Nu cine îmi este aproape, ci cui îi sunt eu aproape. Despre înțelepciunea de a primi, curajul de a dărui și minunea de a deveni aproapele cuiva

Aproape. Un cuvânt pe care noi îl înțelegem mai degrabă în sensul unui întreg din care lipsește ceva. Aproapele și sensul de om față de care un altul percepe o distanță mică, leagă două fragmente evanghelice consecutive din capitolul al zecelea al Evangheliei după Luca. Primul ne vorbește despre bucuria lui Iisus în Duhul Sfânt și despre fericirea celor cărora li se descoperă adevărurile Împărăției. Al doilea ne pune în fața unei întrebări aparent simple: „Și cine este aproapele meu?”

Între cele două momente există o legătură mai profundă decât am putea observa la prima lectură. În primul, Hristos vorbește despre capacitatea de a primi și de a înțelege. În al doilea, ne arată ce trebuie să facem cu ceea ce am înțeles.

Două Evanghelii, o singură învățătură

Nu este întâmplător că, după cuvintele despre prunci și despre fericirea ucenicilor care au privilegiul de a vedea lucrarea lui Dumnezeu, urmează întâlnirea cu un om învățat, cunoscător al Legii. Acesta știe să formuleze corect porunca iubirii, dar dorește să-i stabilească limitele.

Noi putem chiar să cunoaștem foarte bine regulile unei comunități și să găsim argumente pentru a ne limita responsabilitatea față de cei care nu fac parte din ea. În fond, aceasta este și problema învățătorului de lege: nu îi lipsește informația. El știe ce spune Scriptura. Dar întrebarea sa, „Cine este aproapele meu?”, încearcă să afle cât de departe trebuie să meargă obligația iubirii.

Avem, așadar, două perspective asupra cunoașterii. Una presupune deschidere, smerenie și disponibilitatea de a primi. Cealaltă riscă să transforme adevărul într-o informație pe care o putem controla, interpreta și delimita după propriile interese. Împreună, cele două lecturi ne propun o întrebare fundamentală. La ce ne folosește să cunoaștem binele dacă nu suntem dispuși să-l împlinim? Căci la ce ne folosește tot ceea ce știm, tot ceea ce avem și tot ceea ce putem, dacă, atunci când întâlnim un om aflat în nevoie, alegem să trecem pe alături?

Cunoașterea nu este întotdeauna înțelepciune

Ai ascuns acestea de cei înțelepți și de cei pricepuți și le-ai descoperit pruncilor”, spune Iisus în primul fragment evanghelic. La prima vedere, cuvintele ar putea părea o critică a educației și a inteligenței. Nu acesta este însă sensul lor. Hristos nu condamnă cunoașterea, ci mândria celui care crede că știe suficient pentru a nu mai avea nimic de primit.

Pruncul devine aici simbolul unei dispoziții sufletești. Este deschis, încrezător, lipsit de orgoliul posesiei intelectuale și de dorința de a domina prin ceea ce știe.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia a 58-a la Evanghelia după Matei, explică virtuțile copilului prin simplitate, smerenie și absența invidiei și a slavei deșarte. Nu ignoranța este modelul, ci curăția unei inimi care nu se consideră superioară celorlalți. Pentru omul contemporan, diferența este covârșitoare. Putem acumula informații, diplome și experiență profesională fără să devenim automat mai înțelepți. Competența nu garantează bunătatea, după cum inteligența nu garantează responsabilitatea. Cunoașterea poate construi sau distruge, am văzut-o vindecând, dar și rănind. După cum apropie oamenii, ajnge și instrument de manipulare, căci cunoașterea e o armă puternică, iar oamenii cad prea ușor pradă atunci când ea e dublată de persuasiune și viclenie.

Înțelepciunea începe atunci când înțelegem că ceea ce știm nu ne dă dreptul să ne situăm deasupra celorlalți. Dimpotrivă, ne obligă să folosim cunoașterea cu discernământ și responsabilitate.

Darul și responsabilitatea puterii

Să ne amintim de primul fragment, cel de duminica trecută, când ucenicii se întorc bucuroși din misiunea lor. Ei descoperiseră puterea primită de la Hristos și capacitatea de a înfrunta răul. Iisus le îndreaptă însă bucuria către un sens mai profund. Nu trebuie să se bucure în primul rând pentru puterea pe care o exercită, ci pentru legătura lor cu Dumnezeu și pentru făgăduința vieții veșnice.

Această subliniere este esențială. Darul nu devine proprietatea celui care îl primește. Puterea încredințată ucenicilor nu este destinată afirmării personale, ci lucrării lui Dumnezeu.

Oamenii simpli, fără autoritate politică sau prestigiu intelectual, primesc o misiune pe care nu o transformă într-un instrument de dominare. Ei devin purtători ai unui mesaj și slujitori ai unei lucrări care îi depășește. Istoria ne arată cât de ușor pot fi deturnate descoperirile și capacitățile omenești. Progresul tehnologic, cunoașterea științifică și puterea economică nu sunt, prin ele însele, garanții ale binelui. Atunci când responsabilitatea dispare, instrumentele progresului pot deveni instrumente ale distrugerii.

În acest punct se întâlnesc cele două sensuri ale înțelepciunii: să știi să primești fără orgoliu și să știi să folosești ceea ce ai primit fără să uiți că puterea presupune responsabilitate. Adevărata măsură a unui dar nu este cât de mult îl posedăm, ci cât bine putem face prin el.

Un drum între Ierusalim și Ierihon

După această reflecție, Evanghelia ne aduce în fața unui învățător de lege care Îl întreabă pe Iisus ce trebuie să facă pentru a moșteni viața veșnică. Răspunsul se găsește chiar în Lege, iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Omul cunoaște porunca, dar continuă întrebând: „Și cine este aproapele meu?”

Iisus nu îi oferă o definiție. Îi spune o poveste. Un om coboară de la Ierusalim la Ierihon și cade între tâlhari. Este jefuit, rănit și abandonat pe marginea drumului. Nu îi cunoaștem numele, originea, averea sau apartenența religioasă. Știm doar că este aproape neputincios și are nevoie de ajutor. Pe lângă el trec un preot și un levit. Amândoi îl văd, dar își continuă drumul. Evanghelia nu ne explică motivele lor și nu avem nevoie să le inventăm. Apoi apare un samarinean. Acesta se oprește, se apropie și începe să-i îngrijească rănile. Alegerea personajelor nu este întâmplătoare. Iudeii și samaritenii aveau o istorie complicată, marcată de diferențe religioase și de ostilitate reciprocă. Samarineanul era un străin pentru publicul căruia Iisus i se adresa și tocmai el devine exemplul de urmat.

Străinul și cel înstrăinat

Cuvântul străin are și el mai multe înțelesuri decât cel de persoană venită din altă țară. Străin este cel care nu aparține grupului nostru, cel care vorbește altă limbă, are alte obiceiuri sau împărtășește alte convingeri. Dar există și înstrăinarea. Este îndepărtarea de un loc, de familie, de rădăcini, de comunitatea în care ne-am format. Este sentimentul că nu mai aparținem pe deplin nici locului din care am plecat, nici celui în care am ajuns.

Omul poate fi străin printre străini, dar poate deveni înstrăinat chiar în propria casă. Poate locui într-o comunitate și totuși să nu mai găsească pe nimeni dispus să-l asculte. Uneori, distanța dintre oameni nu se măsoară în kilometri, ci în absența interesului față de celălalt.

Samarineanul din Evanghelie este străin prin apartenență, dar devine aproapele omului rănit prin comportament. În schimb, cei care ar fi trebuit să-i fie apropiați prin credință și comunitate aleg distanța. Pilda răstoarnă astfel criteriile obișnuite ale apartenenței. Nu asemănarea ne face apropiați, ci disponibilitatea de a manifesta iubire. Societățile noastre au de învățat tocmai de aici, căci putem locui aproape unii de alții și totuși să fim profund înstrăinați. Dar putem fi despărțiți de limbi, granițe și tradiții și totuși să ne întâlnim în umanitate.

Samarineanul, străinul care devine un aproape

Samarineanul nu întreabă cine este omul rănit. Nu verifică dacă îi împărtășește credința, dacă îi aparține comunității sau dacă ar fi dispus să facă același lucru pentru el. Îl vede și i se face milă. Dar mila nu rămâne o emoție pasivă, un val care udă malul sufletului o clipă și apoi se retrage, ci se transformă în acțiune. Îi îngrijește rănile cu untdelemn și vin, îl așază pe animalul său și îl duce la o casă de oaspeți. Plătește pentru îngrijire și promite să acopere cheltuielile suplimentare. Ajutorul său presupune timp, resurse și asumarea unei responsabilități care nu se încheie odată cu plecarea de la locul întâmplării.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia a 10-a la Epistola către Evrei, insistă asupra generozității samarineanului. El observă că suferința omului este suficientă pentru a justifica ajutorul, fără să mai fie necesară cercetarea apartenenței sale religioase.

Această interpretare păstrează actualitatea pildei. Nu trebuie să cunoaștem întreaga poveste a unui om pentru a-i recunoaște nevoia de ajutor. Milostenia nu este doar oferirea unui bun material, o monedă aruncată în pălăria unui cântăreț, în cutia unui sărman. Poate însemna timp, atenție, răbdare, însoțire și disponibilitatea de a continua ajutorul atunci când primul gest nu este suficient. Samarineanul nu face o demonstrație de virtute, fapta sa este publică, dar nu e de și pentru ochii lumii. El face ceea ce trebuie făcut, iar aceasta este diferența dintre compasiunea declarată și iubirea pusă în practică.

De la „cine este aproapele meu?” la cui îi sunt eu aproape?

La finalul pildei, Iisus schimbă perspectiva întrebării inițiale. Nu îl mai întreabă pe învățătorul de lege cine poate fi considerat aproapele său, ci care dintre cei trei călători s-a comportat ca aproapele omului căzut între tâlhari. Răspunsul este simplu: cel care a făcut milă cu el. Urmează îndemnul: „Mergi și fă și tu asemenea.”

Aici se află răsturnarea de perspectivă care dă sens întregii pilde. Nu mai căutăm să stabilim cine intră în cercul obligațiilor noastre morale. Ne întrebăm cum putem deveni noi înșine aproapele cuiva. Omul rănit nu este definit prin originea, credința sau statutul său. Nevoia lui de ajutor este suficientă.

În lumea contemporană, omul căzut între tâlhari poate fi victima unui accident, bătrânul singur, copilul neglijat, persoana fără adăpost, familia aflată în dificultate sau cineva care traversează o perioadă de vulnerabilitate emoțională și socială. Nu toate rănile sunt vizibile. Nu toți cei care au nevoie de ajutor știu să-l ceară. Uneori, apropierea înseamnă să observăm, să ascultăm și să înțelegem. Alteori, presupune să intervenim, să anunțăm serviciile competente sau să căutăm sprijin specializat.

Nu putem rezolva toate problemele lumii. Dar putem evita să devenim indiferenți față de problemele care se află chiar în fața noastră. Nu trebuie să fim salvatorii întregii lumi, dar e necesar să nu refuzăm să fim aproapele cuiva.

Poți să treci pe lângă suferință chiar și atunci când crezi că faci binele

Preotul și levitul nu sunt cei care au provocat suferința omului. Ei nu l-au atacat și nu l-au jefuit, pur și simplu, nu l-au ajutat. E ceea cce se numește păcatul omisiunii. Această imagine ne obligă să privim și spre responsabilitatea prin inacțiune. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru răul care se întâmplă în jurul nostru, dar avem o responsabilitate morală în felul în care alegem să reacționăm.

Putem cunoaște toate regulile unei comunități și totuși să nu observăm oamenii pe care aceasta îi lasă în urmă. Putem vorbi despre solidaritate fără să oferim sprijin. Putem declara că iubim oamenii și să nu avem timp pentru niciunul dintre ei. Desigur, prudența nu trebuie confundată cu indiferența. Există situații în care intervenția directă este periculoasă sau depășește pregătirea noastră. Dar putem căuta o formă sigură și potrivită de ajutor.

Și mai există o lecție în gestul samarineanului. El nu rămâne singurul responsabil, îl duce pe rănit la gazdă și se asigură că îngrijirea va continua. Milostenia poate deveni astfel o responsabilitate comunitară. Familia, Biserica, organizațiile caritabile și instituțiile sociale pot contribui împreună la sprijinirea celor vulnerabili. Binele nu trebuie să fie întotdeauna spectaculos sau individual. Uneori, el se construiește prin continuitate, cooperare și responsabilitate împărtășită.

Iubirea față de Dumnezeu se vede în iubirea față de oameni

Cele două porunci invocate de învățătorul de lege nu sunt independente. Iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele se luminează reciproc.

Sfântul Ioan Evanghelistul formulează această legătură fără echivoc: „Cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4, 20). În Evanghelia după Matei, în fragmentul despre Judecata de Apoi, Hristos Se identifică cu cei flămânzi, însetați, străini, bolnavi și lipsiți de sprijin.

Cele două texte ne arată că întâlnirea cu omul aflat în nevoie are o semnificație spirituală profundă. Nu este doar un exercițiu de generozitate sau o dovadă de educație civică. Și cu atât mai puțin un mijloc de a câștiga un eneficiu de imagine dintr-o faptă bună, îndreptată spre un om vulnerabil.

Pentru creștin, este și o întâlnire cu Hristos

O, dacă am putea să ne vedem pe noi în omul suferind, cum ne-am dărui o bucată de pâine, o pătură, o îmbrățișare sinceră, cum ne-am spune o vorbă bună?! Dar nu putem și nici pe Dumnezeu nu-l putem vedea în acel suferind. Testul umanității este să vezi slăbiciunea celuilalt prin puterea ta, și să o ridici din stratul de durere încare se află, ca într-o transfuzie de bunătate, de dragoste, de energie, o tranfuzie de suflet. Nu pentru că cel vulnerabil ar avea un suflet mic, ci pentru că tu, cu toate darurile tale, ar trebui să ai un suflet suficient de mare, încât să înțelegi suferința din celălalt ca fiind a ta.

Aici se află și sensul milosteniei în tradiția creștină răsăriteană. Ea nu este un gest de superioritate al celui care dă față de cel care primește. Este o formă de iubire prin care omul recunoaște demnitatea celuilalt. Nu dăruim pentru a ne construi o imagine bună, pentru a primi recunoștință sau pentru a ne demonstra superioritatea morală. Dăruim pentru că înțelegem că viața și demnitatea celuilalt au valoare.

Credința nu se limitează la ceea ce mărturisim în biserică. Ea trebuie să devină vizibilă și în felul în care ne comportăm în afara ei.

Oare ce așteptăm ca să numim ceva minune?

Ajungem astfel la ultimele versete ale fragmentului evanghelic care face legătura dintre cele două lecturi. Iisus Se întoarce către ucenici și le spune: „Fericiți sunt ochii care văd cele ce vedeți voi!” Apoi adaugă că mulți prooroci și regi și-au dorit să vadă și să audă ceea ce lor le-a fost dat să vadă și să audă.

Aceste cuvinte ne pot pune în fața unei alte întrebări. Cât de des cerem un semn atunci când credința ne este încercată? Cât de mult ne dorim să vedem o manifestare dumnezeiască, o dovadă incontestabilă, o demonstrație de putere care să înlăture orice îndoială?

Este firesc ca omul aflat la început pe drumul credinței să caute confirmări. Este firesc și ca suferința să aducă întrebări, neliniști și momente de îndoială. Dar poate că, uneori, așteptăm minunea într-o formă atât de spectaculoasă, încât nu mai recunoaștem ceea ce se petrece deja în jurul nostru.

Pentru oamenii din vremea lui Iisus, multe dintre lucrurile pe care noi le considerăm firești ar fi fost uimitoare. Accesul la cunoaștere, medicina modernă, posibilitatea de a comunica instantaneu cu cineva aflat la mii de kilometri, capacitatea de a salva vieți prin intervenții medicale complexe sunt realități pe care generațiile de atunci nu le-ar fi putut imagina în forma lor actuală. Poate că am schimbat reperul cu care măsurăm extraordinarul. Ne-am obișnuit atât de mult cu unele daruri, încât am încetat să le mai privim cu uimire și recunoștință.

Nu orice întâmplare fericită trebuie numită minune și nici suferința nu trebuie explicată simplist printr-o presupusă lipsă de credință. Dar putem învăța să recunoaștem mai bine darurile vieții și binele care se manifestă prin oameni.

Să fim noi înșine minunea din viața cuiva

Poate că una dintre cele mai frumoase forme în care putem recunoaște lucrarea lui Dumnezeu este binele pe care îl putem face altcuiva. Să fim noi minunea din viața unui om aflat într-o stare de vulnerabilitate, temporară sau permanentă. Să fim aproapele celui care nu mai găsește drumul, samarineanul celui abandonat și lumina celui care traversează o perioadă întunecată.

Nu înseamnă să ne atribuim puteri dumnezeiești. Înseamnă să înțelegem că putem deveni instrumente ale binelui, folosind ceea ce am primit: inteligența, priceperea, timpul, resursele, compasiunea și capacitatea de a iubi.

Rugăciunea pentru pace, alcătuită de Sfântul Francisc de Assisi ne vorbește tocmai despre acest aspect de o uluitoare actualitate.

„Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni:

Unde este ură, eu să aduc iubire,

Unde este vină, eu să aduc iertare,

Unde este dezbinare, eu să aduc unire,

Unde este rătăcire, eu să aduc adevăr,

Unde este îndoială, eu să aduc credință,

Unde este disperare, eu să aduc speranță,

Unde este întuneric, eu să aduc lumină,

Unde este întristare, eu să aduc bucurie.”

Creștinismul vorbește despre Dumnezeu-Creatorul, despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul, și despre Duhul Sfânt, Mângâietorul. În această credință, omul este chemat nu să se substituie lui Dumnezeu, ci să participe, prin iubire și fapte bune, la lucrarea Sa. A deveni aproapele cuiva este una dintre formele concrete ale acestei participări.

Poate că nu vom vom fi în stare să schimbăm lumea întreagă. Dar putem schimba lumea unui om, măcar pentru o zi, pentru o clipă sau pentru o împrejurare în care prezența noastră face diferența. Poate că aceasta este minunea pe care ar trebui să învățăm să o așteptăm mai puțin de la ceilalți și să o oferim mai mult noi înșine.

„Fericiți ochii care văd”

Cele două fragmente evanghelice ne lasă cu o succesiune de învățături care se completează firesc. Să avem deschiderea pruncilor pentru a primi adevărul, smerenia de a nu ne considera atotștiutori și înțelepciunea de a folosi ceea ce știm în slujba vieții. Să nu confundăm puterea cu dreptul de a domina și nici credința cu simpla cunoaștere a unor porunci. Să nu căutăm mereu să stabilim cine merită să fie aproapele nostru, ci să ne întrebăm cui îi putem fi noi aproape.

Estefoarte posibil să nu vedem niciodată minunea în forma spectaculoasă pe care ne-o imaginăm. Dar putem descoperi că avem, în fiecare zi, posibilitatea de a participa la o lucrare mai mare decât noi. Să fim noi înșine acea mână întinsă, acel sprijin neașteptat, acea vorbă bună sau acea prezență care ajută pe cineva să meargă mai departe. Să fim aproapele, samarineanul, lumina. Să oferim, prin gesturile noastre, o mică parte din iubirea pe care am primit-o de la Dumnezeu.

Iar atunci când ne vom întoarce privirea spre cuvintele lui Iisus, poate vom înțelege mai bine ce înseamnă să fii cu adevărat fericit că ai putut vedea și auzi.

„Fericiți sunt ochii care văd cele ce vedeți voi! Căci zic vouă: Mulți prooroci și regi au voit să vadă ceea ce vedeți voi, dar n-au văzut, și să audă ceea ce auziți, dar n-au auzit.”

Astfel, întrebarea nu mai este dacă vom avea privilegiul de a vedea o minune. Ci dacă vom avea ochi să o recunoaștem atunci când se întâmplă și inimă să devenim, la rândul nostru, parte din ea. Nu cine îmi este aproape, ci cui îi sunt eu aproape?