Lumea ca luptă dintre bine și rău. De la haosul primordial la Căluș, o istorie a forțelor nevăzute

Desigur, cea mai cunoscută spațiului european este teologia creștină a îngerului căzut care a ales răul prin liberul său arbitru. În ciuda distanțelor imense de spațiu, timp și cultură care îi separă, toate aceste tradiții ajung la aceeași concluzie. Lumea nu se automenține. Ea are nevoie de om, are nevoie de ritual.

Toate elementele utilizate în manifestările de credință sunt ajutoare în lupta binelui împotriva răului. Așa sunt cele care dau lumină, căci principiul binelui este legat de aceasta. Lumânările, candelele, steaua care a vestit nașterea Mântuitorului, aureolele sfinților, razele care însoțesc aparițiile divine intră în această categorie. Vin apoi ofrandele, florile, reprezentările, simbolurile, crucea. Dar, mai ales, rugăciunile, tainele, (sacramentele) și arma supremă, care este Sfânta Euharistie.

Sărbători tradițional-agrare

În manifestările populare de luptă împotriva forțelor răului, sunt invocate și elemente auxiliare vegetale. Dacă usturoiul e foarte cunoscut, alte plante sunt investite cu puteri asupra răului fizic, cum sunt urzicile, pelinul ori salcia.

Cea mai puternică și fățișă desfășurare de forțe împotriva răului în ansamblul popular tradițional românesc rămâne Călușul. Nicăieri această intuiție a conflictului nu a primit o formă mai vie, mai precisă și mai spectaculoasă decât în dansul Călușarilor din Oltenia. Acel dans bărbătesc, unde membrii au depus un jurământ, înarmați cu pelin și usturoi, care iese în ulițele satelor de Rusalii nu ca spectacol, ci ca ritual cu putere. O armată care luptă, an de an, cu aceleași forțe pe care le-au numit și Marduk, și Zarathustra, și Odin, și mayașii Popol Vuh-ului. Forțe pe care olteanul le cheamă, cu evlavia celui care știe prea bine că există: Ielele, Șoimanele, Rusaliile.

Întrebări fără răspuns

Există întrebări pe care umanitatea și le-a pus neîntrerupt, din prima noapte în care un om a privit cerul plin de stele și a simțit că nu înțelege nimic. De ce există suferință? De ce se îmbolnăvesc copiii? De ce secetele nimicesc recoltele? De ce oamenii buni mor aiurea și nedreptatea prosperă?

Nicio civilizație nu a putut trăi cu o lume fără răspuns la aceste întrebări. Și aproape nicio civilizație nu a ales răspunsul simplu, că lumea e indiferentă și suferința e întâmplătoare. În loc de asta, omenirea a ales un răspuns dramatic, mai greu de purtat, dar mai uman. Lumea e un câmp de luptă.

Nu o luptă metaforică. O luptă reală, cu tabere, cu arme, cu victorii și înfrângeri, cu momente în care echilibrul atârnă pe muchie de cuțit. E una cu ritualuri prin care omul, mic, muritor, fragil, se aruncă în această bătălie de partea forțelor care țin lumea în viață. Această convingere, că există forțe benefice și forțe malefice, că ele se confruntă de la facerea lumii și că omul nu poate rămâne neutru în această confruntare, este poate singura credință cu adevărat universală pe care umanitatea a produs-o vreodată.

Dovezi în artefacte și religii

Încrederea omului că participă la înfruntarea dintre bine și rău o regăsim în tableta babiloniană Enuma Eliș, unde Marduk ucide dragonița Tiamat și fabrică lumea din trupul ei sfâșiat. O regăsim în sistemul zoroastrian, primul dualism teologic coerent al istoriei, unde Ahura Mazda și Angra Mainyu, Lumina și Întunericul, se luptă pentru sufletul fiecărui om și pentru destinul universului.

O regăsim în mitologia nordică, unde zeii știu că vor pierde bătălia finală a Ragnarökului, și luptă totuși, pentru că nicio altă atitudine nu e demnă de un zeu sau de un om.

E prezente în cei cinci sori azteci, cinci lumi succesive create, distruse și recreate din conflictul neîntrerupt dintre Quetzalcóatl și Tezcatlipoca. La fel, și în Popol Vuh, cartea sfântă a mayașilor, care descrie o creație nu ca dar, ci ca victorie provizorie a ordinii asupra haosului. E și în Buddhism, unde Māra, personificarea forțelor ostile iluminării, îl asaltează pe Siddhartha în noaptea hotărâtoare de sub copacul Bodhi, și unde victoria nu se câștigă prin forță, ci prin luciditate.

O regăsim în teologia creștină a îngerului care a ales răul prin liberul său arbitru și a transformat pământul în arena unui conflict cosmic dintre Hristos și Satan. E însuși fundamentul Creștinismului, care predică în Apocalipsă, capitolul final al Noului Testament, despre conflictul final și victoria binelui. Este înfrângerea răului, prin sacrificiul Hristic, dar binele triumfător este unul general, căci cel individual este în sarcina fiecărui creștin în parte. „L-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor”.

Ritualuri la români

Aceeași credință, cu o fidelitate uluitoare față de toate aceste tradiții, animă de Rusalii satele din Olt și din Câmpia Băileștilor, în Giurgița și Dăbuleni, în Bârca și Segarcea. Acolo, câte o ceată de bărbați care au depus jurământul se ridică an de an, cu pelin la brâu și usturoi la steag.

În costumul specific, ei pornesc pe ulițe să lupte cu forțe pe care nicio enciclopedie modernă nu le recunoaște. Însă comunitatea le simte cu o certitudine care nu are nevoie de dovezi. Se numesc Iele, Șoimane, Rusalii, Vântoase. Sunt forțele care pocesc, care iau mințile, care paralizează, care aduc boala fără leac și nebunia fără cauză. Și singurul răspuns al comunității față de ele nu este rugăciunea individuală, nu este retragerea, nu este negarea. Este Călușul.

Călușul și lupta cu forțele răului

Dansul Călușarilor nu este doar o formă de artă care a ieșit dintr-un ritual. Este ritualul însuși, intact, viu, crezut, aflat, la manifestpări reduse ca areal, diminuate, modificate, dar practicate încă. Un dans care vindecă pentru că forța lui nu este coregrafică, ci cosmică. O luptă care se repetă an de an. Nu din tradiție oarbă, ci din convingerea că dacă nu ar fi repetată, echilibrul s-ar rupe. Că Ielele sunt acolo, că pelinul și usturoiul și numărul impar al cetei și jurământul depus la hotar nu sunt metafore, ci sunt arme.

Aceasta este povestea pe care o spunem. Că e importantă nu istoria superstițiilor unui popor, ci istoria răspunsului universal pe care omenirea l-a dat la cea mai veche și mai grea întrebare a ei. Cum trăiești știind că lumea poate fi desfăcută? Cum reziști forțelor care vor haosul? Răspunsul oltenesc este: dansezi. Dar dansezi înarmat.

La început a fost conflictul

Înainte de a fi o poveste despre bine și rău, lumea a fost o poveste despre ordine și haos. Aproape fiecare cultură fondatoare a omenirii a simțit nevoia să explice nu doar cum a apărut lumea, ci și de ce este imperfectă. De ce există suferință, boală, moarte, secetă, nebunie. Răspunsul universal a fost același, formulat în mii de limbi și mii de simboluri. Pentru că există două forțe, și ele se luptă de la început.

În Mesopotamia antică, tableta babiloniană Enuma Eliș e unul dintre cele mai vechi texte cosmologice cunoscute, datând din mileniul al II-lea î.Hr. Acolo se descrie crearea lumii ca pe o victorie a zeului Marduk asupra dragonului haosului primar, Tiamat. Lumea nu este creată din nimic, este fabricată din trupul înfrântului. Ordinul cosmic se naște dintr-o victorie, nu dintr-un act pur de voință creatoare. Haosul nu dispare, este înfrânt, temporar, și trebuie ținut în loc prin ritual.

În Iran, sistemul zoroastrian este poate primul dualism teologic coerent din istoria omenirii. Acesta formulează cu o claritate tulburătoare ceea ce alte culturi exprimaseră intuitiv: Ahura Mazda, zeul luminii și al binelui, și Angra Mainyu (Ahriman), spiritul distrugerii și al întunericului, se află într-un război cosmic care traversează întreaga istorie a lumii. Fiecare act uman are relevanță cosmică. Fiecare alegere este un vot în această bătălie fără sfârșit. Zoroastrismul a influențat profund iudaismul, creștinismul și islamul, adică întreg edificiul spiritual al lumii occidentale.

Șarpele, simbol al răului

E binecunoscut șarpele din Creștinism, cel care a ispitit-o pe Eva să muște mărul. Raiul pierdut prin șarpe e recâștigat prin intervenția Fecioarei Maria, care a zdrobit capul șarpelui. Metafora este evidentă, căci Hristos este cel care oferă salvarea.

În India vedică, Indra ucide șarpele Vritra, o incarnare a haosului și a secetei. Eliberează astfel  apele blocate și restabilește ordinea cosmică. Motivul este identic: forța benefică luptă, câștigă, dar victoria nu este niciodată definitivă. Vritra va trebui ucis din nou, ritualic, an de an, prin sacrificiu și ceremonial.

Grecii au numit această tensiune cosmos versus chaos. Mitul lui Apolo ucigând șarpele Python la Delfi este varianta lo. O forță solară, luminoasă, rațională, subjugă forțele hthonice, obscure, ale pământului. Și totuși, chiar la Delfi, Apolo împarte altarul cu Dionysos. E zeul extazului, al nebuniei sacre, al forțelor care scapă controlului rațional. Grecii știau că ordinea nu poate exista fără a recunoaște ceea ce vrea s-o distrugă.

Nordici, azteci, chinezi, egipteani, Set și Osiris, Quetzalcoatl și Tezcatlipoca, Shen și Mo, toate marile culturi au articulat același mit fundamental: lumea este un câmp de luptă, și echilibrul ei trebuie refăcut periodic prin act ritual.

Creștinismul, războiul cerului coborât pe pământ

L-am invitat din nou pe părintele Ioan Mătieș, de la Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, „Preasfânta Treime”, Cluj-Napoca la un dialog pe această temă.

„Întrebarea despre originea și sensul răului rămâne una centrală pentru om. Creștinismul catolic răspunde printr-o viziune unitară: răul nu este un principiu egal cu binele, ci o realitate derivată, învinsă definitiv în Isus Cristos „ ne-a spun părintele Mătieș, enumerând câteva puncte esențiale și aducând argumente din Vechiul și Noul Testament. Astfel, Scriptura descrie lupta spirituală ca o realitate istorică și cosmică, aducând argumente din ambele Cărți, despre originea răului și căderea omului. În Geneza 3,1–19, se spune că păcatul originar intră în lume prin neascultare. Înțelepciunea 2,24 completează, nuanțând că „Prin pizma diavolului a intrat moartea în lume”. Sf. Pavel arată în Epistola către Romani 5,12, că păcatul și moartea au intrat printr-un om.

Răul este murdărirea binelui

Mesajul părintelui Mătieș, care extrage câteva idei, e unul puternic. Creștinismul introduce în drama cosmică bine-rău o răsturnare teologică de o subtilitate unică față de toate tradițiile prezentate anterior. Monoteismul creștin susține că răul nu este un principiu ontologic independent, ci o coruperea binelui. Dumnezeu nu are un adversar egal, și totuși, conflictul există, este real și se joacă chiar pe scena acestei lumi.

În creștinism, Diavolul, cunoscut și ca Satan, este o entitate malefică care înșală și ispitește oamenii. Tradițional privit ca personificare a răului, el s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu în încercarea de a-i deveni egal. El este un înger căzut, expulzat din Rai la începutul timpurilor, înainte ca Dumnezeu să fi creat lumea materială, și se află în opoziție permanentă cu Dumnezeu. Părintele Mătieș a amintit afirmația Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune în Omilii la Matei că diavolul „nu poate constrânge, ci doar convinge”. Iar alegerea ne aparține.

Lupta spirituală e una personală

Părintele Mătieș aduce în discuție faptul că fiecare om înzestrat cu putere, cu voință și cu libertatea de a alege. „Viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, binecuvantare si blestem. Alege viata, ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deut. 30, 19).

Conflictul interior al omului, aflat între dorința de bine și înclinarea spre rău e amintită în Epistola amintită, către Romani 7,19–23, de o tragică și poetică frumusețe, iar părintele Mătieș apelează la ea: Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşes. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?”.

În mod firesc, pentru că deznădejdea nu e în atributele creștinului practicant, părintele amintește biruința lui Cristos asupra răului. Argumentele sunt afirmația „Eu am biruit lumea” din Evanghelia după Ioan 16,33, cât și Epistola Paulină către Coloseni 2,15 Cristos „a dezarmat stăpânirile și puterile întunericului”.

Zidirea lumii creștine

În tradiția creștină, Facerea lumii nu este nici un act violent, ca la babilonieni, nici un sacrificiu cosmic, ca la nordici. Lumea este privită ca o structură pe trei niveluri. Pământul e în centru, cerul deasupra și lumea subpământeană dedesubt. Pământul nu este doar scena evenimentelor naturale și cotidiene. Este arena activității supranaturale a lui Dumnezeu și a îngerilor Săi, pe de o parte, și a lui Satan și demonilor lui, pe de alta. Aceste forțe supranaturale intervin în cursul naturii și în tot ceea ce oamenii gândesc, vor și fac.

Conflictul cosmic creștin este narativizat cu o precizie dramatică impresionantă în Apocalipsa. Războiul din Ceruri este un conflict mitic între forțe supranaturale din cosmologia creștină tradițională, rezultatul răzvrătirii lui Satan, identificat adesea cu îngerul Lucifer, împotriva lui Dumnezeu, care a dus la un război între adepții lui și cei rămași credincioși lui Dumnezeu, conduși de Arhanghelul Mihail.

Paradoxul creștinismului, față de zoroastrism, cu care împarte această arhitectură duală, este că Lucifer nu a fost creat rău. El a fost „cel mai frumos dintre îngeri”, prima creație a lui Dumnezeu, cel mai înalt în ierarhia îngerească, și a ales răul prin liber arbitru. Teologia creștină spune că păcatele îngerilor căzuți s-au produs înainte de începuturile istoriei umane. Prin urmare, răul intră în lume nu prin voința unui zeu adversar, ca în Iran, ci printr-o tragedie a libertății de alegere. Fiecare om repetă, în propria sa viață, căderea lui Lucifer.

Nordul înghețat și lumea născută dintr-o crimă

Mitologia nordică, a vikingilor, a popoarelor germanice și scandinave, consemnată în Edda poetică și Edda în proză de Snorri Sturluson în secolul al XIII-lea, produce poate cea mai violentă cosmogonie din tradițiile indo-europene: lumea s-a născut dintr-un asasinat.

Când gheața din Niflheim s-a întâlnit cu flăcările din Muspelheim, a luat naștere Ymir, primul uriaș primar. Din braţul lui stâng au crescut un bărbat și o femeie, iar dintr-un picior cu celălalt s-a zămislit un fiu. Vaca primordială Auðumbla l-a hrănit pe Ymir cu lapte, și ea însăși a lins pietre înghețate până l-a descoperit pe Búri, strămoșul zeilor. Nepotul lui Búri, Odin, împreună cu frații săi Vili și Vé, l-au ucis pe Ymir.

Din cadavrul lui a apărut întreaga lume: zeii l-au ucis pe Ymir, prima ființă creată, și au pus trupul lui în vidul central al universului, zămislind lumea din corpul lui. Carnea lui alcătuiește pământul, sângele oceanele, oasele munții, dinții stâncile, părul copacii, iar creierii norii. Craniul lui Ymir a fost ținut de patru pitici, Nordri, Sudri, Austri și Vestri, reprezentând cele patru puncte cardinale, și a devenit bolta cerului.

Spre deosebire de tradiția creștină, în care răul este o deviere de la bine, mitologia nordică nu cunoaște această distincție morală absolută. Lumile sunt sortite să fie renăscute după Ragnarök. E bătălia imensă dintre zei și dușmanii lor, când lumea va fi înghițită de flăcări, pentru a renaște din nou. Atunci zeii supraviețuitori se vor reîntâlni, pământul va fi fertil și verde, și doi oameni vor repopula lumea. Ragnarök este unic în tradițiile religioase mondiale. Zeii știu că vor pierde bătălia finală, și totuși luptă. Nu există mântuire garantată, nu există triumful definitiv al binelui. Există doar curajul de a lupta știind că vei fi înfrânt. Este o cosmologie a eroismului tragic, nu a speranței garantate.

Ce spune tradiția românească

Ernest Bernea documentează, în Cadre ale gândirii populare românești, o percepție fundamentală a țăranului român: „Locurile sunt de două feluri: loc bun și loc rău. Primul este rodnic, aducător de bine, întotdeauna cu un sens pozitiv; cel de al doilea este nerodnic, aducător de rău, întotdeauna cu un sens negativ.” Răscrucile, locurile unde „se taie drumul” — sunt prin excelență «locul lui Necuratul »: «Să pune cruce la răspântie. Știi, între drumuri este și netrăbuitul; acolo e loc slab și iese-n cale cine nu trebuie, iesc la răspântie, că-i omul neștiutor. Să pune cruce să nu s-apropie Necuratul, că la tot locul unde se taie drumu e locul lui »”.

Aceasta articulează perfect de ce Călușul se formează la răscruce de drumuri, de ce jurământul se depune la hotar și de ce Mutul delimitează un cerc sacru înainte de dans. Toate sunt operații de cartografiere și purificare a spațiului malefic.

Buddhismul, o luptă fără Creator

Buddhismul ridică o problemă fundamentală în această panoramă. Acesta pornește de la premisa că universul nu are un început absolut și, prin urmare, nu vede nicio nevoie de un zeu creator. Prin aceasta, el refuză categoric premisa cosmogonică pe care toate celelalte tradiții o împărtășesc.

Și totuși, conflictul dintre bine și rău există, dar este interiorizat radical. În cosmologia budistă, Māra este asociat cu moartea, renașterea și dorința. Nyanaponika Thera l-a descris pe Māra drept „personificarea forțelor antagonice iluminării.” El și toate ființele asociate lui, întunericul și moartea, devin forțele lui Māra.

Scena confruntării decisive, când Siddhartha Gautama ajunge la iluminare sub copacul Bodhi, este structurată exact ca marile bătălii cosmice din tradițiile anterioare. Când Māra și armata lui de forțe malefice au încercat să îl împiedice pe viitorul Buddha să atingă iluminarea, Buddha a cerut pământului să îi mărturisească faptele. Diferența este esențială față de toate celelalte tradiții. Victoria lui Buddha nu este o victorie militară sau cosmică, este o victorie interioară. Māra nu este distrus; el este recunoscut, înțeles și transcens. Răul nu este ucis, este dizolvat prin trezire.

America Latină. Cinci sori și lumea refăcută de mai multe ori

Civilizațiile precolumbiene ale Americii Latine, aztecii, mayașii, incașii, au produs unele dintre cele mai bogate și mai dramatice cosmogonii din istoria omenirii. Ele sunt unite de o idee centrală care le deosebește radical de tradițiile eurasiatice: lumea a fost creată, distrusă și recreată de mai multe ori.

Înțelegerea mesoamericană a universului era ghidată de paralelisme și dualități. Viziunea cosmologică este descrisă extensiv în Popol Vuh, cartea antică mayașă, care descrie credințele mayașe privind crearea lumii, zeii și rolurile lor în cosmos, precum și importanța conducătorilor.

Șarpele e cu pene, și e bun

Dualitatea supremă aztecă are o arhitectură de o complexitate fascinantă. Quetzalcóatl și Tezcatlipoca sunt principiile antagoniste centrale. Quetzalcóatl, Șarpele cu Pene, este zeul vieții, luminii și înțelepciunii, stăpânul zilei și al vânturilor. Tezcatlipoca, Oglinda Fumegândă, este zeul luptei cosmice, al nopții, al vrăjitorilor și al războinicilor. Fiecare dintre cele cinci ere cosmice, numite „Cinci Sori”, s-a născut din conflictul dintre ei și s-a prăbușit tot din cauza lui. Tezcatlipoca a trimis jaguarii să mănânce omenirea primei ere. Quetzalcóatl a dezlănțuit un uragan care a spulberat-a doua. Un potop a înghițit a treia. Ploaia de foc a distrus a patra.

O altă versiune a mitului de creație aztec îi prezintă pe Quetzalcóatl și Tezcatlipoca transformându-se în șerpi și distrugând un monstru uriaș, rupându-l în două. O jumătate aruncată în jos devine pământul. Cealaltă jumătate aruncată în sus creează cerurile. Lumea nu este darul gratuit al unui creator binevoitor, este fragmentul unui monstru sacrificat, ținut în viață de sacrificii rituale neîntrerupte. Dacă oamenii nu hrănesc soarele cu sânge, lumea se stinge.

Firul invizibil

Privind în ansamblu toate aceste tradiții, de la Mesopotamia la Scandinavia, de la Persia la Mexic, din India la Carpaţi, un fir invizibil le traversează pe toate. Lumea nu se automenține. Ea are nevoie de efort, de sacrificiu, de ritual repetat pentru a rămâne în echilibru. Creația nu este un act terminat. Este un proces continuu, amenințat permanent de forțele care vor să-l desfacă. Ritualul, fie că se numește rugăciune creștină, sacrificiu aztec, dans al Călușarilor sau Joimărica în Câmpia Băileștilor, este răspunsul universal al omului la această fragilitate fundamentală a lumii.

Mesajul final al credinței creștine este unul care avansează premisa victoriei binelui: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28,20). Decizia între cele două tabere ne revine.