„Câții-câții, tors-ai câlții?” Joimărica, justiția populară care bate la fereastră în Joia Patimilor

Numele Joimărica sau Joimărița derivă transparent din Joi-Mari, adică Joia Mare. Este un personaj exclusiv al mitologiei românești, după cum subliniază etnologul Ion Ghinoiu unicitatea sa în panteonul popular autohton. La origini, Joimărița era o zeitate feminină. Ea supraveghea focurile sacre aprinse în Joia Mare pentru cinstirea morților și a strămoșilor. Obiceiul se păstrează și azi în partea de nord a județului Dolj, precum și în alte zone din țară.

„Întrucât la Joia Mare, când sosesc morţii, nu este atât de cald, se aprind focuri pentru fiecare mort, în curţile sau grădinile caselor, pe mormânt sau lângă mormânt, sau pentru toţi morţii laolaltă, în curtea bisericii sau la cimitir. «Focurile morţilor» încearcă să menţină un echilibru între lumea celor vii şi lumea celor morţi. Focurile se aprind din lemnele unor arbori sacri, asociaţi cultului strămoşilor“, spune Amelia Etegan, directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Dolj.

Treptat, în stratificarea lungă a credinței populare, funcția ei s-a deplasat. Din gardiana focului funerar a devenit o figură justițiară. Din sfera thanatică, ea a alunecat spre cea a muncii și a hărniciei.

Joia care poartă două lumi

În calendarul creștin, Joia Mare este una dintre zilele cu cel mai dens conținut teologic și spiritual din întreg anul liturgic. Este joia dinaintea Paștilor, ziua care amintește de Cina cea de Taină, de spălarea picioarelor ucenicilor, de rugăciunea din Grădina Ghetsimani și de începutul Patimilor prin vânzarea Mântuitorului. Este ziua în care credincioșii se spovedesc și se împărtășesc dimineața, iar seara merg la Denie, la slujba celor 12 Evanghelii ale Patimilor. Clopotele amutesc, din Joia Mare nu se mai trag, ci se bate numai toaca, semn al intrării în tăcerea durerii.

Din perspectivă liturgică, Joia Mare este articulată în jurul a patru evenimente din viața lui Iisus: Spălarea picioarelor ucenicilor ca pildă de smerenie și slujire; Cina cea de Taină, în care a fost instituită Taina Euharistiei; Rugăciunea din Ghetsimani, moment al confruntării cu moartea iminentă; și Trădarea, momentul în care Iuda l-a vândut pe Hristos pentru treizeci de arginți. Sfânta Cruce este scoasă din Altar și adusă în mijlocul naosului la a cincea Evanghelie, când preotul rostește: „Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel Ce a întins pământul pe ape.” Crucea rămâne în mijlocul bisericii toată noaptea, până vineri, când Vinerea Mare împinge doliul la cota maximă.

Joimărica, zeița focului și a fuiorului

Simion Florea Marian, marele etnograf bucovinean care a dedicat Joimăriței pagini de referință în lucrarea sa monumentală Sărbătorile la Români, o descrie ca pe o femeie bătrână și înfricoșătoare, care umblă în ajunul Joii Mari, adică în noaptea de miercuri spre joi, pe la toate casele. Portretul ei din tradiția populară este unul al fricii productive: o femeie urâtă și puternică, deghizată în vrăjitoare, purtând cu ea o găleată cu jăratic, un clește, un cuțit, un vătrai și un sac cu cenușă. Cu aceste instrumente ale pedepsei, Joimărița verifică dacă fetele și nevestele și-au terminat torsul și țesutul de lână și cânepă. Celor care nu și-au îndeplinit îndatoririle le arde degetele și mâinile, le pârlește părul și unghiile, dă foc fuioarelor de lână netoarse.

Pedeapsa sa nu este însă arbitrară, este o consecință a unui cod implicit și puternic al comunității rurale. Iarna era sezonul torsului și al țesutului. Acele luni lungi, friguroase, în care câmpul doarme, sunt dedicate în casa țărănească prelucrării fibrelor textile. Cămașa de Paști, cămașa nouă, albă, cu care fiecare credincios urma să se înfățișeze la Învierea Domnului, trebuia să fie gata înainte de Joia Mare. Cine nu o termina era, în logica simbolică a comunității, o femeie leneșă. Iar lenea, în lumea rurală de dinainte, nu era o slăbiciune personală, era un pericol colectiv.

Cine mergea cu Joimărica

Cum obiceiul colindatului cu Joimărica e aproape stins în cele mai multe dintre satele Doljului, apelul la memoria vâstnicilor este inevitabil. Soții Elena și Gheorghe Veleanu din satul doljean Piscu Nou, comuna Seaca de Câmp și-au amintit momente mai vechi ori mai recente, legate de acest obicei.

Pe vremuri, doar băieții umblau cu Joimărica, spun ei. Se adunau în grupuri nu foarte numeroase și străbăteau satul de la o casă la alta. Intrând în curte spuneau:

„Câții-câții, tors-ai câlții?

Două ouă-ncondeiete

Și mânjite cu dublete

Puse bine pe perete

Numa unul n-avu loc

Și căzu cu curu-n foc”

Speram să prind și eu un grup de copii umblând cu Joimărica. Soții Veleanu mi-au spus că obiceiul e aproape pierdut, fapt confirmat și de ceilalți săteni. „Au venit anul trecut niște fete, mai măricele, pe cele mai mici nu le-au lăsat să umble. Una avea un clopoțel în mână, alta ducea canta de ouă( găleata în care adună ouăle pe care le primes de la gospodarii satului)” îmi spuseră cei doi. Ouăle oferite sunt crude, e o plată care se oferă mereu în număr impar, mai multe decât numărul copiilor.

„Muica, bunica după tată la copii le dedea ouă, că era înebunită după obiceiurile vechi. Zicea Tata mare: «Ieși Mărie, că veni Joimărica», dar bunica avea ouăle pregătite. Era frumos, am copilărit frumos, cu miei, cu gâște, ne plimbam, seara jucam Pitulușu, eram 17 fete” își aminti mama Lenuța Veleanu de anii copilăriei, de vremurile când obiceiurile erau multe și se țineau neclintit.

Uneori, Joimărica pedepsea sub chip de bărbat

Gheorghe Veleanu a umblat și el cu Joimărica în copilărie. Ca la orice astfel de incursiune pe ulițele satului, se mai întâmplau și lucruri neașteptate. „Aveam un vecin cu care plecam, pe Aurică. Un bătrân din sat, un meseriaș se ținea de glume. Tâmplar. Ne duserăm noi cu Joimărica la vecinul lor, la vale era altă casă, cu un castan mare. Omul acela, cu un țol băgat pe cap se făcea că e beat. Aurică zice «A dracu mama lui care s-o mai duce. Măi, Gheorghe, ne omoară ăsta ! »

Noi ne-am întors de frică și ne-am pus pe fugă. N-am mai ieșit decât târziu. Aveam șapte-opt anișori, n-am știut ce poate fi, ce arătare. Tata Costică ăsta începu să râdă. «Bă, de ce nu mai venirăți cu Joimărica? » ne întrebă râzând. Tăticu ne întrebă de ce ne-am întors, dar i-am spus că fu ceva, dar nu știam ce are în cap, dar fugi dupe noi. Ăl bătrân cred că și-a dat seama că tata Costică râdea de noi. Nu erea om rău, dar îi plăcea să facă glume cu copiii. Aurică, vecinul meu s-a supărat că fusese păcălit. Cu Joimărica am mers până pe la 8-10 ani, nu mai mult” mi-a mai spus Gheorghe Veleanu, în timp ce Mama Lenuța, soția sa, îmi umpluse o pungă de ouă, deși mai era o zi până la Joia Mare, iar eu nu venisem cu Joimărica.

Un cod moral cu sancțiune supranaturală

Joimărița funcționează ca un instrument de presiune socială cu autoritate mitologică. Femeile care nu-și terminaseră cânepa și pânza puneau la fereastră un crâmpei de pânză țesută în anul precedent, pentru a o înșela. Îi dădea astfel impresia că lucrul era gata. Dădeau foc câlților și feștilei în curte, fumigau casele. Ungeau ușile cu usturoi, mijloc apotropaic universal în cultura populară românească, și aprindeau paie sau cârpe prin case, pentru a-i alunga prezența. Dacă totuși Joimărița le prindea că au mințit, mânzul se plătea cu ouă roșii, gestul ospitalier care îmblânzea furia.

Antoaneta Olteanu, în Calendarele poporului român, și Irina Nicolau, în Ghidul sărbătorilor românești fixează Joimărița în contextul mai larg al imaginilor feminine justiționare ale calendarului popular. Acestea erau figuri care sancționau abaterile de la normele comunitare ale hărniciei, castității și respectului față de rânduieli.

Joimărița nu pedepsea exclusiv femeile. Simion Florea Marian consemnează că era temută și de bărbații leneși și de copiii neascultători, cei care nu-și ajutaseră părinții la treburile casei sau erau leneși la învățătură. Sfera ei de autoritate se extinde, cu alte cuvinte, peste orice formă de lenevie care pune în pericol bunul mers al comunității. Era, într-un fel, o versiune locală și feminină a Moșului de iarnă, care aducea un băț copiilor neascultători sau cărbune, în tradiția anglo-saxonă.

Joimărica și colindatul copiilor

Cel mai fascinant și mai fragil dintre straturile obiceiului este colindatul copiilor. Era practicat în seara de miercuri spre joi, la căderea nopții, în numeroase zone ale țării, mai ales în Oltenia, dar și Moldova sau Transilvania.

În seara de miercuri spre joi, după apus, grupuri de copii, cel mai adesea câte doi, colindau din casă în casă, sunând din clopoței. Ei erau trimișii Joimăriței, mesagerii ei care mergeau înainte și verificau, în locul ei, dacă femeile din sat și-au terminat torsul. La fiecare poartă, copiii strigau sau cântau:

„Câții-câții, tors-ai câlții?

Două ouă-ncondeiete

Joimărichii pe părete”

Sau, într-o variantă de Dolj documentată de etnologi, obiceiul „Câlții-Mâlții”, specific zonei:

„Câții Mâții, toarce câlții!

Ori i-ai tors,

Ori i-ai ros,

Scoate țolul să ți-l văz!

Și, de-l ai,

Să te-nduri și să ne dai

Cele ouă-ncondeiate —

Unu mie,

Unu ție,

Și-unu de tovărășie!”

Fetele și femeile din casă trebuiau să răspundă: „Tors! Tors! Tors!”, declarând că și-au terminat cânepa. Dacă răspundeau cu bine și erau credibile, copiii primeau de la gazdă, în semn de recunoaștere și de solidaritate, ouă, în unele locuri roșii. Ouăle roșii ajungeau la copii, care le strângeau ca pe o recompensă a colindului și, simbolic, le „raportau” Joimăriței că în acel sat toată lumea fusese harnică.

Funcția acestui schimb este dublă: pe de o parte, copiii joacă rolul unui audit comunitar, verificând hărnicia din casă în casă. Pe de altă parte, gazda care primea colindul și oferea ouăle era, simbolic, protejată de Joimăriță „înregistrată” ca harnică în evidența nevăzută a obiceiului.

Altă variantă, același obicei

O altă variantă a colindului este cea cu toaca, înregistrată de Irina Nicolau și menționată în surse din Moldova și Muntenia:

„Toacă tocănelele,

Joi, Joimărelele.

Pașe popa vacile

Pe toate ogașele,

Duminică-i Paștele.”

Aici tonul se schimbă. Colindătorii bat în toacă, instrument care în Joia Mare înlocuiește clopotele amuțite de doliu, și numesc ziua cu numele ei dublu: Joi și Joimărelele, ca și cum sărbătoarea creștină și personajul mitologic ar fi gemene inseparabile. Colindulul se termină cu anunțul: duminică vine Paștele, ca și cum copiii ar fi mesagerii care aduc vestea că timpul s-a împlinit și că după jertfa Patimilor vine lumina Învierii.

Copiii ca mediatori rituali

Participarea copiilor la obiceiul Joimăricii nu este accidentală. Din perspectivă etnologică, copilul ocupă în calendarul popular românesc o poziție liminală specială. Fiind pur sufletește, el se află între lumi, este suficient de aproape de origini pentru a fi curat și, în același timp, suficient de integrat în comunitate pentru a acționa ca mesager social.

Narcisa Știucă, profesoară de etnologie la Facultatea de Litere din București și autoarea lucrărilor Spirala sărbătorilor. Rosturi, tâlcuri, deslușiri și În pragul Lumii Albe, a analizat în cercetările sale rolul copilului în obiceiurile calendaristice românești. Acest rol apare și la Sorcovit, la Floriile cu „sorcovitul pascal” al ramurilor de salcie, la Lăzărița, și acum la Joimărică. Copilul colindă în locul forței supranaturale. El face drumul pe care Joimărița l-ar face, dar cu o față nevinovată și cu o voce care nu amenință, ci întreabă. Este o amenințare îmblânzită, un audit cu mâini mici.

Prin participarea lor, copiii erau inițiați treptat în codul moral al comunității. Ei învățau ce se cuvine și ce nu, ce însemna hărnicia și cum funcționa solidaritatea satului. Joimărica nu era un simplu joc, era o lecție despre valori, transmisă pe calea cea mai eficientă pe care o cunoaște tradiția, prin participare directă, cu trupși voce, nu prin predică.

Joia Mare, focurile morților și stratificarea unui obicei

Joimărica este inseparabilă de un alt strat profund al Joii Mari, cultul morților. Potrivit credinței populare consemnate de Simion Florea Marian și de Irina Nicolau, în Joia Mare, morții vin pe pământ, la vechile lor locuințe, unde stau până la Moși, sâmbăta de dinaintea Rusaliilor. Pentru a-i primi și a-i ajuta, oamenii aprindeau focuri în curți și pe morminte. Focurile se făceau din vreascuri rupte cu mâna, netăiate, detaliu ritualic semnificativ, care indică ruptura deliberată față de normalul cotidian. În Transilvania sunt sate, precum Cehal, în județul Satu Mare sau Jurtelec din Sălaj, unde Joia Mare este ziua cea mare de peste an pentru comemorarea morților, similară zilei de 1 noimbrie pentru restul ardelenilor.

În Oltenia, consemnează cercetătorii, focul se făcea în fața casei, iar femeile așezau în jurul lui atâtea scăunele câți bărbați erau în familie. Pe fiecare scăunel se punea o cană cu apă curată, împodobită cu verdeață, numită ea însăși joimăriță. Deasupra se așeza un colăcel cald. Femeile tămâiau scaunele și turnau puțină apă pe pământ, invocând sufletele strămoșilor să vină să se încălzească și să guste din ofrandă.

Exista astfel, în Joia Mare, o suprapunere de straturi. Era stratul creștin, cu Cina cea de Taină, Patimile, Denia celor 12 Evanghelii. Apoi, stratul precreștin al cultului morților, cu focurile pentru sufletele care revin pe pământ. Al treilea era stratul mitic-social al Joimăriței, zeița care supraveghea hărnicia și ordinea gospodăriei. Cele trei straturi nu se excludeau și nu se anulau. Ele coexistau în aceeași zi, în aceeași comunitate, trăite de același om, care dimineața se împărtășea, după-amiaza aprindea foc pentru morți, iar seara deschidea ușa copiilor care băteau la poartă cu clopoțeii și strigau: „Câții-câții, tors-ai câlții?”

Ce semnifică Joimărica și rolul ei în lumea satului

Străvechea Doamnă a Pragului, păzitoarea echilibrului dintre lumină și umbră vine Joia, într-o zi încărcată de taină și putere. Ea apare în calendarul popular ca o sărbătoare ținută cu strășnicie, mai ales de femei. Poartă în sine o frumusețe paradoxală: este, pe de o parte, patroana activităților profund feminine, torsul, țesutul, lucrul cu firul și pânza, iar pe de altă parte, în folclor este zugrăvită ca o ființă „pe jumătate bărbat, pe jumătate femeie”. Această aparentă contradicție ascunde, de fapt, una dintre cele mai vechi și mai profunde idei ale gândirii tradiționale: uniunea contrariilor.

Dincolo de toate celelalte joi ale anului, una singură stârnește o spaimă respectuoasă și aproape sacră: Joimărița. Ea marchează momentul de trecere solemnă dintre două lumi. Este cea care trasează o linie invizibilă, dar de neîncălcat, între sezonul rece, al lucrului în casă și la șezători, și sezonul cald, al muncii în câmp și al gloriei solare.

Cum vine Joimărica

Joimărica sau Joimărița coboară din munți în noaptea ei, luând înfățișări înșelătoare. Se vorbea că apare sub chip de câine, bivol, bătrână uriașă sau ceață deasă, pentru a verifica dacă femeile și fetele și-au încheiat treburile specifice iernii, torsul, țesutul pânzei și cusutul cămășilor de sărbătoare. Ea pedepsa cu asprime lenea și nepăsarea, dar răsplăteae hărnicia, dibăcia și creativitatea. Nu era doar un spirit punitiv, ci o veghetoare a ordinii cosmice și a respectului față de ritmurile firii.

La un nivel mai adânc, Joimărița este păzitoarea pragului. Ea separă și unește totodată două anotimpuri, două moduri de a fi și două arhetipuri eterne: femininul lunar, interior, legat de noapte, de răbdare și de țeserea destinului, și masculinul solar, exterior, al verii, al luminii și al acțiunii. Ca un Ianus ancestral, ea stă la mijlocul săptămânii și la mijlocul anului, amintind că adevărata armonie nu vine din suprimarea unuia dintre poli, ci din echilibrul lor ciclic și din trecerea firească de la unul la celălalt.

Astfel, Joia, și mai ales Joimărița, nu este doar o zi de nelucrare. Ea este un simbol viu al ordinii sacre a lumii, un moment în care femininul și masculinul, umbra și lumina, interiorul și exteriorul se privesc, se recunosc și își dau loc unul altuia, cu înțelepciune și respect.

Ce mai rămâne astăzi

În lumea contemporană, Joimărica a supraviețuit mai bine în zonele rurale unde continuitatea tradiției pastorale nu a fost complet ruptă. Sunt sate din Oltenia, Moldova și Transilvania unde copiii mai colindă și astăzi în seara de miercuri spre Joia Mare, chiar dacă uneori nu mai știu cu exactitate pentru ce o fac sau cui anume îi cântă. Gestul persistă dincolo de înțelesul conștient — dovadă că obiceiurile au o rezistență proprie, independentă de cunoașterea lor explicită.

Simbolistica profundă a Joimăricii rămâne însă intactă în studiile etnologice. Este o sărbătoare a pragului, căci Joia Mare stă la hotarul dintre doliu și bucurie, între Patimile Mântuitorului și bucuria Învierii, între iarnă și primăvară, între moarte și rod. Joimărița, zeița cu găleata de jăratic care pedepsea lenea, și ziua de colind a copiilor care băteau la uși cu clopoțeii, este forma în care tradiția românească a știut să codifice această trecere. Nu prin abstracție, ci prin faptă, nu prin predică, ci prin colind, nu prin frică singură, ci prin ouă oferite la schimb.