Frumusețea în cultură ne vorbește despre noi înșine, dincolo de epoci și granițe

Frumusețea este, poate, cel mai vechi subiect de conversație al omenirii, și nu doar în cultură. Este reluată de fiecare civilizație în felul ei, dar cu aceeași întrebare de fond: ce înseamnă, de fapt, să fii frumos? Grecii antici au construit temple și statui după proporții perfecte, românii au inventat un erou de basm pe nume Făt-Frumos, iar Oscar Wilde a imaginat un tablou care îmbătrânește în locul stăpânului său. Haideți să deschidem o poartă spre frumusețea sufletească ascunsă ori la vedere în marile opere literare ale lumii. E o poartă pe care sperăm să treacă, cu țndrăzneală, curaj și curiozitate, chiar și cititorii mai puțin obișnuiți cu cultura înaltă.

Ce este frumosul? O scurtă privire spre estetică

Înainte de exemple, merită să ne oprim o clipă asupra teoriei. Platon considera frumusețea o reflectare imperfectă, pe pământ, a unei forme desăvârșite. Aceasta se află într-o lume ideală, dincolo de simțuri, de perccepția biologică. Pentru filosoful antic, contemplarea frumosului fizic era doar prima treaptă spre înțelegerea Binelui absolut.

Immanuel Kant, mult mai târziu, în Critica facultății de judecare, a definit frumosul drept o plăcere dezinteresată. E una care nu ține de utilitate sau de posesie, ci de o armonie liberă între simțuri și rațiune. Frumosul, spunea Kant, ne place fără să avem un motiv practic pentru asta.

Frumosul poate fi identificat, de multe ori, doar prin contrast cu lipsa lui. Așa cum lumina se vede cel mai bine în întuneric, cei care vor să obbserve stelel vor căuta locuri cât mai îndepărtate de spațiile cu iluminat public. Așa, frumusețea capătă relief tocmai lângă urâțenie, fi e ea fizică ori morală. Urâtul și estetiva urâtului e un subiect pentru o altă întâlnire, dar merită menționa. Cele două noțiuni sunt, de fapt, inseparabile și se pun în evidență reciproc.

Elena din Troia, chipul care a lansat o mie de corăbii

Cultură occidentală începe capitolul despre frumusețe, simbolic, cu Elena din Troia, personajul central al Iliadei lui Homer. Frumusețea ei, considerată aproape divină, a devenit pretextul Războiului Troian, după ce prințul Paris a răpit-o de la soțul ei, regele spartan Menelau. Expresia „chipul care a lansat o mie de corăbii”, deși îi aparține de fapt lui Christopher Marlowe, din piesa Doctor Faustus, a rămas legată pentru totdeauna de numele Elenei.

Miturile grecești arată însă că frumusețea, oricât de admirată, atrăgea adesea comportamente surprinzătoare, cu consecințe grave. Judecata lui Paris, momentul în care tânărul prinț a fost nevoit s-o aleagă cea mai frumoasă dintre zeițele Hera, Atena și Afrodita, a declanșat, indirect, un întreg război. Este o lecție veche de când lumea, cu legendele și miturile ei cu tot. Frumusețea în cultură antică nu era niciodată doar un dar, ci și o povară, capabilă să răstoarne destine și cetăți întregi.

Făt-Frumos, eroul care merită frumusețea prin fapte

În folclorul românesc, frumusețea sufletească capătă chip în personajul lui Făt-Frumos, prezent în numeroase basme, precum cele culese de Petre Ispirescu. Să amintim celebrul basm Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Spre deosebire de Elena, a cărei frumusețe era doar dată, cea a lui Făt-Frumos se construiește prin experiență.

Personajul este viteaz, bun, milos, uneori credul până la naivitate, trăsături care îl expun la pericole, dar care îi și conturează, treptat, personalitatea și dreptul de a conduce. Frumusețea sa fizică rămâne, în basmele românești, expresia și însoțitoarea unei frumuseți morale câștigate prin încercări, nu doar un dar al nașterii. Aceasta este exact tiparul pe care cultura populară îl transmite generațiilor. Chipul frumos merită coroana doar dacă sufletul o merită și el.

Portretul lui Dorian Gray sau sufletul vândut pentru frumusețe

Dacă Făt-Frumos câștigă frumusețea prin virtute, Dorian Gray, personajul lui Oscar Wilde din romanul Portretul lui Dorian Gray (1890), o cumpără cu prețul sufletului. Tânărul își dorește să rămână etern tânăr și frumos, iar portretul său pictat va îmbătrâni și se va urâți în locul lui, purtând semnele fiecărui păcat comis.

Romanul lui Wilde răstoarnă complet ecuația tradițională dintre frumusețea fizică și cea sufletească. Cu cât Dorian devine mai crud, mai egoist, și crima sa morală mai îngrozitoare, cu atât chipul lui rămâne mai neted și mai încântător. În același timp, tabloul ascuns în pod, prtretul său, devine o oglindă hidoasă a răutății interioare. Efectul asupra cititorului rămâne, două secole mai târziu, la fel de puternic cu mesajul său intrinsec. Frumusețea în cultură occidentală modernă începe să fie privită cu suspiciune, nu doar cu admirație.

De ce spunem călugăr. Frumusețea și bătrânețea sfântă

Un detaliu lingvistic surprinzător leagă direct frumusețea de sfințenie. Cuvântul românesc călugăr provine, prin filieră slavă, din grecescul kalogeros (καλόγερος), compus din kalos, adică frumos, bun, și geros, adică bătrân. Practic, călugăr înseamnă, etimologic, bătrânul cel frumos sau cel bun la bătrânețe.

Această etimologie sugerează idealul monahal. Frumusețea nu se pierde odată cu tinerețea trupului, ci se mută, treptat, în frumusețea sufletului îmbătrânit în rugăciune și în dedicare față de Binele suprem. Este o formă de frumusețe sufletească aflată la polul opus de Dorian Gray, una care crește tocmai prin trecerea anilor, nu prin refuzul lor.

Arhitectura frumuseții, de la Partenon la catedralele gotice

Frumusețea în cultură nu locuiește doar în oameni, ci și în piatra pe care o ridică ei. Templul Partenon, construit pe Acropola Atenei în secolul V î.Hr., rămâne exemplul absolut al proporției armonioase, gândit după principii matematice riguroase, apropiate de ceea ce numim astăzi secțiunea de aur.

Fiecare epocă și-a impus propriul ideal arhitectural de frumusețe. Romanii au adăugat monumentalitatea arcelor și a cupolelor, precum Panteonul din Roma. Evul Mediu european a înălțat catedralele gotice, cu vitralii și turle ascuțite, menite să înalțe privirea și sufletul spre cer. Renașterea a revenit la proporțiile clasice antice, iar arhitectura modernă a redefinit frumosul, preferând funcționalitate și linii minimaliste.

Dacă avem putere să lăsăm prejudecățile deoparte, ne putem bucura de frumusețea arhitecturii rurale românești. E de ajuns să străbatem satele Moldovei, cât mai departe de civilizația urbană maculantă ori pe cele ale Olteniei Dunărene. Cu limpezimea privirii și curiozitatea de turist, vom avea surprize splendide, dacă vom da o șansă locurilor noastre.

Fiecare stil arhitectural spune, de fapt, aceeași poveste. E una adaptată epocii și curentelor. Frumusețea unei perioade reprezentative reflectă valorile ei cele mai profunde. Privită așa, lumea noastră se reduce prea adesea la utilitar, iar atunci când încearcă o abordare estetică, ajunge mai degrabă, la eșecuri estetice. Asta pentru că fiind autosuficienți și nerealizând puținătatea culturii generale, unii se limitează să considere drept frumos ceea ce le face plăcere și înțeleg.

Trupul desăvârșit. Sportivii antici și Jocurile Olimpice

Grecii antici nu separau frumusețea trupească de cea morală, nici măcar în sport. Jocurile Olimpice antice, organizate din 776 î.Hr. la Olympia, celebrau nu doar performanța atletică, ci și frumusețea corpului sculptat prin efort și disciplină.

Un fenomen remarcabil rămâne ekecheiria, armistițiul olimpic sacru. Toate conflictele armate dintre cetățile grecești încetau temporar pe durata competițiilor, pentru a permite sportivilor și spectatorilor să călătorească în siguranță spre Olympia. Frumusețea atletică era considerată atât de valoroasă, încât merita suspendarea temporară a războiului. Statui precum Discobolul lui Miron au imortalizat acest ideal al trupului uman în mișcare perfectă. Aceasta este o altă față a frumuseții în cultură antică, la fel de venerată precum poezia, teatrul sau filosofia.

Zeii care pedepsesc frumusețea. Mituri cu tâlc etern

Mitologia greacă abundă în povești despre frumusețea pedepsită, atunci când cel frumos refuza să se supună zeilor sau propriei condiții umane. Narcis, tânărul de o frumusețe extraordinară, a respins iubirea nimfei Echo și, drept pedeapsă, s-a îndrăgostit fatal de propria reflecție în apă, transformându-se în floarea care îi poartă numele.

Daphne, nimfa urmărită de zeul Apollo, a preferat să se transforme în copac de laur (Dafin), decât să cedeze dorinței divine. Povestea ei arată frumusețea ca refugiu, nu doar ca vulnerabilitate. Psyche, muritoare atât de frumoasă încât stârnea gelozia Afroditei, a trebuit să treacă prin încercări aproape imposibile pentru a-și câștiga dreptul la iubirea lui Eros. În toate aceste povești, frumusețea nu este niciodată gratuită. Ea cere, mereu, un preț.

Frumusețea în versuri. Poezia care devine cântec

Poezia rămâne, dintre toate artele, cea mai apropiată de muzică, și, prin ea, de sufletul omului obișnuit. Sonetele lui Petrarca dedicate Laurei au transformat frumusețea feminină într-un ideal poetic al întregii Renașteri europene. Beatrice, ghidul spiritual al lui Dante Alighieri din Divina Comedie, a devenit simbolul frumuseții care înalță sufletul spre divin, nu doar spre plăcere trupească.

Textul poetic a rămas, de-a lungul secolelor, suportul preferat pentru muzică. De la trubadurii medievali, până la cântecele populare românești, ele însoțesc omul la naștere, la nuntă și la moarte, dar mai ale în iubire. Frumusețea din poezie nu se citește doar cu ochii, ci se cântă, se recită, se poartă în suflet mult după ce pagina s-a închis. Este exact acel caracter memorabil care lipsește, adesea, produselor culturale superficiale, redundante.

Frumusețea în literatura lumii. Un tur pe cinci continente

Opere literare din culturi extrem de diferite confirmă aceeași fascinație universală față de frumusețe. În literatura sud-americană, Gabriel García Márquez a creat, în Un veac de singurătate, personajul lui Remedios cea Frumoasă, atât de desăvârșită încât se înalță la cer, ridicată de vânt printre cearșafuri. Ea devine astfel un exemplu perfect al realismului magic latino-american aplicat temei frumuseții.

În China antică, tradiția vorbește despre cele patru mari frumuseți. Sunt Xi Shi, Wang Zhaomon, Diaochan și Yang Guifei, femei a căror frumusețe a influențat direct cursul istoriei imperiale. Ele erau asociate metaforic cu imaginile peștilor care se scufundă și ale gâștelor care cad din zbor, uluite de chipul lor. În Japonia, romanul Genji Monogatari (Povestea lui Genji), scris de Murasaki Shikibu în secolul XI, dezvoltă conceptul mono no aware, patosul lucrurilor, frumusețea melancolică a lucrurilor trecătoare, o idee centrală pentru estetica japoneză până astăzi.

Literatura persană oferă poemul Layla și Majnun, scris de Nizami Ganjavi în secolul XII, poveste de dragoste devenită simbol al frumuseții inaccesibile și al iubirii care depășește nebunia. Din lumea arabă, O mie și una de nopți conturează frumusețea Șeherezadei nu doar ca dar fizic, ci ca armă a inteligenței, capabilă să amâne moartea prin puterea poveștilor. În India, Shakuntala, scrisă de poetul clasic Kalidasa, leagă frumusețea eroinei de natura înconjurătoare, într-o simbioză tipic indiană între om și cosmos.

Frumusețea în legendele Africii și ale nativilor americanilor

Tradițiile orale ale Africii și ale popoarelor native americane păstrează, la rândul lor, povești puternice despre frumusețe. În mitologia Yoruba din Africa de Vest, zeița Oshun este venerată drept divinitate a frumuseții, a iubirii și a apelor dulci. E o figură complexă, în același timp generoasă și capabilă de mânie, atunci când frumusețea îi este disprețuită.

În tradiția orală a popoarelor Lakota din America de Nord, legenda Femeii Bivol Alb (White Buffalo Calf Woman) povestește apariția unei femei de o frumusețe supranaturală, care aduce poporului pipa sacră și învățăturile spirituale fundamentale. În ambele tradiții, frumusețea nu este niciodată separată de sacru. Ea rămâne un dar care obligă, nu doar o calitate de admirat pasiv.

De ce merită să deschidem ușa culturii înalte

Frumusețea în cultură vorbește, dincolo de epoci și continente, despre aceleași întrebări esențiale. Ne întrebăm acum, la fel cum se întrebau anticii despre ce merităm, ce prețuim, ce suntem dispuși să sacrificăm pentru a fi văzuți ca frumoși, la propriu sau la figurat. Sunt, poate, diferite, unele particularități, îmrăcămintea filosofică e fiecărei civilizațiiMiezul dilemeleor rămâne, însă, același.

Receptăm o operă culturală doar cu ceea ce avem deja în noi. Cine a citit despre Elena din Troia va recunoaște ecoul ei în Remedios cea Frumoasă a lui García Márquez. Cine cunoaște povestea lui Narcis va înțelege mai profund tragedia lui Dorian Gray. Cine știe despre eroii de la Olimpiadele antice îl va aprecia mai mult pe Făt Frumos, indiferent că e din basmul lui Ispiresccu ori cel din lacrimă, al lui Eminescu.

Pentru frumos, pentru frumusețe

Ceea ce ne înteresează, sper, aste ceva clar și simplu, dar extrem de important. Cultura generală nu este un moft elitist, ci cheia care deschide ușa spre sensuri altfel invizibile. Fiecare operă literară parcursă cu răbdare adaugă o nouă cheie la acest ciorchine, făcând următoarea lectură mai bogată, mai memorabilă, mai a noastră.

Iar dacă replica unora vă răsună încă în minte și în suflet, că pot trăi fără cultură, încercați, dacă petreceți vacanța în Grecia să nu vizitați nimic din vestigiile antichității și nici să nu ascultați fabumoasa muzică grecească la taverne sau pe scenă. Se poate, dar, atunci, ce rost mai au sacrificiile, munca, nesomnul?

Replica este atribuită lui Winston Churchil, care, potrivit legendei urbane s-ar fi întrebat ce rost mai are lupta și câștigarea unui război. Nu s-au găsit discursuri care să ateste că ar fi afirmat asta, dar există altele. Churchill susținea că „artele sunt esențiale pentru orice viață națională completă”, iar în 1953 spunea despre legătura dintre trecut și viitor că „fără tradiție, arta este o turmă de oi fără cioban; fără inovație, este un cadavru”.

Putem spune, însă, fără să ne pese de critici, că fără frumusețe, viața cu greutățile ei cu tot, ar fi nu doar inutilă, ci de-a dreptul plictisitoare. Ne putem cere, așadar, dreptul nostru la frumusețe, așa cum ar trebui să cerem drptul la educație reală, libertate înțeleaptă și adevăr neacoperit de politică.