Flori pentru Amza Pellea. Băileștiul și-a comemorat fiul cel mare, care ar fi împlinit 95 de ani

Ceremonialul de comemorare organizat de Casa de Cultură „Amza Pellea” din Băilești a început cu rugăciune. Un grup de preoți din oraș a oficiat slujba religioasă, în timp ce participanții stăteau cu lumânările în mâini, primarul Irinel Mușuroi, cadrele didactice, pensionarii din clubul local și, mai ales, mulți copii. Copii care nu l-au putut vedea niciodată pe Amza în viață. Purtau în ei, prin film și prin legendă, imaginea unui om cu care Băileștiul se mândrește ca de puțini fii ai săi. Printre ei, profesorii Valentin Turcu și Marian Pirnea, cetățeni de onoare ai orașului și un nepot, care duce mai departe și numele, nu doar amintirea, botezat Amza, ca și el.

S-au depus flori la troiță. S-au evocat momente. Mici gesturi care spun totul: că omul care s-a stins fizic la 52 de ani, în decembrie 1983, răpus de un cancer nemilos, nu a plecat cu adevărat de nicăieri.

Două busturi, un singur chip

În Băilești sunt două busturi cu o poveste în ele. Unul e în fața Casei de Cultură și îl înfățișează pe Amza Pellea. Celălalt îl închipuiește pe Mihai Viteazul, sau, mai precis, pe Mihai Viteazul așa cum l-a dat lumii Amza Pellea.

Băileștenii știu că cele două chipuri seamănă. E vizibil pentru toți cei care îi cunosc chipul olteanului universal Pellea, dar și chipul voievodului din gravura descoperită în biblioteca regală din Paris. Nu pentru că artistul care a sculptat bustul voievodului ar fi greșit, ci poate pentru că a înțeles ceva esențial. Amza Pellea nu l-a imitat pe Mihai Viteazul. L-a locuit. Privind fața aceea de bronz, nu mai știi cu certitudine unde se termină voievodul și unde începe omul din Băilești. Și tocmai asta înseamnă să fii un mare actor, să dispari în personaj complet încât, după un timp, personajul să înceapă să semene cu tine.

Mama lui Mihai Viteazul

Despre suprapunerea celor doi, actor și personaj, a povestit profesorul Valentin Turcu, cu ocazia evenimentului din 7 aprilie 2026, de la Băilești. Participase la premiera filmului Mihai Viteazul realizat în 1971, organizată la Băilești. Amza Pellea fusese prezent, alături de regizorul Sergiu Nicolaescu și alți câțiva actori. După festivitate, a fost proiectat filmul. Fiind profesor cu ore și la seral, Turcu a întârziat și a intrat în sală după începerea filmului. În spatele său, două femei necunoscute în întuneric, aveau o dilemă. „Cine e fa, aia?” întreabă una, când voievodul închipuit de Amza Pellea intra la mănăstire să-și ia rămas bun de la mama sa înainte de bătălie. „E mama lui” răspunde cealaltă. Comentariul primei e imbatabil: „Taci, fa, du-te d-aci. Cum să fie mama, aia nu-i tușa Mița, c-a luat-o la București, și când a murit, a ars-o”.

„Bă, tovarășul Pellea, ești bun, pe cistea mea!”

Tot profesorul Turcu a povestit o întâmplare relatată de de actorul Colea Răutu, cu ocazia dezvelirii bustului lui Amza Pellea din fața Casei de Cultură din Băilești. Fuseseră invitați colegi ai actorului. Au fost prezenți Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Silviu Stănculescu.

„După ei s-a luat și Colea Răutu, care era prieten cu Amza Pellea și care jucase alături de el în filmul „Mihai Viteazul”. Cu o noapte înainte de dezvelire, primarul Săceanu ne-a rugat pe răposatul Ștefan Măndoiu și pe mine să fim prezenți. Am stat aproape toată noaptea la satul de vacanță unde era un fel de restaurant.

Acolo ne-a povestit Colea Răută că, după ce Nicolae Ceaușescu a văzut filmul, s-a întâlnit cu principalii interpreți. Ca să le arate cât de pătruns a fost și cât i-a plăcut filmul, a vorbit mai apropiat, nu oficial, ca la plenarele congresului. Era de față și Amza Pellea. Ceaușescu i-a spus: Bă, tovarășul Pellea, ești bun, pe cistea mea!” a încheiat profesorul Valentin Turcu relatarea. Apoi a pus o floare la troiță.

Ceaușescu dăduse undă verde și filmului Osânda, în ciuda opoziției cenzurii.

Alt vorbitor, alte amintiri

Profesorul Marian Pirnea a completat șirul evocărilor cu anii de liceu, când asista la spectacolele de teatru în care juca Amza Pellea.

„În urmă cu 70 de ani, în 1956, când noi eram proaspeți elevi la Liceul Carol din Craiova, în acel an zic, întreaga clasă de actorie a regizorului Vlad Mugur, de la IATC s-a angajat la Teatrul Național din Craiova. Îmaginați-vă că a fost un moment de adevărată revoluție culturală, artistică, spirituală, cum vreți s-o numiți. Printre cei care l-au însoțit pe Vlad Mugur să spunem câteva nume: Sanda Toma, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici, Victor Rebengiuc și, desigur, Amza Pellea. Pentru că am amintit de viața noastră de elevi, Valentin își aduce, desigur, aminte, că, pe niște căi întortocheate, prin podurile liceului, actualulul liceu „Carol” din Craiova, ajungeam fără să plătim, să asistăm la spectacolele care se dădeau atunci la naționalul craiovean, aflat, pe vremea aceea, cum se știe, în clădirea liceului „Nicolae Bălcescu”, îi zicea atunci.

„Dați-ne, vă rugăm, locuri în genunchi”

O relatare a profesorului Pirnea a emoționat publicul prezent. Era povestea unui spectacol de la Lugoj, în care juca Amza Pellea. „Biletele se vânduseră cu foarte mult timp înainte. S-a anunțat că nu mai sunt bilete nici pe scaun, nici în picioare. Atunci, publicul lugojean i-a strigat impresarului craiovean Leon Ohanesian cam la modul următor: dacă nu mai sunt locuri nici pe scaune și nici în picioare, dați-ne, vă rugăm, locuri în genunchi”.

Timiditatea lupului din Scufița Roșie

Există o ironie frumoasă în povestea primei apariții scenice a lui Amza Pellea. Copilul din Băilești, timid din fire, a ales să joace lupul din Scufița Roșie tocmai pentru că, sub masca personajului, își putea ascunde chipul. Era clasa I. Nimeni nu știa atunci că acea mică strategie de a te folosi de un personaj ca de un scut, pentru a ajunge, prin el, mai aproape de oameni decât ai putea ajunge direct, va deveni întreaga filosofie artistică a unui mare actor. Amza Pellea a jucat toată viața îndărătul unor personaje, dar nimeni nu a simțit mai autentic prezența omului din spatele rolului.

Drumul de la Băilești la IATC-ul din București a trecut printr-un detaliu care pare desprins tocmai din glumele pe care le spunea mai târziu ca Nea Mărin: tânărul Amza, absolvent al Colegiului Național „Carol I” din Craiova și al Școlii Tehnice de Electrotehnică, lucra la uzina electrică din Craiova când a văzut un afiș care anunța ultima zi de probe pentru examenul de admitere la Institut. S-a dus, cum spunea el, într-un interviu, mai mult din curiozitate, să se intereseze de soarta unei prietene care dăduse la secția actorie. Comisia l-a privit, i-a pus câteva întrebări, i-a dat un exercițiu de actorie, nu de regie, unde voia el. Câteva zile mai târziu, a aflat că era admis. Un electricia intrase fără să vrea sub lumina reflectoarelor și nu a mai ieșit din ea niciodată.

Aplaudat din facultate

Calitățile actoricești ale lui Amza Pellea au fost remarcate încă din timpul studenției. Regizoarea și profesoara Marietta Sadova l-a adus în atenție cu două roluri de excepție. Este vorba despre Filip al II-lea din Don Carlos de Fr. Schiller și Smaga din Vinovații fără vină, scrisă de A.N. Ostrovski.

Deși memoria tinde să fie ocupată de rolurile de film și televiziune, Amza Pellea a interpretat peste 30 de roluri în teatru. A fost Kack din piesa Bumburry de Oscar Wilde, Hlebnikov din O chestiune personală de Al Stein, Vedernikov din Ani de pribegie de A Arbuzov. Tot el a fost Cioran și Vlădica Hariton din Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu, Comandantul vasului din Tragedie optimistă de Vsevolod Vișneski, Bepe din Gâlcevile din Chioggia de Carlo Goldoni.

De neuitat este în rolurile Horațiu din Hamlet de William Shakepespeare, Brabete din Colivia cu sticleți de Lascăr Sebastian, Farfuridi din O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, Otto Kartz din Soldatul Svejk dramatizare după J. Hașek sau Esteban din Fântâna turmelor de Lope de Vega.

Amza Pellea a fost și director al Teatrului Național Craiova în perioada 23 martie 1973-24
septembrie 1974.

Eroul și glumețul, același om

Ceea ce rămâne frapant în cariera lui Amza Pellea, privind-o în perspectivă, este întinderea ei pe axa emoțională. El a jucat de la comedia desăvârșită la tragicul cel mai pur, fără fisuri, fără inconsecvențe. Același om care îl făcea pe Nea Mărin să stârnească hohote de râs în toată țara era, pe ecran, Mihai Viteazul. Era dârz, solemn, cu privirea unui om care știe că poartă pe umeri ceva mai mare decât el. Același om îl interpreta Decebal în Dacii.

Tot el era soldatul țăran din Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, unde criticii au remarcat că personajul său, umilul și veselul Ipu, recapătă în final figura dârză și tragică a soldatulului din Primul Război Mondial, ca și cum toată comedia fusese o pregătire pentru această revelație finală.

Premiul pentru cel mai bun actor masculin la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, în 1977, i-a venit pentru rolul Manolache Preda din Osânda. În acea ecranizare, realizată de Sergiu Nicolaescu, Amza a jucat alături de Gheorghe Dinică, într-un film care a cucerit juriul internațional cu forța sa dramatică brută. Moscoviților, care nu știau nimic despre olteni și despre Nea Mărin, le-a ajuns să vadă fața lui Amza Pellea pe ecran ca să înțeleagă că omul acela știe ce înseamnă suferința și că o poate transmite fără discurs, fără ornament, direct.

Un oraș cu memorie

Băileștiul a ales să nu uite. Casa Memorială Amza Pellea, inaugurată la 31 august 2008, într-un imobil construit în 1908, adăpostește fotografii, obiecte personale, amintiri care rezistă timpului. Acolo există și fotografia cu Domnica, soția pe care Amza a ales-o printr-un gest în egală măsură romantic și nebunesc. S-a aruncat într-un lac, deși nu știa să înoate, ca să o impresioneze pe tânăra Dorina Policrat. A supraviețuit și iubirii, și lacului. Au rămas împreună 25 de ani, până în ultima zi.

Există fântâna lui Amza Pellea, locuri care îi poartă numele. Există Casa de Cultură cu numele său, școală, grădiniță. Există, mai ales, copiii de la comemorare, cu ochii mari în fața lumânărilor, ascultând povești despre un om pe care nu l-au apucat în viață, dar pe care îl simt în aer în oricare zi de primăvară când se plimbă prin oraș și văd busturile și efigiile cu chipul lui.

I-am întrebat pe copiii veniți la comemorare de ce sunt în parc. Mi-au răspuns aproape în cor, rostind numele actorului. Știau multe despre el, văzuseră mai ales seria de povești cu Nea Mărin. Mi-au explicat foarte înțelepți că îi amuză faptul că un actor vorbea precum bunicii lor. Observaseră că personajul întruchipat e hâtru, că face pe prostul uneori și că de aici vine urmorul situațiilor. Se simțea mândria în glasul lor. Nu doar pentru că au știut răspunde frumos și corect, ci mai ales, că înțeleseseră despre ce actor și om important vorbeau.

Amza Dumitrașcu, nepotul care-i duce prenumele

Poartă acest nume cu o imensă mândrie, căci e legătura sa de suflet și de sânge. Dincolo de actorul iubit de o țară întreagă, Amza Dumitrașcu a avut privilegiul să-l cunoască personal, fiindu-i nepot. Tatăl actorului Amza Pellea fusese frate cu străbunicul său. Spunea că era de o bunătate și o generozitate sufletească infinită. „Amza nu a urcat pe scenă doar ca să joace. El a ars pentru semenii săi, a dăruit iubire și noblețe sufletească. Pe oriunde a umblat în lume, a purtat Băileștiul cu sfințenie. L-a iubit cu fiecare gest și vorbă pe care a rostit-o. Nu putem să-l uităm. Chiar dacă fizic nu mai este prezent, el trăiește prin noi, prin fiecare gest și vorbă pe care ni le-a lăsat moștenire.

Acum, la 95 de ani de la nașterea sa, să-i spunem cu toții: îți mulțumim, Amza, pentru faptul că nu ți-ai uitat rădăcinile, pentru faptul că ne-ai făcut cunoscuți în lume și pentru faptul că ne-ai arătat ce înseamnă să fii cu adevărat om.

La mulți ani în nemurire, nașule!” a încheiat Amza Dumitrașcu, vizibil emoționat.

Cu Amza Dumitrașcu despre Amza Pellea

Nu puteam rata ocazia de a-l invita pe Dumitrașcu să vorbească mai mult despre marele Amza Pellea. A făcut-o în exclusivitate pentru News Edge.

„Eram copii, când a murit, eu și fratele meu geamăn aveam 7 ani. Mi-aduc aminte că ne duceam cu plocon la București. Așa erau obiceiurile la noi. În fiecare an, în decembrie, înainte de Crăciun, mergeam cu trenul, așa cum povestea cu Nea Mărin. Dânsul le mai ajusta puțin, dar pe fond, situațiile erau reale.

Plecam de aici cu un tren seara, la nouă și jumătate, și ajungeam în gara Basarabi la cinci dimineața. Dar, în Craiova, trenul stătea vreo două ore, că era un personal de noapte. Mergeam cu tataie și cu mamaie, cu bidoane de zaibăr, mai ales din partea bunicului Ionel Pellea, bunic din partea mamei, care era văr primar cu Amza. Ne luau pe noi, copiii, pe mine și pe Mihai. Noi suntem gemeni. Eu am primit numele lui, Amza, iar fratele meu numele Mihai, de la Domnica Mihaela, soția lui, nașa”.

L-am întrebat dacă fratele său nu e invidios că a acaparat numele de Amza. Spunea că nici nu e sigur că nu e el Mihai, și fratele său Amza, căci i-au cam încurcat în copilărie. Am recunscut genul acela de umor hâtru, savuros.

„Îl cunoșteau toți, era foarte iubit”

„Pentru noi, copii fiind, călătoria de noapte cu trenul era fascinantă. Stăteam numai cu ochii pe geam”, continuă el relatarea despre mersul cu ploconul la nașul Amza Pellea. „Într-un an, țin minte că a căzut și s-a făcut praf un bidon de 25 de litri cu vinul acela negru, a curs peste tot. Alături de vin erau cârnați, caltaboși, cum era de Crăciun. Când ajungeam acolo, în gara Basarabi pe la 5, nașul trimitea un taxi. Ajungeam la dânșii devreme și atunci puneam masa, chiar dimineața”.

„Era un tip generos. Pe mine și pe Mihai ne ducea peste tot. Țin minte că ne-a dus la Circul de Stat. Am fost în primul rând. Pe oriunde deschidea ușile, îl știa lumea. Îl cunoșteau toți, era foarte iubit”.

Olteanul universal

Criticii l-au definit drept un creator de personaje, nu un simplu interpret. Distincția contează. Un interpret redă personajul, sub indicațiile regizorului. Un creator inventează ceva, care nu exista înainte în felul acela. Amza Pellea a creat un tip uman, olteanul hâtru, isteț, parșiv cu farmec, inventiv în fața oricărei situații, ironic cu toată lumea inclusiv cu sine însuși. I-a reușit atât de bine, încât l-a ridicat la rang de arhetip național. Nea Mărin nu era un personaj de comedie în sensul teatral clasic. Nea Mărin era mai degrabă o oglindă. Oltenii se recunoșteau în el și râdeau, dar râdeau cu ceva strâns în piept, cum râde omul când o glumă îi atinge ceva adevărat.

Povestea lui Nea Mărin a început la radio, dintr-o sugestie a unui coleg de cămin, și s-a mutat la televizor căci a fost sesizată imediat calitatea umorului adus de Amza din câmpia doljeană. „Eu m-am dus cu inima îndoită, ca să fiu sincer. Mă gândeam că au efect într-un cadru restrâns. M-am dus, ei au primit niște scrisori, și așa au început emisiunile la televizor”, mărturisea Amza Pellea într-un interviu din 1981. Scrisorile veniseră cu miile. Omul din Băilești vorbea la microfon și milioane de oameni simțeau că îl cunosc de o viață.

Scena cea mare

Amza Pellea a murit pe 12 decembrie 1983, la 52 de ani. Era fumător înveterat și cancerul pulmonar nu i-a lăsat timp să apuce să vadă că Nea Mărin îi va supraviețui lui cu decenii. La fel, nici că Mihai Viteazul va rula la nesfârșit, că fiica lui Oana, va duce mai departe numele familiei pe scenele din toată lumea, că în 2006, o anchetă tv despre cei mai mari 100 de români din toate timpurile îl va plasa pe locul 60, între oameni de stat, oameni de știință și generali. El, un actor. El, un băiat din Băilești.

Sondajul acela a spus, fără să vrea, ceva despre ce înseamnă să faci bine un lucru simplu. Să iei un om din câmpie, să spună vorbele pe care le știe, să-l faci să râdă și să plângă în fața a milioane de oameni, și să rămână, prin asta, nemuritor. Amza Pellea nu a avut nevoie de bătălii sau de tratate ori de invenții. A avut nevoie de o scenă, de o cameră de filmat și de câteva vorbe de-ale lui Nea Mărin.

La moartea lui Amza Pellea

Amza Dumitrașcu, nepotul care a avut amabilitatea să ne ofere în exclusivitate câteva amintiri a fost impresionat de reacția publicului la moartea marelui actor.

„Deși aveam doar 7 ani atunci, în 1983, țin bine minte. În București era puhoi de lume, impresionant. Nu mai văzusem atâta lume, mai ales în acele timpuri. De la Băilești veniseră două autobuze la înmormântare. Lumea prezentă acolo făcea loc autobuzelor având pe parbriz o plăcuță pe care scria Băilești. Se făcea liber, unii îngenuncheau, își descopereau capetele, se închinau. Asta m-a marcat” a încheiat Amza Dumitrașcu povestea. Publicul care îl adora pe Amza Pellea se închina pământului său natal și neamului care l-a dăruit. Omul Amza Pellea se întorcea la strămoși, ducând odată cu închinarea oamenilor, recunoștința lor pentru toate momentele de înălțare sufletească primite.

A ajuns, prin tot ce a făcut și a fost, să fie chemat acasă, la Băilești, în fiecare primăvară. Chemat de autorități, de magnolii, de lumânări și rugăciuni, de un nepot care îi poartă numele și de copiii care nici nu se născuseră când el a plecat, dar care știu cine a fost.

Aceasta e nemurirea pe care o merită un mare actor. Și un mare om.