Wall Street Journal: Iluzia taxei pe valoarea adăugată. De ce importul modelului fiscal european nu reprezintă o soluție pentru datoria SUA

Wall Street Journal scrie că discuțiile legate de problema datoriei naționale din Statele Unite readuc în atenție diverse propuneri de reformă menite să aducă fonduri suplimentare la bugetul federal. Printre aceste idei se numără și introducerea unei taxe pe valoarea adăugată. Acesta este un instrument fiscal utilizat pe scară largă în alte economii dezvoltate. Lipsa unui astfel de mecanism reprezintă diferența cea mai vizibilă dintre sistemul fiscal american și cele din alte state. Majoritatea țărilor aplică această formă de impozitare.

Statele din Europa au adoptat cu entuziasm sistemul de-a lungul deceniilor. Aceste taxe aduc între 15% și 20% din veniturile guvernamentale în state precum Marea Britanie, Franța și Germania. Economii similare Statelor Unite, cum sunt Canada, Japonia, Țările de Jos și Elveția, generează venituri din acest tip de impozit egale cu aproximativ 5% din produsul intern brut, cu o cotă care poate urca până la 20%.

Dezbaterea privind datoria suverană și noile propuneri fiscale

Promotorii acestei măsuri susțin că principalul avantaj constă în simplificare. Impozitul este perceput în fiecare etapă a producției pentru valoarea adăugată în pasul respectiv. Spre deosebire de taxele pe vânzări din Statele Unite, în cazul taxei pe valoarea adăugată companiile pot deduce sau recupera sumele plătite deja pentru achiziționarea materiilor prime.

Susținătorii afirmă că preluarea acestui model ar aduce o sumă uriașă la buget. Estimările Biroului de Buget al Congresului pornesc de la ipoteza unei cote de 5%. Calculele arată că o asemenea măsură ar produce 3,38 trilioane de dolari în zece ani.

Riscul creșterii cotelor și costurile ridicate de conformare

Politicienii nu s-ar opri însă la o cotă redusă. Ei au în vedere că nicio altă țară dezvoltată nu menține un nivel atât de mic. O cotă de 18% ar genera venituri de 12,2 trilioane de dolari într-un deceniu, conform calculelor realizate de specialiștii de la Peter G. Peterson Foundation. Această sumă ar putea acoperi o mare parte din deficitul actual sau s-ar apropia de acoperirea acestuia pe parcursul următorilor zece ani.

Problemele practice contrazic însă simplitatea teoretică a sistemului. Costurile administrative și de conformare sunt estimate la 1% până la 2% din veniturile unei companii în Marea Britanie. Un antreprenor aflat la începutul activității are o viziune complet diferită asupra acestor cheltuieli comparativ cu un economist. Deși cele mai mici microîntreprinderi sunt scutite, start-up-urile și micile afaceri nu pot revendica rambursările pentru materiile prime la fel ca firmele mari. Astfel, taxa se transformă adesea într-o povară pentru micii antreprenori.

Dificultățile majore rămân însă de natură teoretică și filozofică. Economiștii orientați spre ofertă argumentează că sistemul fiscal ideal ar trebui să taxeze consumul în locul muncii și al investițiilor, în timp ce codul fiscal american face exact opusul.

Capcana politică și problema reală a cheltuielilor publice

Efectul principal al introducerii unei asemenea taxe ar consta în creșterea ponderii veniturilor guvernamentale în produsul intern brut. Economiștii subliniază că veniturile colectate în Statele Unite se situează în mod tradițional în jurul valorii de 18% din produsul intern brut, indiferent de nivelul cotelor stabilite de legiuitori. Scopul real al unui nou impozit pe consum ar fi o trecere accelerată spre nivelul european de aproape 30%. Democrații ar susține cu entuziasm o astfel de schimbare, având în vedere că modelele europene au facilitat extinderea statului social.

Europa se confruntă însă cu propria criză fiscală, adesea mai gravă decât cea din America, deși aplică deja acest sistem de impozitare. Atâta timp cât Congresul nu reușește să își adapteze cheltuielile la veniturile fiscale actuale, nu există motive pentru a crede că politicienii vor deveni mai prudenți după suplimentarea veniturilor cu o nouă taxă pe consum. Situația subliniază adevărata natură a crizei datoriei naționale.

 „Nu este niciodată o problemă de venituri, este o problemă de cheltuieli”, avertizează analiștii fiscali.

Politicienii, în special cei din formațiunile conservatoare, ar trebui să manifeste prudență pentru a nu accepta compromisuri nefavorabile care transformă majorările permanente de taxe într-o iluzorie stabilitate bugetară.