Pilda lucrătorilor viei. Ce se întâmplă când omul uită Cui îi aparține via

Pilda lucrătorilor viei este una dintre acele exemple în care fiecare obiect pare să ascundă o întrebare. Cine este stăpânul? Ce reprezintă via? De ce există gardul? Cine sunt lucrătorii? De ce sunt trimiși slujitorii? Și de ce, în cele din urmă, este trimis fiul?

Duminica a XIII-a după Rusalii ne pune înainte această poveste într-un moment liturgic deosebit. Nu citim o întâmplare izolată, desprinsă din biografia lui Iisus. O citim în apropierea Ierusalimului și a Patimilor.

Hristos le vorbește unor oameni care, în curând, vor fi puși în situația de a decide ce fac cu El. Parabola devine astfel și o proiecție, care nu este îndreptată doar spre cei care L-au ascultat atunci, este îndreptată mai ales spre noi.

Duminica a XIII-a după Rusalii și o parabolă rostită înaintea Patimilor

Evanghelia după Matei ne conduce cu această pildă în Ierusalim, după intrarea triumfală a lui Iisus în cetate. Atmosfera este, așadar una tensionată, căci venea după o serie de intervenții controversate. Minunile săvârșite, de la învierea morților la alungarea demonilor din îndrăciți, și de la vindecarea paraliticilor și oribilor, la hrănirea unei mulțimi cu cinci pâini și doi pești, au stârnit discuții. Ne putem imagina că era subiectul principal, atât între oamenii simpli, cât mai ales, între membrii Sinedriului.

Iisus a intrat în templu, a vorbit mulțimilor și s-a angajat într-o confruntare tot mai directă cu autoritățile religioase. În capitolul 21, înaintea pildei, arhiereii și bătrânii poporului Îi contestă autoritatea. Iisus le răspunde prin parabole, așa cum o va face și în timpul Patimilor. Adevărul ar fi fost mult prea greu de înțeles, de crezut, de urmat.

Pilda celor doi fii este urmată de pilda lucrătorilor viei, apoi vine pilda nunții fiului de împărat. Aceastea nu sunt povești independente, puse întâmplător una lângă alta. Ele formează un discurs despre răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu.

În acest context, Duminica a XIII-a după Rusalii ne obligă să citim parabola cu atenție. Hristos nu povestește despre un proprietar oarecare. El vorbește despre Dumnezeu și despre poporul Său, și mai mult, vorbește despre ceea ce urma să se întâmple. Fiul este trimis după ce ceilalți mesageri au fost respinși, iar cititorul Evangheliei știe deja ce va urma. Pilda lucrătorilor viei devine, astfel, o anticipare dramatică a Patimilor.

Via din Evanghelie, un dar cultivat cu grijă

Via din Evanghelie nu apare ca un teren oarecare. În acea zonă, o vie era oricum un teren valoros. Stăpânul o sădește, o împrejmuiește, pregătește teascul și ridică un turn. Este imaginea unei investiții complete, unde nimic nu este lăsat la întâmplare.

Povestea trimite direct la cântarea viei de la Isaia, cap. 5. Acolo, via reprezintă poporul lui Dumnezeu. Isaia vorbește despre un proprietar care își pregătește cu grijă via, curăță terenul, plantează vițe alese, ridică un turn și pregătește teascul. El așteaptă struguri buni, dar culege însă aguridă.

În parabola lui Hristos din Evnghelia după Matei, această imagine este preluată și radicalizată. Stăpânul nu doar cultivă via, dar, la un moment dat, El o încredințează unor lucrători.

Aici apare prima mare întrebare, precisă și extrem de actuală. Ce înseamnă să primești ceva în administrare? O companie nu îi aparține directorului doar pentru că acesta o conduce. Un fond de investiții nu aparține administratorului doar pentru că acesta gestionează banii. Un teren nu devine proprietatea arendașului pentru simplul fapt că organizează munca acolo. Administrarea presupune libertate, însă libertatea vine împreună cu răspunderea.

Nu pot să nu mă gândesc la faptul că nici noi nu suntem altceva decât administratorii sufletului nostru, cu tot cu libertatea de a dispune cum vrem de el. Aceasta ar fi prima etapă de limpezire a parabolei.

Gardul, limita care nu distruge libertatea

Stăpânul „a împrejmuit-o cu gard”, spune un verset. În lectura biblică, imaginea poate fi legată de Legea dată lui Israel. Aceasta nu apare doar ca o listă de interdicții, este și o limită protectoare. Un gard poate părea, din exterior, o restricție. Pentru cel care cultivă însă terenul, gardul poate fi și este protecție, căci fără limite, cultura este expusă.

Într-o lectură contemporană, ne putem imagina via ca pe o cultură agricolă ecologică. Stăpânul refuză să transforme pământul într-o fabrică de producție rapidă. El nu acceptă sistemul intensiv și utilizarea stimulentelor chimice otrăvitoare, ci pregătește un spațiu în care viața poate crește fără să fie curuptă.

Gardul protejează cultura de ceea ce vine din exterior, este imaginea unei ordini. Și aici parabola devine surprinzător de actuală. Trăim într-o lume care ne vinde permanent ideea că orice limită trebuie depășită și chiar eliminată. Algoritmul ne cere atenție nelimitată, piața cere randament, publicitatea cere consum, iar cariera cere performanță.

Însă omul fără limite ajunge, uneori, să nu mai știe ce anume trebuia protejat și de cine. Gardul nu este întotdeauna o închisoare, o îngrădire a libertății de mișcare, uneori este forma pe care iubirea o dă responsabilității.

Teascul e locul în care rodul devine dar

Stăpânul sapă și un teasc. În mod literal, teascul este locul în care strugurii sunt zdrobiți pentru obținerea vinului. În lectura simbolică, imaginea poate trimite către rodul care nu rămâne doar pe ramură. El trebuie să fie transformat și oferit. De aceea, în interpretarea creștină, imaginea teascului a primit numeroase semnificații duhovnicești. Teascul nu trebuie neapărat considerat un avatar al altarului, chiar dacă vinul, ca materie euharistică ne sugează demersul. Dar ar fi prea simplu. Mai important este sensul său în logica parabolei.

Via nu există pentru simpla frumusețe a frunzelor, chiar dacă ele țin vara de umbră, sunt bucătăria plantei, iar toamna aduc o culoare splendidă. Via trebuie să aducă rod, iar această idee poate fi incomodă pentru omul contemporan. Suntem obișnuiți să evaluăm succesul prin rezultate, cifre, audiențe și poziții, totul este cuantificabil și exprimat valoric ori în procente. Evanghelia folosește însă o altă contabilitate. Ea nu ne întreabă la fiecare Sfântă Liturghie, Botez, Cununie, Maslu, Înmormântare ori sfințire de apă doar cât am acumulat. Evanghelia ne întreabă ce, cât am rodit, și, mai ales, pentru cine a fost rodul.

Un om poate avea în același timp o carieră impresionantă și o viață sterilă. Poate avea mii de contacte, prietenii digitale și foarte puține relații reale. Știm din viața noastră că putem acumula bani, diplome și proprietăți și să nu fi devenit mai generoși. Cu alte cuvinte, via poate fi spectaculoasă la exterior, însă ceea ce contează este rodul.

Turnul, veghea asupra unei responsabilități

Stăpânul ridică și un turn. În lumea veche și nu numai, turnul oferea un punct de observație și protecție. Din el putea fi supravegheată via și împrejurimile. În interpretările creștine, turnul a fost asociat cu cei cărora le revine responsabilitatea de a veghea asupra poporului. În contextul imediat al parabolei, această imagine îi privește pe conducătorii religioși, ei trebuia să păzească via, căci lor le-a fost încredințată. Dar există aici și o întrebare care ne privește direct și personal. Cine veghează asupra lucrurilor pe care ni le-a încredințat Dumnezeu?

Într-o organizație, conducerea stabilește direcția, într-o familie, adulții transmit valori. Cei care au autoritate pot construi sau distruge o comunitate, căci puterea este întotdeauna tentată să uite că este delegată. O vedem azi la reprezentanții clasei politice de la noi, care mai mereu uită că nu sunt decât niște administratori vremelnici ai puterii. Dar puterea este sau ar trebui să fie a noastră, a poporului.

Acesta este unul dintre marile avertismente ale parabolei. Când administratorul începe să se comporte ca un proprietar, ordinea se inversează, și atunci începe degradarea.

„A plecat departe”, cea mai dificilă formă de libertate

După ce pregătește via, stăpânul pleacă. Imaginea este tulburătoare, căci mulți o asociem cu moartea prematură a părinților sau chiar cu abandonul. Ca orice copil părăsit, ne întrebăm de ce nu rămâne acolo, de ce nu verifică permanent, cum de nu  intervine imediat. Doar că parabola vorbește despre libertate, iar Dumnezeu nu conduce omul ca pe o marionetă. El încredințează, apoi lasă loc pentru răspuns, căci l-a înzestrat cu voință, putere și libertate. În aparență, Dumnezeu pare absent, iar aceasta este una dintre cele mai vechi experiențe religioase ale omului. Unde este Dumnezeu când nu Îl mai simt, unde este când am nevoie de El?

Parabola lucrătorilor viei ne oferă un răspuns, însă este unul indirect. Poate că absența aparentă nu este chiar un abandon, ci spațiul în care libertatea devine reală. Un profesor poate continua să explice sau poate lăsa elevul să rezolve singur problema. Antrenorul îi poate dicta fiecare mișcare sau poate permite sportivului să decidă. La fel facem când părinți fiind, putem controla fiecare pas sau să lăsăm copilul să devină adult, oferindu-i modele, reguli, ocrotire, susținere, educație, dar control moderat. Dumnezeu pare să accepte riscul libertății, iar această libertatea este riscantă tocmai pentru că permite și refuzul.

Lucrătorii și administratorul care uită de proprietar

În acest punct, parabola se întunecă. La timpul roadelor, stăpânul își trimite slujitori, dar lucrătorii îi lovesc, pe unii îi ucid, iar când alți slujitori sunt trimiși, tratamentul este același.

În context biblic, mesajul este limpede, profeții lui Dumnezeu au fost respinși și persecutați de-a lungul istoriei, dar parabola are și o actualitate mai largă. Ne întrebăm adesea de ce ajunge omul să distrugă chiar ceea ce trebuia să administreze. Unii își distrug familiile cu comportament abuziv, violent, pentru că administrarea poate produce iluzia proprietății. Așa că un manager începe să creadă că firma există pentru el, politicianul e convins că instituția în care a ajuns în urma votului este un fel de moșie personală.

Am văzut adesea părinți care confundă protecția copilului cu posesia lui. Îl forțează să facă tot ceea ce lor le-a fost refuzat, îi aleg cariera, căsnicia, locuirea noii familii. Fiecare putem ajunge să credem că timpul nostru, inteligența, sănătatea și succesul sunt exclusiv rezultatul propriilor noastre puteri. Cădem cu toții în aceeași eroare. Administratorul șterge, încet, cu complicitatea unui notar, numele proprietarului din acte, apoi își trece propriul nume.

Via ecologică și tentația producției rapide

Aici ne putem imagina parabola, procedând la translația într-o metaforă contemporană. Stăpânul a creat o cultură care respectă viața, el însuși urmând principiile permaculturii, a agriculturii integrative, ecologice. Lucrătorii știu de mult că metodele sănătoase cer răbdare, căci produc mai greu și cu mai mult efort. În loc să elimine buruienile cu grijă, folosesc substanțe agresive, decât să aștepte coacerea, caută stimulente și în loc să protejeze solul, urmăresc recolta imediată.

Via produce mai repede, nu neapărat mai bun și cu siguranță nu sănătos, dar și terenul se degradează. Aceasta este doar o metaforă contemporană, nu sensul literal al parabolei, dar tocmai de aceea poate fi utilă.

Și mai e ceva. Cât de des facem același lucru cu propria viață? Accelerăm totul, în adolescență vrem să fim adulți și ardem unele etape, vrem rezultate fără maturizare, drepturi lipsite de responsabilitate și succes fără formare. Ori relațiile în care nu investim timp și răbdare eșuează, recunoașterea și faima ni le dorim fără a da vreun rod, fără sacrificii, fără muncă, dacă se poate. Apoi ne trezim că ceva lipsește vieții noastre și căutăm răspunsuri în spiritualitate, dar fără o schimbare a vieții.

Aceasta e cultura intensivă din via vieții noastre care poate produce o recoltă spectaculoasă pentru o perioadă, dar ce mai rămâne în sol? Uneori, cea mai mare pierdere nu este recolta acea mică, an de an, ci este terenul distrus pentru recoltele care ar fi putut veni.

Fiul și momentul în care parabola devine profeție

Povestea nu se oprește odată cu uciderea slujitorilor devotați, iar stăpânul face ceva neașteptat. Îl trimite chiar pe fiul său, iar în logica pildei, aceasta este ultima încercare. În lectura creștină, fiul este chiar Hristos, de aceea, apropierea de Patimi schimbă radical greutatea textului. Dar Iisus nu vorbește doar despre un trecut al lui Israel, ci despre ceea ce urmează să I se întâmple. A tot făcut-o cu ucenicii și cu mulțimile de-a lungul călătoriilor Sale. Lucrătorii viei îl recunosc drept moștenitor, și tocmai această recunoaștere îi conduce la crimă.

Pare una din sutele de povești ori din serialele TV, dar acestea, oricât ar încerca să vulgarizeze tema, nu fac decât să reia parabolele biblice. Așadar, angajații vor moștenirea prețioasă, via lipsită de ocrotirea și dreptul proprietarului. E ispititor pentru ei să-și dorească rodul fără datoria de a munci și puterea fără responsabilitate. Să mai amintesc de exemplele electorale contemporane? Nu mai e nevoie.

Aici se află poate cea mai teribilă frază nerostită a parabolei, căci în mintea lor și-au spus „Dacă eliminăm proprietarul, totul va fi al nostru.”

Darul de la bucurie la obsesie

Este una dintre marile tentații ale omului aceea de a transforma darul în posesie, confundând libertatea cu autonomia absolută. Da, uneori oamenii cred că lumea le aparține pentru că Dumnezeu pare să fi plecat, Fiul scos din vie și ucis.

Pentru un creștin, această imagine trimite fără echivoc spre Patimile lui Hristos, dar există un detaliu care merită câteva secunde. Fiul nu este ucis într-un acces spontan de furie, nu e o reacție generată de instinctul de supraviețuire. El este respins pentru ceea ce reprezintă, căci este moștenitorul, semnul că via are un proprietar și, prin urmare, respingerea lui este mai mult decât a unei persoane.

Respingerea autorității celui căruia îi aparține via face ca parabola să nu vorbească doar despre violență, lăcomie, nerecunoștință, uzurpare, ci și despre confiscarea sensului. Omul spune, în esență: „Nu vreau să mai existe nimeni căruia să-i dau socoteală”. Trebuie să recunoaștem că este o ispită foarte modernă, mai ales când privim la abuzurile repetate de autoritate. O fi autonomie, individualism sau autosuficiență, comportament antisistem? Da, poate, dar în ecuația dintre stăpân, administrator și lucrătorii viei nu există vreo mențiune legată de relațiile de muncă. Așadar, nu găsim o justificare etică a răzvrătirii. Evanghelia vede întreaga poveste dintr-o perspectivă mai adâncă.

Piatra din capul unghiului și construcția care trebuie să reziste

După parabolă, Iisus citează Psalmul 118: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii aceasta a ajuns să fie în capul unghiului”. Imaginea se mută de la agricultură la construcție, ca și cum Evanghelia ar schimbă decorul pentru a explica aceeași problemă.

În vie, lucrătorii uzurpaseră proprietarul, iar zidarii resping piatra esențială. În ambele imagini, omul confundă partea cu întregul. Hristos este piatra respinsă și, în același timp, piatra decisivă. Imaginea capului unghiului a fost interpretată în tradiția creștină ca referire la Hristos și la rolul Său fundamental în zidirea Bisericii.

Noul Testament revine asupra acestei imagini în mai multe locuri. În prima Epistolă a lui Petru, Hristos este prezentat ca piatra aleasă și de preț, așadar, piatra nu este doar un obiect de sprijin, ea devine criteriu, bază. Pe ea se poate construi, dar te poți și împiedica de ea, dacă îți lipsește echilibrul credinței. Aceeași realitate poate deveni temelie pentru unul și prilej de cădere pentru altul.

Nu cheia de boltă, ci piatra care dă orientare întregii zidiri

Expresia biblică nu trebuie redusă la imaginea unei chei de boltă. În arhitectură, cheia de boltă și piatra de colț au funcții diferite. Mai important decât precizia termenului arhitectural este sensul teologic. Hristos este piatra fără de care construcția nu își mai păstrează coerența.

Dacă vrem o imagine contemporană, putem vorbi despre infrastructura critică a unei societăți. O economie poate avea milioane de tranzacții, dar dacă dispare încrederea, întregul sistem începe să se blocheze. La fel se petrece cu o rețea digitală cu mii de aplicații, dar fără infrastructura de bază, toate devin inutile. O civilizație poate avea legi, instituții și tehnologii, întrebarea este ce le ține împreună.

Pentru Evanghelie, răspunsul este Hristos, iar noua lege pe care El o aduce nu este răzbunarea, ci iubirea. Legea lui Moise nu poate fi descrisă simplist drept o „lege a răzbunării”. Legea Talionului a introdus chiar o limitare a răzbunării, pedeapsa trebuind să fie proporțională cu prejudiciul. Hristos nu vine să corecteze o lege „greșită”, El o împlinește și o duce spre plinătatea iubirii.

Crucea, piatra care nu seamănă cu monumentele succesului

Paradoxul creștin este că lumea așteaptă o demonstrație de forță, iar Dumnezeu răspunde prin Cruce. Noi, oamenii cautăm victorii vizibile, în timp ce Evanghelia vorbește despre Înviere.

Lumea respinge piatra, și Dumnezeu o așază în centrul zidăriei Sale. De aceea, Crucea nu este un accident marginal al creștinismului. Ea este chiar forma prin care creștinismul înțelege victoria. Hristos nu devine piatra din capul unghiului pentru că a evitat jertfa, ci tocmai prin trăirea jertfei supreme. Poate că și aici se află o lecție dificilă pentru omul modern, căci nu orice pierdere este eșec, dar nici un succes oarecare nu este neapărat rod. Dacă ești respins, nu înseamnă că ai ales greșit și nu orice lucru care pare inutil în ochii lumii este inutil înaintea lui Dumnezeu.

„Via o va da altor lucrători”

Verdictul parabolei este sever. Via va fi încredințată altor lucrători, iar aceștia trebuie să ofere roadele la timpul potrivit. În contextul Evangheliei după Matei, această afirmație privește trecerea responsabilității către cei care vor răspunde chemării lui Dumnezeu. Dar ea poate deveni și o întrebare personală. Dacă eu nu aduc rod, cine va lucra? Dacă eu transform darul în proprietate ( fie el obiect, stare sau persoane) ce se va întâmpla cu darul? Am văzut deja unde se ajunge dacă libertatea e folosită împotriva sensului ei.

Pilda nu ne spune că Dumnezeu are nevoie de oameni perfecți, ci că ne cere să fim oameni responsabili, lucrători care să nu confunde via cu proprietatea lor.

Pilda lucrătorilor viei și bilanțul unei vieți

Pilda poate fi oricât de personală. La sfârșitul unei zile sau perioade de muncă, omul este obișnuit să facă bilanțuri. Se întreabă, dacă nu a fost nevoit să trăiască de la un salariu la celălalt, câți bani a câștigat, ce-a realizat și ce rămâne în urmă? Evanghelia schimbă întrebarea, dar sensul ei este același, căci ne propune să vedem ce rod sufletesc am adus. Poate că e întrebarea pe care o evităm cel mai mult. Asta pentru că rodul nu poate fi mimat la nesfârșit.

Putem juca un rol, constrindu-ne o imagine, și câți n-o fac în viața de zi cu zi, în social media. Își cumpăra publicitatea, vizibilitatea, îi plătesc pe alții să o confecționeze și o prezintă ca fiind produsul lor. Ceea ce nu poți cumpăra este sensul. Un om poate fi foarte ocupat și complet neroditor sufletește, în fapte bune, în grija față de cei vulnerabili. Calendarul și agenda sa pot fi pline, și sufletul gol, căci degeaba a câștigat competiția profesională, dacă a pierdut întâlnirea cu sine.

Via nu este judecată după cât de frumos arată, după fotografiile instagramabile, este judecată după rod.

Gardul propriei vieți

Poate că avem nevoie să redescoperim și gardul. Trăim într-o cultură a excesului, în care limita a devenit aproape un cuvânt suspect. Au fost detonate limitele decenței, are moralei, ale bunului simț și în locul lor tronează hedonismul cu coroană. Dar fără limite nu există cultură, nici societate, ci niște triburi care acționează după bunul plac, iar în numele acestuia, nici măcar integritatea biologică, sufletească și morală a copiilor nu mai constituie o limită.

Un râu are maluri, iar anul acesta le-am văzut parcă mai limpede decât oricând, nu ca pavăză, ci ca inutilitate. O melodie are ritm, un sport se joacă după reguli, la fel, o democrație își are constituția, iar o construcție, structura.

Libertatea nu dispare prin stabilirea unor reguli, dimpotrivă, regulile bune fac posibilă libertatea. Așa poate fi înțeles și gardul viei, nu ca o închisoare, adica anulare a libertății ci ca orientare și protecție. Problema nu este că avem limite, ci apare când nu mai știm de ce există acestea.

Când Dumnezeu pare departe

O imagine memorabilă este plecarea stăpânului. Pentru omul sceptic, ea poate fi chiar punctul de intrare în parabolă. Ne-am întrebat adesea: „Dacă Dumnezeu există, de ce nu intervine?” Evanghelia nu oferă o formulă simplă, dar parabola sugerează ceva tulburător. Dumnezeu acceptă să ne lase libertatea reală, nu ne controlează fiecare gest, nu ne corectează fiecare greșeală. Dacă suntem elevi la școala dumnezeirii, ei bine aceasta nu e obligatorie, iar dacă noi nu vedem șansa, nu suntem împiedicați automat, de fiecare dată când alegem răul. Aceasta nu înseamnă absență, ci responsabilizare. Dumnezeu poate părea departe tocmai pentru că omul este liber.

Este la fel precum obiectul fotografiei pentru telefon. Cu ochiul liber, o pasăre e aproape, dar prin obiectivul foto al telefonului, ea pare îndepărtată. Uneori, când ne rugăm convinși că Dumnezeu este foarte departe, descoperim retrospectiv că El nu plecase nicăieri. Doar că noi confundaserăm tăcerea cu absența.

Via din Evanghelie suntem, într-un anumit sens, și noi

Este tentant să citim parabola și să-i căutăm imediat pe lucrătorii cei răi. Îi găsim ușor în politică, în administrație, instituții, chiar în biserică sau în familie. Aceștia sunt mereu ceilalți, dar este mult mai greu să-i găsim în noi înșine. Poate că tocmai aici începe lectura adevărată, iar via din Evanghelie să devină propria noastră existență.

Ne-am născut, am primit timp, aptitudini, inteligență. Dumnezeu ne-a oferit libertate, voință și putere. Societatea, educația ne-au deschis căi, am primit o lume. Nimeni nu ne-a promis că toate acestea vor rămâne pentru totdeauna. Suntem administratori temporari ai unor lucruri care ne depășesc și printre ele este chiar sufletul nostru. De aceea, întrebarea parabolei nu este numai cine este stăpânul, ci și ce fel de lucrători am devenit.

Ce facem cu ceea ce ne-a fost încredințat?

La acest punct, parabola își depășește epoca. Un om poate privi lumea ca pe o proprietate sau ca pe o responsabilitate. Am văzut ce înseamnă să privești natura ca pe o resursă infinită, dar și să te erijezi în păzitorul planetei. Unii își privesc familia ca pe un teritoriu al controlului sau profesia ca pe un instrument pentru acumulare materială, și mai puțin ca pe o vocație.

Putem privi cultura ca pe o marfă sau să înțelegem și să privim toate acestea drept daruri care trebuie cultivate. Diferența pare mică la prima vedere, în realitate, ea schimbă întreaga viață. Proprietarul se întreabă cât poate lua, administratorul vrea să știe ce poate păstra și transmite. O întrebare vorbește despre consum, una despre construire.

Piatra și via, două imagini, aceeași întrebare

La sfârșitul textului, agricultura și arhitectura se întâlnesc. Via trebuie să aducă rod, construcția trebuie să rămână în picioare, și în ambele cazuri există un principiu ordonator.

Via are un proprietar, construcția are o piatră fundamentală, dar omul nu este centrul absolut al realității. Aceasta este ideea care poate irita modernitatea și poate tocmai de aceea este atât de necesară, nu pentru a umili omul, ci pentru a-l elibera de iluzia că trebuie să fie propriul său Dumnezeu. Nu noi trebuie să susținem universul, trebuie doar să nu distrugem ceea ce ne-a fost încredințat.

O parabolă despre sens, nu despre trecut

Duminica a XIII-a după Rusalii nu ne invită să facem un exercițiu arheologic, ci unul antropologic. Suntem puși în fața unor probleme care nu au îmbătrânit, deși sunt prezentate prin intermediul unor personaje îndepărtate geografic și istoric. Ce facem cu libertatea, cu puterea, cu darurile? Cum ne împăcăm cu limitele și ce facem atunci când ni se cere rod? Și, poate cel mai important, ce facem când Dumnezeu pare tacut?

Pilda nu ne oferă confortul unei concluzii ușoare, ne oferă scenariul cu un administrator rebel, un om speriat, lacom, un om liber sau un om nerecunoscător. Imaginea este mereu în schimbare, și uneori putem vedea toate aceste personaje în aceeași persoană, în noi înșine.

Rodul care poate rămâne

Lumea în care trăim e obsedată de performanță, iar Evanghelia vine cu o măsură mai dificilă. Ne propune rodul în locul zgomotului, a imaginii, lăsând poziția în societate și acumularea de bunuri într-o zonă marginală. Important e rodul vieții noastre, și un cuvânt bun, spus la timp, poate fi rod. O familie salvată de orgoliu, o nedreptate refuzată, o iertare pot fi roade bune. Viața profesională pusă în slujba altora, o minte care nu încetează să caute adevărul pot fi roade infinit mai valoroase ca aurul. Iar credința unui om care nu se mai preface că nu are întrebări poate fi, paradoxal, începutul unui astfel de rod. Asta pentru că Dumnezeu nu pare să ceară recolte spectaculoase cu fotografii de prima pagină, ci roade adevărate.

Lucrătorul își amintește că via nu este a lui

Poate că aceasta este marea lecție a parabolei, că via ne este dată spre exploatare, nu este abandonată. Așadar, să recapitulăm!

Împrejmuirea există nu pentru a ne închide, ci pentru a ne proteja, teascul ne amintește că rodul trebuie transformat în dar, iar turnul, că orice autoritate presupune supraveghere, grijă, atenție.

Plecare stăpânului ne amintește că libertatea este reală. Slujitorii au demonstrat că libertatea este verificată de felul în care primim adevărul, iar Fiul ne arată până unde poate merge iubirea lui Dumnezeu.

În final, piatra din capul unghiului ne spune că ceea ce lumea poate respinge devine, în planul lui Dumnezeu, temelie. Poate că nu ne lipsește întotdeauna ceva, avem deja via, timpul, lucrătorii, sănătatea și forța de a smulge roadele. Avem posibilitatea de a iubi, avem libertatea și o lume întreagă, încredințată nouă pentru o vreme. Ceea ce ne lipsește este uneori doar amintirea proprietarului, să avem în minte că via nu este a noastră și poate că, din clipa în care ne amintim, va începe să prindă contur și adevăratul rod.