, o muțenie inexplicabilă, simptome care în medicina modernă ar putea fi catalogate drept forme de AVC sau tulburări neurologice acute.

Folcloristul Tudor Pamfile le descrie ca pe niște ființe „de o frumusețe primejdioasă, îmbrăcate în alb, care zboară prin văzduh, cântă și dansează, și oricine le-ar privi ori le-ar auzi cântând sau le-ar călca jocul este pedepsit”.

Când se joacă ritualic Călușul

Obiceiul Călușului este performat de Rusalii în vatra satului și în împrejurimi. Rusaliile ocupă un loc aparte în calendar. Situate la cincizeci de zile după Paști, ele reprezintă un timp de vulnerabilitate maximă, când spiritele sunt active și oamenii trebuie să respecte cu strictețe interdicțiile. Nu se lucrează, nu se spală rufe, nu se scaldă în apă curgătoare.

„Data de desfășurare este mobilă, de Rusalii, a 50-a zi de la Paște. În cele mai multe cazuri călușul avea o durată de 9 zile. Obiceiul începea în Duminica Rusaliilor și se încheia peste 9 zile, în Marțea ciocului, atunci când era îngropat steagul și se desfăcea ceata, sau la 3 zile după Rusalii, în prima marți. Există însă vetre călușerești în care durata perioadei este diferită, un exemplu în acest sens, chiar dacă este un caz izolat, a fost satul Crăciunei, așa cum reiese din declarația unui călușar într-un interviu realizat de cercetătorii Institutului de Etnografie și Folclor «C. Brăiloiu »: «La noi călușul să joacă trei săptămâni, duminică, luni și marți și apoi joi, ș-apoi dumincă, ș-apoi duminica ailaltă, deci șase jocuri facem, adică șase zile, în aceste trei săptămâni », consemnează Florian Teodorescu, în urma cercetării de teren menționate.

Rusaliile propriu-zise, spiritele care dau numele sărbătorii, sunt entități de o ambiguitate fascinantă. Ele pot fi vindecătoare sau distrugătoare, în funcție de respectarea sau nerespectarea cutumelor. Ele sunt, în același timp, sufletele morților nenuntiți sau ale copiilor nebotezați. Constituie, așadar, o legătură directă cu cultul morților și cu ideea că moartea nefinalizată ritualic generează forțe malefice în lumea celor vii.

Șoimane, Vântoase, strigoi și moroi

Șoimanele și Vântoasele sunt variante regionale ale aceluiași tip de entitate. Sunt spirite ale văzduhului care poartă boli, sminteli și nenorociri. Șoimanele sunt specifice Olteniei și Munteniei. Ele au generat și verbul a șoimăni, utilizat i ales la participiu. Șoimănit, înseamnă, printr-o mutașie de sens, rănit, atins de o forță. Vântoasele, uneori identificate cu Iele, sunt spirite ale vântului, purtătoare de epilepsie și tulburări mentale. Numele lor însuși este apotropaic, în popor nu li se spune pe nume direct. Ele sunt numite prin perifraze, pentru că a le numi înseamnă a le invoca. Situația e similară cu utilizarea sintagmelor Necuratul, Ucigă-l crucea, Ucigă-l toaca.

Strigoii și moroii completează această geografie a maleficului: morți care refuză să rămână morți, care se întorc să sugte energia celor vii, să secătuiască vitele, să aducă boală și secetă. Credința în strigoi nu este o superstiție medievală tardivă. Ea are rădăcini pre-creștine adânci, legate de frica universală de moartea incompletă, de sufletul care nu și-a găsit drumul spre lumea de dincolo.

Calendarul agro-pastoral, o armură rituală împotriva haosului

Ceea ce este remarcabil în cultura tradițională românească, și în culturile tradiționale în general, este că lupta împotriva forțelor malefice nu este ocazională, ci sistematică. Ea este înscrisă în calendar, repetată ciclic, an după an, pentru că forțele malefice sunt și ele ciclice.

Colindele, plugușorul sunt la origine ritualuri de alungare a forțelor întunericului și de invocare a luminii care revine. Mărțișorul marchează intrarea în primăvară cu un simbol dual — alb și roșu, viață și moarte, forță benefică și forță malefică ținute în echilibru printr-un fir răsucit. Sânzienele, la solstițiul de vară, sunt noaptea când forțele benefice și malefice se întâlnesc la răscruci.

Rusaliile, la cincizeci de zile după Paști, sunt vârful acestei vulnerabilități de vară. Timpul e oprit, lumea permeabilă, spiritele active. Și tocmai în această perioadă, ca răspuns direct și structurat la amenințarea Ielelor și a Rusaliilor, apare Căluşul. Este dansul ritual care nu recunoaște nicio altă autoritate decât propria sa putere apotropaică și taumaturgică.

Pragul, de la mit la Căluș

Toate aceste tradiții, de la Enuma Eliș la Sânziene, de la dansul Salienilor la ritualul Joimarilor din Dolj, converg spre un adevăr pe care umanitatea l-a redescoperit în fiecare epocă și în fiecare colț al lumii. Forțele malefice nu pot fi ignorate, nu pot fi negate și nu pot fi eliminate definitiv. Ele fac parte din structura lumii. Singura strategie viabilă este confruntarea rituală, organizată, repetată, comunitară.

Căluşul oltenesc este poate cea mai elaborată și mai coerentă expresie europeană a acestui principiu. Un dans care vindecă. Un ritual care alungă. O comunitate care se organizează anual, cu reguli stricte și jurăminte solemne, pentru a face față forțelor pe care știe că nu le poate înfrânge definitiv. Dar pe care știe că le poate ține, an după an, la distanță.

Originile Călușului, între caii solari și zeii precreștini

Deși cele mai vechi documente muzicale legate de acest dans datează din secolul al XVII-lea, ritualul provine probabil din vechile rituri precreștine de purificare și fertilitate care utilizează simbolul calului. Acesta era venerat ca o întruchipare a soarelui. Numele ritualului derivă din „Căluș”, partea de lemn a frâului calului.

Etimologia numelui este ea însăși un câmp de luptă academică. Derivarea general acceptată a Călușului provine, după unii, din forma latină dublă „collusium, collusii”, care înseamnă atât „un grup de dans”, cât și „o societate secretă”. Cuvântul românesc căluș înseamnă și „o mică bucată de lemn pusă în gură pentru a împiedica vorbirea”. Derivarea e susținută de prezența figurii mutului în unele cete și de tăcerea rituală care era odată respectată de întregul grup. Alții, precum Mircea Eliade, văd Călușul drept un diminutiv al cuvântului cal, derivat la rândul său din latinescul caballus. Ei subliniază asocierile mitice ale calului cu fertilitatea și războiul.

Etnografie și coregrafie

Romulus Antonescu, autorul Dicționarului de simboluri și credințe tradiționale românești, oferă o definiție sintetică: „În Dolj, niciun obicei nu a reunit elemente etnografice și îndeosebi coregrafice atât de diverse și într-o sinteză atât de originală ca jocul Călușarilor.

Originalitatea Călușului derivă atât din funcțiunea lui primară de rit vindecător al celor care au lucrat în zile interzise, dar mai ales din specificul evocării originii bolii și a remediului acesteia, care s-a realizat cu un alt instrument de semnificare decât cuvântul, întâlnit până acum în textul colindelor sau al incantațiilor, și anume dansul mimic.” Această formulare, dansul ca limbaj în sine, nu acompaniament al cuvântului, este cel mai elegant rezumat al unicității Călușului.

Din spusele vătafilor cetelor doljene, Călușul se trage din luptele și strigătele dacilor cu romanii. Călușul este un ritual și își exercită puterea prin dans, muzică, costum, texte, acțiuni dramatice, obiecte rituale, reguli și interdicții.

Aria de răspândire a Călușului, o geografie a sacralității

Oltenia și Muntenia constituie nucleul viu. Performat în regiunea de sud a României, în Oltenia, dansul ritual al Călușului face parte de asemenea din patrimoniul cultural al vlahilor din Bulgaria și Serbia. Ritualul Călușului constă într-un ansamblu de jocuri, parodii, cântece și dansuri.

Obiceiul Călușului cuprinde astăzi aspecte ale credinței în existența Rusaliilor (spirite rele feminine) și ale cultului unui străvechi zeu cabalin, acest fapt reieșind din numele obiceiului: Căluș, Călușari, Căluț sau Călucean. Totodată, este și un prilej de venerare a strămoșilor, în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, fiind cunoscut și sub denumirea de Moșii de vară.

Ceata, o oaste a sacrului

Bărbații care doreau să intre în ceata Călușarilor se adunau cu o săptămână înaintea Rusaliilor, în afara satului, pe malul unei ape, unde, în mod ritual, depuneau un jurământ de respectare a regulilor cetei și a condițiilor respectării purității rituale în perioada Rusaliilor, abstinența sexuală și un comportament etic adecvat comunității tradiționale. Pentru 10 zile trăiau într-un timp sacru. În această perioadă purtau un costum specific cu zurgălăi la picioare, câte o bâtă, iar de dormit, dormeau pe sub streșinile bisericilor pentru a fi feriți de atacurile Rusaliilor.

Ierarhia cetei este strictă. Ceremonialul cuprinde practici și invocații magice, dansuri și acte rituale executate de un grup de bărbați strict ierarhizat: Vătaf, Mut Ajutor de Vătaf, Stegar și Călușari de rând.

Numărul membrilor cetei nu este ales la întâmplare. Sunt cete fără soț (5, 7, 9, 11, 13 Călușari) și mai rar cu soț (8, 10, 12 Călușari). Numerele impare, cu forța lor rituală profundă în cultura populară românească, sunt teoretic, obligatorii.

Excepție sau regulă?

„Toate consemnările despre Căluș arată că în ceată numărul dansatorilor era impar (5, 7, 9, 11 sau mai mulți); numărul includea vătaful, mutul și stegarul. Realitatea de este diferită în multe situații fiind poate determinată de desacralizarea obiceiului sau de entuziasmul și emulația stârnite de această tradiție străveche. Iată câteva exemple: ceata din Oporelu are în componență 18 călușari, ceata din Poboru are 12 călușari, ceata din Valea Mare are 8 călușari, ceata din Vitomirești are 12 călușari, ceata din Dobrun are 25 de călușari, ceata din Dobroteasa are 10 călușari. (…)

 Observăm că numărul călușarilor prezenți în majoritatea cetelor este preponderent cu soț, ceea ce nu concordă cu regula constituirii cetei, cu un număr impar de călușari” amintește Florian Teodorescu, oarticcipant în cercetarea de teren coordonată de Prof. Narcisa Știucă.

Jurământul și Steagul, actul fondator

Pe o prăjină lungă, împodobită cu panglici și hârtii colorate, se leagă la un capăt, în vârf, un ștergar ales sau o batistă brodată în care se pun cât mai multe căpățâni de usturoi și pelin. Totul se leagă cu panglici colorate. La comanda Vătafului, Călușarii pun mâna pe steag, unul după altul, jurând să fie uniți, să respecte comenzile Vătafului și regulile obiceiului și să nu ascundă nimic din darurile primite. Locul și timpul ales pentru efectuarea Jurământului exprimă caracterul ezoteric al ritualului, sporind misterul obiceiului și caracterul sacru.

Steagul devine un obiect sacru de o putere copleșitoare. Steagul este încredințat unui Călușar care va avea mare grijă de el, să nu fie atins de nimeni, pe toată durata desfășurării obiceiului. Dacă cineva îl atinge, Călușarii vor avea mari necazuri.

„Desigur că în anchetele noastre am aflat vătafi extrem de autoritari care au tratat cu intransigență omisiunea legământului rezultatul fiind unul benefic – continuarea obiceiului în datele lui originare (e.g. Giurgița) – sau unul defavorabil acestuia – destrămarea cetei și imposibilitatea continuării tradiției (e.g. Icoana)” amintește prof. Narcisa Știucă.

Jurământul călușarilor, cât e accesibil profanilor

Antonescu reproduce textul jurământului integral. E un document de o frumusețe rituală rară, dar susceptibil de a fi doar un rezumat dedicat profanilor.

„Noi, 9, 11, 13 frați, jurăm să ne ținem de Căluș, orice ni s-ar întâmpla, ori s-ar ivi în fața noastră, suntem și vom rămâne 3, 5, 7 ani, câte 4 zile frați de cruce; și dacă vom întâlni un bolnav, mai ales copil, și vom fi rugați cu voința lui să-i jucăm spre vindecare sau moarte, îi vom juca în credința veche, pe mutește, numai când toți ne vom simți în stare; prin jurământul acesta de credință, dreptate și curățenie, îl vom vindeca; acela dintre noi care nu jură cu sufletul și trupul curat va pieri de cea mai rea boală sau nenorocire.”

Vătaful, magul și conducătorul

Dansatorii Călușari sunt inițiați și conduși de un Vătaf, cunoscător al descântecelor cu rol magic. El preia cunoștințele, moștenindu-le de la predecesorul său.

Vătaful „este de regulă cel care conduce, coordonează, instruiește formația, acceptă sau elimină călușarii din ceată. Funcția de vătaf a fost transmisă, în unele situații, din tată în fiu (ca în cazul familiei Feraru din Oporelu) sau de la vătaf la cel pe care acesta l-a considerat demn de acest rol. Nu era însă numai o simplă transmitere de atribuții, ci și de secrete călușerește, acestea incluzând măsurile coercitive și punitive aplicate călușarilor, taina legământului și cea a vindecării și mai ales a repertoriului de joc.

Au fost cazuri în care vătaful a condus ceata 30-40 de ani, faima lor păstrându-se peste generații (un exemplu celebru deja fiind Ilie Martin din Colonești). Alte nume de legendă din rândul călușarilor olteni sunt: Sandu Drăghici de la Osica de Sus, supranumit Olandezul zburător,George Ghiță, zis Ghiță a lui Porumbelu de la Osica de Jos, Gheorghe Pavel din Dobrun, renumit pentru celebrele figuri „A lui Vițu 1″ și „A lui Vițu 2” ne spune tot Florian Teodorescu.

Mutul, zeul deghizat

Mutul este poate cel mai fascinant și mai greu de descifrat personaj din întregul ritual. Masca zoomorfă sau antropomorfă purtată pe față îi indică vârsta înaintată și, firește, apropierea morții și renașterii lui anuale. Tot ceea ce face sunt atribute ale zeului atotputernic. El fertilizează femeile sterpe, căsătorește fetele nemăritate, tratează bolnavii luați din Rusalii sau din Căluș.

„În călușul din Oltenia și Muntenia întâlnim un personaj mascat cu funcții accentuat ludice: Mutul. El însă nu reprezintă un caz general. Astfel sunt foarte multe cete de călușari care nu au acest personaj. În cetele în care acesta apare funcțiile sale sunt importante: stabilește, în unele sate, gospodăriile unde se joacă și ordinea acestora, antrenează ceata în performarea unor scenete comice, dar îl și ajută pe vătaf în menținerea rigorilor ritualului, pedepsindu-i (formal sau real) pe cei care greșesc, impune anumite reguli în relația cu beneficiarii și asistența (trasează cercul în care călușarii joacă și îi protejează pe aceștia de cei care asistă sau de agresiunea forțelor malefice, solicită și restituie gazdelor plantele și substanțele pe care le vor supune actului magic)” precizează Teodorescu.

Acestea sunt drobul de sare, usturoiul, pelinul, frunzele de nuc, blidul cu semințe sau cu apă.

Costumul, armura rituală

încrucișate peste piept, pantaloni împodobiți cu mici clopoței. Ceata din Giurgița poartă fes roșu. În Dolj, costumul este mai simplu, mai puțin ornamentat. Călușarii folosedc instrumente cum ar fi: steagul, bastoanele din lemn și plante ( usturoi, pelin, busuioc), sare, tămâie, oțet și apă.

Pelinul și usturoiul nu sunt simple ornamente. Sub brâu și printre betele cu care sunt încinși Călușarii poartă pelin și usturoi, ca să fie feriți de pocirea trupească și de pierderea mințior ,cele două temute vătămări pricinuite de acțiunea Rusaliilor, a Ielelor. Din aceste plante ei oferă oamenilor. Tot pe acestea le vor îngropa la spartul Călușului.

Cele trei secvențe rituale

Structura Călușului este secvențială, conținând trei momente importante: ridicarea sau legarea steagului (sau a Călușului), jucarea Călușului, pe ulițe și în curțile sătenilor, și îngroparea steagului sau spargerea Călușului, la final. Toate aceste secvențe sunt permanent însoțite de muzică, fie că este vorba de jocul propriu-zis, fie de momentele în care ceata se deplasează dintr-un loc în altul.

Spartul Călușului, momentul final, are propria sa logică rituală. Spartul Călușului se petrece întotdeauna seara, după apusul soarelui și se încheie atunci când ceata, se desface odată cu îngroparea steagului.

Funcția terapeutică. Dansul care vinecă

Vindecarea nu este o metaforă în universul Călușului. Este o realitate crezută, practicată și documentată etnografic de-a lungul veacurilor. Conform tradiției, grupuri de Călușari dansatori și cântători, considerați a fi înzestrați cu puteri magice vindecătoare, mergeau din casă în casă, promițând sănătate și prosperitate sătenilor.

Vindecarea celor „luați din Căluș” are loc doar prin descântec de Rusalii, intrând în Hora Călușului, prin dans, după ce bolnavul, la auzul melodiilor specifice Călușului, începe să sară, se legene, să miște o mână sau un picior ori să se schimbe la față, semn că a fost atins de Iele.

Această legătură directă dintre Căluș și Iele, dintre vindecare și forța care produce boala, este poate cel mai profund paradox al ritualului. Ceata de Călușari este o herghelie divină care luptă împotriva forței năprasnice a Rusaliilor (Ielelor).

Cum văd orășenii Călușul

„Mutatis mutandis atitudinea de receptare a orășenilor a fost și ea marcată de încrederea în forța magică a dansului desfășurat dincolo de hotarul satului: fie că au solicitat și au cumpărat pelin și usturoi jucat de călușari, fie că s-au prins în hora finală sau au cerut să le fie închise în cercul magic produsele pe care le vindeau și chiar au solicitat în mod expres să fie jucați pentru a fi vindecați de suferințe fizice, aceștia au dovedit o decriptare completă și o înțelegere profundă a complexului ritual.

Prin urmare, nu numai spectacolul în sine continuă să stârnească interesul privitorilor, care sunt nu de puține ori și beneficiari, ci și funcția ezoterică a Călușului, prin aceasta infirmându-se fără putință de tăgadă presupozițiile unora dintre cei mai avizați cercetători ai fenomenului care apreciau încă de la jumătatea secolului trecut că acest obicei se va păstra numai în datele lui artistice” ne-a dezvăluit Narcisa Știucă unul din rezultatele studiului. Iată cum duc oltenii ajunși în zonele urbane credințele încetățenite din generație în generație.

Călușul în județul Dolj

Județul Dolj este, în România de azi, una dintre cele mai vii cetăți ale Călușului. An de an, în săptămâna Rusaliilor, județul Dolj trăiește din plin bucuria tradiționalei întâlniri a cetelor de Călușari prin satele sale. Cete de Călușari din zone unde Călușul mai trăiește încă aduc ritmurile arhaice ale acestui dans pe străzile Craiovei și în parcuri, în Alaiul Călușului Oltenesc.

Tot acum este selectată ceata de Călușari din Dolj care să reprezinte județul la cel mai mare Festival al Călușului Românesc de la Caracal, unde cetele din Dolj au obținut de fiecare dată performanțe.

Giurgița, fesul roșu turcesc și o tradiție centenară

Giurgița ocupă un loc special în harta Călușului doljean, atât prin vechimea tradiției, cât și printr-un element vestimentar singular. În Giurgița, Călușarii poartă pe cap fesul roșu turcesc, cu un ciucure lung, dat pe o parte. Prezența fesului roșu, marcă identitară a turcilor, se raportează, poate, la aceleași motivații pe care le-au avut în atenție și autorii reprezentărilor picturale din frescele și icoanele evului mediu românesc: răul lua adesea chipul dușmanului istoric, în acest caz otomanii.

Această detaliu vestimentar este mai mult decât o curiozitate. Sugerează că ritualul de alungare a maleficului îmbrăca uneori înfățișarea exactă a dușmanului de temut. E o logică apotropaică prin imitare și apropriere, nu prin distanțare.

Călușul astăzi, între ritual viu și patrimoniu UNESCO

Ritualurile sunt performate în perioada Rusaliilor, durând șapte până la nouă zile, punând accentul pe liminalitatea comunitară. Schimbările în practica Călușului includ o perioadă de manifestare scurtată și un angajament redus față de jurământ după 1990. Călușul a scurtat acum perioada rituală la trei zile în loc de nouă, reflectând constrângerile muncii moderne. Mai mult, practicile de vindecare rituală au devenit rare, influențate de creșterea medicinei moderne.

Și totuși, Călușul nu s-a transformat într-o simplă reprezentație folclorică. În cadrul programului Tezaure Umane VII, ediția a XII-a din 2024, Călușarul doljean Dumitru Şotorog, zis Mitriţă, Vătaful căluşarilor din ceata de la Dăbuleni, se regăsește pe lista publicată de Ministerul Culturii la poziția a 13-a, domeniul: spiritualitate — dansator (Călușar). Statul român recunoaște Călușarul nu ca interpret, ci ca purtător de spiritualitate. Încă.