Pogorârea Sfântului Duh, ziua în care lumea a primit un alt fel de foc. Cincizecimea, lupta finală dintre bine și rău, și puterea care schimbă istoria

În istoria omenirii există evenimente care par să împartă timpul în două jumătăți ireconciliabile: înainte și după. Crucile lui Cesar au cucerit Galia. Tiparița lui Gutenberg a schimbat gândirea europeană. Bomba de la Hiroshima a redefinit războiul. Dar toate aceste evenimente, oricât de colosale, au schimbat doar fața lumii, nu inima ei.

Cincizecimea a schimbat inima lumii

Într-o dimineață de mai sau iunie a anului 33, într-o cameră de la etajul unei case din Ierusalim, o sută douăzeci de oameni — apostoli, ucenici, femei și Maica Domnului — așteptau ceva ce nu puteau descrie, dar le promisese Cel ce nu mințise niciodată. Și atunci a venit. Duhul Sfânt Se pogoarâ din cer ca un vuiet mare de vânt și Se împărți deasupra capului fiecăruia din cei prezenți, în chip de limbi de foc. Nu o metaforă, nici o stare psihologică, ci un eveniment. Real, vizibil, auzit de mulțimea care s-a adunat afară, uluită.

Ceea ce urmează e o invitație, adresată mai ales celui care nu crede sau care nu mai știe ce să creadă. Să privească Cincizecimea nu ca pe o poveste a altora, ci ca pe cheia celei mai urgente întrebări personale: de ce parte a istoriei vrei să stai?

Lupta cu răul în viziunea creștină

Pentru a înțelege ce s-a petrecut la Cincizecime, trebuie să înțelegem mai întâi în ce lume a coborât Duhul Sfânt. Nu o lume neutră, ci una în care, după mărturisirea tuturor tradiților spirituale ale omenirii, nu doar a celei creștine. există două direcții fundamentale și antagoniste. Spre viață sau spre moarte, spre lumină sau spre întuneric, spre zidire sau spre dărâmare.

Problema binelui și a răului rămâne una dintre cele mai profunde teme ale credinței creștine. În perspectiva bisericii, această luptă nu este doar morală sau simbolică, ci o realitate spirituală care implică îngeri, omenirea, istoria și intervenția continuă a lui Dumnezeu, culminând în lucrarea lui Iisus Hristos și în prezența Duhului Sfânt în Biserică și în lume.

Creștinismul însă face o distincție esențială față de toate celelalte sisteme care vorbesc despre bine și rău: răul nu este o substanță, ci o alegere liberă împotriva lui Dumnezeu. Sfântul Augustin de Hipona formulează cu o precizie de neegalat: răul este privatio boni — lipsa binelui, absența lui, golul lăsat de o voință care a ales să se întoarcă de la sursă. Nu o forță egală cu Dumnezeu, ci un refuz, o abdicare, o trădare de sine.

Dumnezeu și lupta oamenilor cu ispita

Biblia descrie lupta continuă dintre bine și rău în istoria umană. Ispitirea omului și căderea din Grădina Edenului, „Diavolul, ca un leu care răcnește, caută pe cine să înghită” (1 Petru 5,8), lupta „împotriva duhurilor răutății” (Efeseni 6,12).

Și totuși, și aceasta este marea veste pe care Cincizecimea o pecetluiește cu foc. Dumnezeu nu abandonează omul după cădere. „Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită” (Psalmul 34,19). Dumnezeu este activ în istorie, nu distant. Niciodată omul nu a trebuit să lupte singur împotriva răului. Iată o nuanță sensibilă într-o epoca marcată de singurătate, de lipsa unui dialog sincer și nemediat, de goism, teamă, superficialitate și exacerbarea trăirilor.

Răul nu te poate obliga. El poate propune, seduce, ispiti, dar are nevoie de consimțământul tău. Această observație, rostită acum șaisprezece veacuri, de Sf. Ioan Gură de Aur este mai actuală ca oricând într-o epocă în care suntem bombardați cu mii de mesaje care ne cer consimțământul pentru tot felul de lucruri.

Hristos, centrul victoriei și calea spre ea

Lupta dintre bine și rău a atins punctul său decisiv nu în vreo bătălie cosmică abstractă, ci într-un trup de om, pe o cruce, în afara Ierusalimului, în jurul orei trei după-amiaza, într-o vineri din primăvara anului 33.

Creștinismul afirmă că lupta dintre bine și rău se concentrează în persoana lui Iisus Hristos. Prin Întrupare, „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1,14), prin Patimă și moarte, Hristos „a dezarmat puterile întunericului” (Coloseni 2,15), prin Înviere, „Hristos nu mai moare; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6,9).

Dar victoria lui Hristos nu era încă transferată. Apostolii o știau în minte, o credeau cu mintea, dar nu o purtau în ei cu acea putere transformatoare care face dintr-un pescar un predicator, dintr-un om fricos un martir, dintr-un persecutor de creștini precum Pavel, cel mai mare misionar al Evangheliei. Pentru aceasta era nevoie de ceva în plus. De Cineva în plus.

Cincizecimea, ziua când focul a cobotât în oameni

La cincizeci de zile după Învierea Domnului și la zece zile după Înălțarea Sa, Biserica prăznuiește Rusaliile sau Pogorârea Duhului Sfânt, ziua în care este celebrată și nașterea Bisericii creștine.

Scena biblică din Faptele Apostolilor (cap. 2) este de o sobrietate care exclude orice suspiciune de exagerare retorică. Luca, medicul și istoricul, scrie cu precizie clinică: vuiet de vânt, limbi de foc, vorbire în limbi necunoscute, mulțime adunată, trei mii de botezați în aceeași zi.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Teofilact și alți exegeți afirmă că la Cincizecime au fost prezenți nu numai apostolii, ci și alți frați. De aici reiese că Duhul Sfânt s-a revărsat peste toți membrii Bisericii, și nu numai peste ierarhia reprezentată de apostoli. Exegeza ortodoxă, precum și cea catolică, bazate pe Tradiție, afirmă că la Cincizecime era de față și Maica Domnului.

Faptul că limbile apar „împărțite” denotă că fiecare persoană se învrednicește în mod propriu de primirea Duhului. Duhul sfințește pe fiecare om în parte și pe toți laolaltă, adică sfințește persoane în comuniune sau pentru comuniune.

Aceasta este una dintre cele mai profunde revelații ale Cincizecimii. Duhul Sfânt nu coboară în mulțime ca un val care nivelează totul. El Se oprește, individual, deasupra fiecărui cap. Fiecare limbă de foc are o destinație precisă. Universalul se întâlnește cu personalul, marea putere a istoriei atinge sufletul unic și irepetabil al fiecărui om.

Ce este Duhul Sfânt. Mărturiile Sfinților Părinți

Sfântul Grigorie de Nazianz, Teologul, cum îl numește Ortodoxia, rostește în fața Cincizecimii cuvinte care au rămas de neegalat în toată literatura patristică:

„Într-adevăr eu mă cutremur de spaimă, ne spune Sfântul Grigorie de Nazianz, când mă gândesc la bogăția numirilor Sfântului Duh. El este numit Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, mintea lui Hristos, Duhul Domnului, Domnul însuși, Duhul învierii, al adevărului, al libertății, Duhul înțelepciunii, al priceperii, al sfatului, al tăriei, al cunoașterii, al credinței, al temerii de Dumnezeu, căci și este făcătorul acestora toate, umplându-le pe toate de ființa Lui, pe toate ținându-le… El reface pe om prin Botez și înviere, cunoaște toate, învață, suflă unde vrea și cât vrea.”

Sfântul Teofan Zăvorâtul adaugă o dimensiune psihologică de o modernitate surprinzătoare:

„Duhul lui Dumnezeu va face din tine vas de cinste, curat și luminat, bineplăcut Stăpânului. Și tocmai atunci sufletul înviat și curățit de către Duhul Sfânt se luminează întru unimea Treimii cu sfințenie de taină. Se luminează nu numai așa cum luminează soarele în apa curată sau într-o oglindă curată, ci prin unirea vie și îndeaproape cu Dumnezeu”.

Ce înseamnă Pogorâfrea Duhului Sfânt

Duhul Sfânt sădește în sufletele noastre părerea de rău pentru greșelile și păcatele noastre, căința, puterea spre îndreptare, face să crească puterile noastre duhovnicești în luptă cu ispitele trupului și ale lumii, în luptă cu păcatul, în luptă cu înșelăciunile, meșteșugurile și uneltirile diavolului.

Pogorârea Sfântului Duh semnifică actul de trecere a lucrării mântuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa, în oameni. Cu alte cuvinte: ceea ce Hristos a câștigat pentru întreaga omenire prin Cruce și Înviere, Duhul Sfânt aduce și aplică fiecărui om în parte. Victoria cosmică devine victorie personală. Harul universal devine har al meu, al tău, al fiecăruia.

O analogie pentru sceptici

Poate că limbajul teologic pare prea îndepărtat pentru cel care a crescut cu altă hartă a lumii. Atunci să vorbim despre ceva concret și verificabil, sala de festivități a unei Universități de Medicină, când o promoție de absolvenți depune Jurământul lui Hippocrat.

Rostit solemn și grav, ca o rugăciune, în clipa în care viitorii lucrători în domeniul sănătății depun Jurământul lui Hipocrat, jurământul este și un ritual de trecere, o despărțire de copilăria medicală și intrarea în lumea celor care aduc alinare celorlalți.

Jurământul lui Hippocrat

„Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui pe cât mă ajută forțele și rațiunea:

Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit.

Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.

Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.

Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv.

Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața.

Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie.

În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi.

Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.

Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul”.

Asemănări și deosebiri

Similitudinile cu ceea ce se așteaptă de la un preot sunt atât de mari, încât putem înțelege, de ce ei ai sunt numiți doctori ai sufletelor.

Ce se întâmplă în acea sală? Tehnic vorbind, nimic. Un tânăr absolvent rostește un text. Dar ceea ce se petrece în realitate este mult mai profund. Acel tânăr se racordează conștient la o tradiție care are 2.500 de ani, își asumă o responsabilitate față de o linie neîntreruptă de medici care au trăit și murit în slujba semenilor. El primește o identitate care îl depășește și îl înnobilează în același timp. Din acel moment, nu mai este doar un individ cu o diplomă. Este purtătorul unei misiuni care vine din adâncul istoriei medicinii.

Exact acesta este mecanismul Cincizecimii, dar la o scară infinit mai mare. Apostolii nu au primit o informație. Nu au asistat la un curs intensiv. Au primit o prezență vie care i-a conectat la sursa oricărei vieți și i-a trimis în lume nu ca pe niște funcționari ai unei religii, ci ca purtători ai unui foc care nu se stinge.

Diferența față de Jurământul lui Hippocrat? La Cincizecime, Cel invocat a și venit.

Alte analogii pentru cei care gândesc în formule strict contemporane

Transfuzia de sânge. Un om care a pierdut mult sânge primește, prin transfuzie, viața altcuiva. Nu propria lui viață regenerată, ci viața altcuiva, care îi readuce funcțiile vitale. Cincizecimea este, în sens spiritual, transfuzia prin care omenirea epuizată de păcat și moarte primește viața lui Dumnezeu însuși. „Dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Iisus locuiește în voi, vă va da viață” (Romani 8,11).

Instalarea unui sistem de operare. Un calculator fără sistem de operare are hardware perfect, un procesor, memorie, ecran, dar nu poate face nimic util. Botezul și Mirungerea sunt, două din tainele (sacramentele) bisericii, în analogia aceasta, instalarea sistemului de operare al vieții spirituale. Iar Cincizecimea este momentul în care, la scară universală, acest sistem a început să funcționeze în oameni.

Aprinderea unui foc dintr-unul care arde deja. Fiecare generație de creștini nu aprinde un foc nou, ci aprinde focul ei din același foc care a coborât în foișorul din Ierusalim. De la focul etern. Aceasta este continuitatea Bisericii, nu o organizație care transmite doctrini, ci o comunitate care transmite foc viu din foc viu.

Tainele (sacramentele), mijloace concrete ale harului

Cincizecimea nu a fost un eveniment singular, terminat odată pentru totdeauna. Hristos continuă lucrarea Sa prin Biserică. Sacramentele sunt „semne eficace ale harului”, Hristos acționează în ele prin Duhul Sfânt.

Fiecare dintre Sfintele Taine este, în fond, o Cincizecime personală

Botezul e prima pogorâre a Duhului Sfânt în sufletul fiecărui om. E eliberarea de sub stăpânirea morții spirituale și intrare în viața Treimii.

Mirungerea e pecetluirea cu Duhul Sfânt, împuternicirea pentru lupta vieții. Echivalentul Cincizecimii în viața individuală.

Euharistia este unirea cu Hristos Cel viu, nu cu o amintire sau cu un simbol, ci cu Persoana care a biruit moartea.

Spovedania oferă vindecarea rănilor produse de alegerile îndreptate spre rău, restaurarea legăturii cu sursa vieții.

Maslul aduce prezența vindecătoare a Duhului în mijlocul suferinței fizice, acolo unde omenescul se simte mai vulnerabil.

Fiecare Taină este un răspuns concret al lui Dumnezeu la fragilitatea umană. Nu o teorie despre ajutor, ci ajutorul însuși, îmbrăcat în gesturi, cuvinte și materie.

Mesajul pentru cititorul sceptic

Poate că totul pare frumos ca literarură, dar îndepărtat ca realitate personală. Poate că întrebarea este simplă și directă: ce are Cincizecimea de-a face cu mine?

Răspunsul este tot simplu și direct. Cincizecimea este propunerea pe care Dumnezeu o face fiecărei generații și fiecărui om în parte. Nu o obligație, nu un decret, ci o propunere. Alegi să primești forța care construiește, vindecă și înnoiește, sau rămâi singur cu forțele tale, care se epuizează.

„Supune-te Duhului, înmoaie-te prin zdrobirea inimii, și Duhul lui Dumnezeu va face din tine vas de cinste, curat și luminat, bineplăcut Stăpânului.”

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că diavolul nu poate constrânge. Dar nici Dumnezeu nu constrânge. Diferența dintre ei este aceasta: diavolul propune ceea ce te distruge și pretinde că te eliberează. Dumnezeu propune ceea ce te eliberează cu adevărat și nu ascunde că aceasta costă. Costă renunțarea la iluzia că ești suficient singur. Costă umilința de a primi ceva ce nu poți câștiga prin propriile forțe.

Mesajul final al credinței: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28,20).

Nu e o promisiune abstractă, ci o prezență. Aceeași prezență care a umplut foișorul din Ierusalim cu vuiet de vânt și limbi de foc, în ziua în care lumea a primit un alt fel de putere. Nu puterea care cucerește prin forță, ci puterea care transformă prin iubire.

Victoria finală. Binele nu trebuie să fie o opțiune printre altele

Apocalipsa confirmă victoria finală a lui Hristos: „Moartea nu va mai fi; nici plâns, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21,4). „Iată, fac toate noi” (Apocalipsa 21,5). Istoria se încheie nu în conflict, ci în comuniune.

Aceasta nu este o promisiune naivă pentru consolare. Este structura realității, pe care fizica o intuiește când afirmă că entropia sistemelor închise crește până la dezintegrare, dar că sistemele deschise spre o sursă de energie se pot menține și crește. Omul este un sistem deschis. E deschis spre Dumnezeu sau închis în sine. Cincizecimea este evenimentul prin care această deschidere a fost făcută posibilă pentru toți, pentru totdeauna.

Creștinismul tradițional, în forma sa ortodoxă și catolică, oferă o viziune unitară: răul există, dar nu este egal cu binele; răul provine din libertatea creaturii căzute; Dumnezeu intervine constant în istorie; Iisus Hristos este centrul victoriei; Duhul Sfânt continuă această lucrare în Biserică; sacramentele sunt mijloacele concrete ale harului; Apocalipsa garantează victoria finală.

Rusaliile, cum i se spune în popor sărbătorii, nu sunt o zi de vacanță cu specific folcloric, oricât de frumoase ar fi tradițiile populare care le însoțesc. În Transilvania, creștinii ies în alai, cu cruce, prapori și preoți în frunte, pentru a participa la sfințirea holdelor de grâu. E o variantă a sărbătorii Ambarvalia (26 – 29 mai), care, așa cum spune Prof. Narcisa Știucă, era în antichitatea romană sărbătoarea recoltelor mănoase și a turmelor. Pusă sub semnul zeiței Dia/Ceres și al lui Bacchus, se desfășura sub forma unor procesiuni peste holde, de aici, denumirea (ambare = a se plimba; arvum = câmp cultivat.

În Vechiul Regat, se dă pomană de sufletul celor plecați.

Mesajul Mănăstirii Dumbrava, jud, Alba

Biserica Ortodoxă a rânduit sâmbăta ca zi de pomenire a morţilor. Două dintre sâmbetele din cursul anului bisericesc sunt dedicate însă, în chip special, pomenirii generale a morţilor: Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne – Moșii de Iarnă, și Sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt – Moșii de vară.

Biserica noastră Ortodoxă mărturiseşte prin învăţătura ei de credinţă nemurirea sufletului şi crede în Învierea morţilor. Ea ne învaţă să ne rugăm pentru cei adormiţi ca să aibă parte de viaţă veşnică în Împărăţia Cerurilor. De aceea, Biserica a rânduit ca zi de rugăciune pentru cei adormiţi sâmbăta, precum şi anumite zile de peste an în care ducem colivă la Biserică şi dăm pomelnic pentru toţi cei adormiţi din neamul nostru. Aceste zile de obştească pomenire sunt numite Sâmbetele morţilor sau moşii. Între acestea se află şi moşii de vară pe care anul acesta îi ţinem în ziua de 30 mai.

Ziua celor adormiți

Sâmbăta aceasta este înainte de Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt (Rusalii) şi este închinată celor adormiţi pentru ca să se împărtăşească şi ei de mângâierea Sfântului Duh Care S-a pogorât la Cincizecime peste Apostoli şi de atunci cârmuieşte lumea în chip nevăzut. Această zi poartă numele de „Sâmbăta Moşilor”, iar în popor este cunoscută sub numele de Moşii de vară.

Încă din vremea Sfinţilor Apostoli, după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur, se ţineau zile de pomenire a strămoşilor adormiţi în speranţa fericirii veşnice. Astfel de zile pot fi identificate în jurul secolului al VI-lea, când s-a făcut fixarea definitivă a pericopelor biblice citite în cursul anului bisericesc.

În privinţa aceasta găsim rugăciuni alcătuite pentru sufletele celor morţi şi în Evhologhiul lui Serapion de Thmuis (Egipt) din secolul al IV-lea, în care se spune: ”Te rugăm Dumnezeule şi pentru cei adormiţi, a căror pomenire s-a făcut, sfinţeşte aceste suflete, căci tu pe toate le cunoşti; sfinţeşte-i pe cei adormiţi în Domnul şi numără-i cu puterile Tale cele sfinte (îngerii) şi dă-le lor şi sălăşluire întru împărăţia Ta”.

Ce se dă de pomană în ajunul sărbătorii Pogorârea Duhului Sfânt

„Praznicul Pogorârii Sfântului Duh sau Rusaliile reprezintă unul dintre cele mai importante momente spirituale din an, o zi în care Cerul se unește cu pământul în chip tainic. Însă, înainte de marea duminică a Rusaliilor, Biserica a rânduit Sâmbăta Moșilor de Vară, o zi dedicată în întregime pomenirii celor plecați la Domnul.

În tradiția creștin-ortodoxă, milostenia și pomana nu sunt simple obligații sociale, ci acte de iubire jertfelnică ce trec dincolo de mormânt. Ceea ce dăm de pomană în aceste zile poartă o profundă încărcătură simbolică, legată de viață, reînnoire și lumina Duhului Sfânt” spun pe Facebook cei de la România ortodoxă.

Oalele de lut și cănile tradiționale. Simbolul vaselor alese

„Cea mai cunoscută și păstrată tradiție de Rusalii este oferirea de pomană în vase de lut noi (oale, căni sau străchini). Acestea nu se dau niciodată goale, ci umplute cu bunătăți.

Recipientele de lut sunt umplute cu orez cu lapte, griș cu lapte sau colivă îndulcită cu miere. De asemenea, de toarta cănilor se leagă cireșe, vișine sau căpșun,primele fructe ale verii, simbol al roadelor pământului binecuvântat de Dumnezeu.

Semnificația teologică a gestului este una profundă. În Scriptură, omul este adesea asemănat cu un vas de lut în mâinile Creatorului. A oferi un vas nou, curat, umplut cu grâne și lapte (simbol al hranei spirituale, curate) reprezintă rugăciunea ca sufletul celui adormit să fie curățit, înnoit și aflat ca un „vas ales” în Împărăția lui Dumnezeu, gata să primească harul Sfântului Duh.

Colacii, coliva și vinul. Pâinea Vieții și bucuria Învierii

Elementele centrale ale pomenii rămân colacul, coliva și vinul roșu. Colacul și coliva sunt făcute din grâu, amintind direct de cuvintele Mântuitorului: „Dacă grăuntele de grâu, căzând în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Grâul îndulcit cu miere reprezintă corpul celui adormit, care va învia în slavă, și dulceața vieții veșnice.

Vinul roșu este simbolul sângelui dătător de viață al lui Hristos și al jertfei Sale prin care am fost răscumpărați din moarte. Vinul turnat în formă de cruce peste colivă sau peste mormânt pecetluiește nădejdea că cel adormit participă la ospățul ceresc.

Frunzele de nuc și tei. Umbra Duhului Sfânt

O pomană specifică Rusaliilor este însoțită de frunze de nuc sau de tei, binecuvântate în prealabil la biserică. Acestea se pun pe vasele care se împart sau se dau alături de mâncare. Ele simbolizează limbile de foc care s-au pogorât peste Apostoli și, totodată, amintesc de umbra ocrotitoare a harului divin în fața arșiței păcatului. Când dăm de pomană însoțită de aceste frunze, aducem un prinos de mulțumire Duhului Sfânt, Mângâietorul și Dătătorul de Viață.

Mâncarea gătită și hinalele verii

Pe lângă deserturile pe bază de lapte, de Rusalii se împart mâncăruri calde, proaspăt gătite: sarmale în foi de viță, ciorbe cu verdețuri de sezon sau friptură. Este important ca mâncarea să fie oferită cu dragoste și smerenie, în special celor săraci, flămânzi sau singuri, căci prin ei Îl hrănim pe Hristos.

„Milostenia izbăvește de la moarte și curăță orice păcat.” (Tobit 12, 9)

Încheierea actului de milostenie se face întotdeauna prin rostirea cuvintelor „Să fie de sufletul lui…”, la care cel ce primește răspunde cu credință: „Bodaproste!” (Dumnezeu să-i ierte pe cei răposați). Astfel, fiecare cană de lapte și fiecare colac sau pită împărțite devin o punte de lumină și o rugăciune fierbinte pentru odihna celor adormiți.

Aceasta este ziua în care Dumnezeu a trimis în lume forța ce supune orice altă manifestare. Nu prin violență, nu prin coerciție, ci prin transformarea inimii omului din interior. Din acea zi, nimeni nu mai poate spune că nu i s-a oferit alternativa. Focul a coborât. Invitația este deschisă.