Cum păstrează oltenii de pe Dunăre memoria celor plecați. Morții nu pleacă niciodată cu totul

Nașterea omului poate fi văzută drept începutul unei etape de viață cosmică în ipostază terestră, iar nunta să constituie integrarea acestui sistem în ritmul alert al vieții pământești. Viața umană poate fi văzută și prin acest vitraliu, sau în mod tradițional, așa cum o percep românii și alte popoare, în ipostaza ei de scânteie divină întrupată din păcat și treaptă spre curățare și mântuire. Îndiferent cum o vezi, viața are o componentă concretă, materială și una inefabilă, în care încap sentimentele, sufletul, amintirile. Între ele e călătoria, cu bagajele trecutului, cu acumulările prezentului și cu faptele prin care vom rămâne (sau nu) în memoria celor pe care îi depășim în parcursul final.

Moartea înseamnă pentru unii sfârșitul, sosire, ieșirea din lumea durerii și a suferințelor, eliberare din învelișul de carne. Pentru alții reprezintă revenirea peregrinului terestru în cosmos, în timp ce pentru oamenii care-și trăiesc viața din perspectivă spirituală, moartea e o etapă la fel de reală ca viața, într-o altă dimensiune. Aceasta nu este filosofie abstractă, este felul în care țăranul român a înțeles dintotdeauna ciclul existenței: un drum dus și unul întors, o plecare niciodată definitivă.

„Dalbul de pribeag” nu pleacă departe

În sistemul de credințe și mituri românești, moartea este văzută ca o mare călătorie, o mare trecere, ca un drum pe care dalbul de pribeag îl face din lumea cu dor în cea de dincolo. Dar în mentalitatea populară de pe aceste meleaguri, drumul nu duce foarte departe. Sufletul rămâne aproape, atâta vreme cât cei vii nu îl uită și îl pomenesc.

Apartenența la neam nu încetează nici după moarte, între cei vii și cei morți continuând să existe o comunicare și un tip de solidaritate permanentă. Obiceiurile în legătură cu moartea au păstrat, mai mult decât celelalte obiceiuri legate de momentele importante din viața omului, credințe și practici străvechi, anterioare creștinismului.

Plăcile comemorative de pe casele dunărene sunt, în acest sens, mai mult decât un omagiu. Ele sunt o declarație: omul acesta a trăit aici. Casa îl cunoaște, gardul îl știe, noi nu l-am uitat.

Am întrebat femeile din satele răsfirate pe Câmpia Băileștilor despre vechimea obiceiului. „Așa am apucat, maică. Da acu, unii le dă jos, că fac casele moderne”. „La mine a murit soțul, dar n-am pus că e scumpe rău acum, peste cinci milioane” spune o altă femeie, și o lacrimă i se ivește în colțul ochilor. Dar, la fiecare sărbătoare mare, când e obiceiul, împarte de pomană de sufletul celor plecați. Împărțeala, cum îi spun ei, e încă păstrată ca ajutor celor plecați, un alt semn că nu au fost uitați.

Ritul care începe înainte de moarte

Înainte ca o placă să fie comandată și montată, un întreg ceremonial pregătește trecerea. Când semnele morții sunt clare, primul gest ritualic este aprinderea unei lumânări din ceară galbenă, simbol al existenței trupești, la căpătâiul muribundului. Lumânarea nu este un gest reflex, este o lumină simbolică între cele două lumi, un semnal dat deopotrivă celor vii și celui care pleacă.

Uneori, plăcile se adaugă, una după alta, încât pe peretele exterior e o adevărată gazetă de perete, cu câte trei-patru elemente. Am întrebat o femeie cum se face că pe casa dumneaei nu e nici o placă. Mi-a spus că la moartea mamei, tatăl a dorit doar semnul de doliu de la poartă, dar după moartea acestuia, ea a pus o placă ce consemna plecarea sa în lunea drepților. După multe necazuri, boală, internări, cumnata i-a sugerat să dea jos placa și s-o ducă la cimitir, la mormânt. „Să se ducă necazul de la casă” i-a motivat, și ea a făcut-o. Avea de ținut o casă, de îngrijit un soț, de crescut copii și nepoți.

Bocitoarele, cântăreții celeilalte lumi

În Oltenia, durerea nu se înghite în tăcere. Bocitul nu este doar un simplu plâns, ci un cântec improvizat în care se povestesc viața și faptele celui decedat. Bocetul este realizat de femei specializate, numite bocitoare, care au rolul de a elibera durerea și de a facilita trecerea sufletului în lumea de dincolo.

Bocitoarea este, în fond, un cronicar, o voce care transformă faptul biografic într-un poem funerar, spus cu voce tare, auzit de tot satul. Înainte ca placa de marmură să graveze numele și datele celui plecat, adesea și chipul, bocitoarea gravează trecutul omului în memoria colectivă a comunității.

Placa de pe zid: memoria care nu îngheață

Și totuși, dintre toate ritualurile, cel mai distinct și vizibil în peisajul satelor dunărene rămâne obiceiul plăcilor comemorative fixate pe casă. Dacă celelalte practici sunt comune, cu variante, în toată România, această tradiție localizată în sudul Olteniei poartă o amprentă aparte, refuzul de a separa complet lumea morților de lumea viilor.

Uneori, oltenii duc cu ei obiceiul. Așa s-a întâmplat când, la moartea unei mame, olteancă de pe Dunăre, fiul a amplasat pe casă, departe de meleagurile ei natale, o placă ce amintea de trăirea ei acolo. Tatăl a supraviețuit puțin peste un an după ce a înlăturat acea placă. Coincidența sau nu, întâmplările sunt povestite.

Placa de marmură sau granit, cu numele, fotografía pe placa ceramică, datele de naștere și deces, uneori un vers sau un gând scurt, nu este un monument funerar în sensul clasic. Este mai mult o prezență, o mărturie. Casa nu devine doar un loc îndoliat, ci un loc cu memorie dublă, în care generațiile se suprapun vizibil.

Catalogul de dincolo

E un fel de registru al decedaților. Mai mult, o cronică în piatră a celor care au trăit, au muncit, au iubit și au suferit în acele locuri, și care și-au dat sfârșitul în sat. O plimbare pe străzile de acolo poate însemna, privind și citind numele plecaților, răsfoirea unui catalog. Și de pe fiecare mahala (stradă), răspunsurile se ridică spre cer: absent! Dar prezent în memoria locului, în sufletele celor dragi.

Moartea, așa cum o descrie și Mircea Eliade, nu e o ruptură, ci o întoarcere în ordinea cosmică. De aceea, toate gesturile, de la lumânare la colivă, au un sens profund. Ele asigură echilibrul între cele două lumi, între cele două suprafețe ale oglinzii. Placa de pe zid este, în același spirit, un act de echilibru. Ea îl păstrează pe cel plecat în spațiul domesticului, fără a pretinde că nu a plecat.

Trei pași în veșnicie, unul înapoi spre casă

Copiii, soții, frații sau nepoții trec zilnic pe lângă placa bunicului ori a mamei. Nu merg tot timpul la cimitir ca să-și amintească, nu e nevoie. Amintirea e fixată chiar la intrarea în curte, la înălțimea ochilor, în marmura care nu se șterge nici cu ploaie, nici cu ani.

„A trăi în sat înseamnă a trăi în zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie” spunea Lucian Blaga în Elogiul Satului Românesc. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin ne-a menținut și ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Placa de pe zid este, poate, cea mai concretă expresie a acestui sentiment: nu suntem doar noi, cei de acum. Suntem și ei, cei care au zidit această casă și au trăit în ea înaintea noastră.

E poate un fel de a ne aminti că distanțele dintre cei vii și cei plecați nu sunt pe cât de lungi le-ar dori unii. Dar nici prea scrurte, încât să nu rămână cine să ducă pomenirile mai departe. Uneori, în fața casei mai e și o bancă. Așa, plecatul asistă și el, prin prezența semnului, la discuțiile zilei. Oricum, pentru omenii din Oltenia, mortul e viu în felul său, căci altfel cum ar mai exista poveștile cu moroi.

Lumi arhaice, lumi actuale

Reminiscență a unei lumi arhaice, în care obiceiurile, tradițiile și ritualurile își aveau locul lor stabil, placa funerară e și un buletin de identitate al casei. Ea atestă aparteneța la un sistem de credințe și se integrează nu doar în ritualurile mitico-magice, ci în felul viilor de-a duce viața mai departe, după despărțirea lumească, materială de cel care și-a sfârșit călătoria.

Mai e o săptămână până la marele praznic al Învierii Domnului. După încă una, Paștile blajinilor, acolo unde se practică, va fi un alt moment de comuniune ritualică între viii de acasă și morții vii în sufletele celor ce repetă masa pascală.

Cât se va păstra obiceiul e greu de spus. Modernitatea e ispititoare, și modelul urban înghite, precum nisipul, forme de trăire și specificul locurilor. Poate că în demersul de recuperare a ceea ce a mai rămas din patrimoniul rural, plăcile comemorative din satele oltene așezate în lunca Dunării să devină un element de unicitate. Unul care să merite nu doar perpetuarea, ci redescoperirea unei bogății, pe cât de unice, pe atât de fragile.