Răul, libertatea și puterea de a ne întoarce la bine. Ce ne învață Evanghelia demonizatului din ținutul Gherghesenilor

Răul, libertatea, credința și responsabilitatea sunt temele care dau actualitate Evangheliei citite duminica aceasta, din capitolul al optulea după Luca. Relatarea nu aparține doar trecutului religios. Ea ne privește și astăzi, inclusiv atunci când nu frecventăm biserica și nu ne raportăm la lume prin credință.

Tradițiile ortodoxă și catolică vorbesc despre existența diavolului, dar nu așază răul pe același plan cu Dumnezeu. Răul nu este un principiu creator rival, ci o deformare a binelui, alimentată de libertatea folosită împotriva iubirii. Știți, iubirea despre care vorește postolul Pavel. Povestea ghergheseanului ne invită să recunoaștem răul în propriile alegeri și în nedreptățile lumii, fără să uităm că omul poate fi ajutat, eliberat și readus la demnitate.

Ne revoltă violența, abuzul, minciuna și umilirea celui vulnerabil. Știm că asemenea fapte provoacă suferință, dar explicațiile și dovezile nu ne determină întotdeauna să le respingem. Uneori le condamnăm numai când ne afectează direct. Alteori le acceptăm dacă ne aduc bani, prestigiu sau putere.

Evanghelia ne propune o întrebare mai grea decât aceea dacă răul există. De ce îi deschidem uneori ușa, deși îi cunoaștem urmările? Și de ce putem recunoaște suferința unui om fără să-i recunoaștem și dreptul la ajutor?

Pentru a înțelege episodul, merită să-l citim atât în lumina credinței, cât și prin experiențele vieții obișnuite. Nu avem nevoie să acceptăm fiecare afirmație teologică pentru a înțelege miza morală a unei asemenea întâlniri. Este suficient să ne întrebăm ce facem când binele ne cere să renunțăm la un avantaj personal.

Un om alungat la marginea lumii

În Evanghelia după Luca, 8, versetele 26-39, Iisus ajunse în ținutul Gherghesenilor. Acolo Îl întâmpină un bărbat chinuit de duhuri necurate. Omul nu mai locuia în casă și trăia printre morminte. Oamenii au încercat să-l țină în lanțuri, dar el le rupea și se retrăgea în pustie. Imaginea este aceea a unei existențe sfâșiate. Bărbatul și-a pierdut locul în comunitate, siguranța și legăturile obișnuite cu ceilalți. Casa, îmbrăcămintea și viața în mijlocul oamenilor, repere ale unei existențe omenești așezate, lipsesc din povestea lui.

Evanghelia descrie această stare în limbajul credinței epocii. Nu putemsă folosi episodul pentru a pune diagnostice unor oameni care suferă astăzi de tulburări psihice. Nici nu putem reduce întreaga relatare la o metaforă psihologică, ignorând sensul ei religios. Putem însă observa consecința pe care textul o scoate în evidență. Aceea că omul ajunsese într-o stare de profundă înstrăinare.

Aici începe una dintre întrebările esențiale ale Evangheliei. Când cineva nu mai poate trăi asemenea celorlalți, îl socotim pierdut sau mai vedem în el un om care poate fi salvat? Iisus nu se ferește de acest bărbat. Nu-l reduce la comportamentul său și nu-l abandonează în locul în care comunitatea nu-l mai poate primi. Întâlnirea cu Hristos începe tocmai acolo unde ceilalți nu mai văd o cale de întoarcere.

De unde vine răul și de ce ne poate atrage?

În tradiția creștină, răul are mai multe dimensiuni. Există răul săvârșit de om, prin alegeri, fapte și omisiuni. Există suferința provocată de nedreptate și de consecințele acțiunilor altora. Iar credința creștină vorbește și despre lucrarea duhurilor rele, care încearcă să îndepărteze omul de Dumnezeu.

Aceste dimensiuni nu trebuie confundate. Nu orice suferință este pedeapsă, nu orice greșeală este rezultatul unei influențe demonice și nu putem explica toate nenorocirile prin intervenția diavolului. Un asemenea răspuns ar simplifica nepermis complexitatea vieții și ar putea transforma victimele în vinovați.

În învățătura ortodoxă despre păcat, răul este legat de îndepărtarea omului de chemarea sa de a trăi în comuniune cu Dumnezeu. În aceeași tradiție, diavolul este înțeles ca o făptură spirituală răzvrătită, nu ca un zeu al întunericului opus Creatorului. Catehismul Bisericii Catolice afirmă, la rândul său, că Satana și ceilalți diavoli au refuzat liber împărăția lui Dumnezeu. Puterea lor nu anulează însă victoria lui Hristos.

Răul este lipsa binelui

Sfântul Augustin formulează o idee esențială pentru înțelegerea problemei. Răul nu este o substanță creată separat, ci o lipsire de bine, o degradare a ceea ce, în sine, este bun. În Enchiridion, capitolul al XI-lea, el explică faptul că răul se instalează acolo unde binele este diminuat sau corupt. Textul lucrării, în traducere engleză, oferă una dintre formulările clasice ale acestei concepții.

„Prin urmare, întreaga natură este bună, întrucât Creatorul întregii naturi este binele suprem. Însă natura nu este bună în mod asolut și imuabil, așa cum este Creatorul ei. Astfel, binele din lucrurile create poate fi diminuat sau sporit. Diminuarea binelui constituie răul; totuși, oricât de mult ar fi diminuat, trebuie să rămână ceva din natura sa originară, atâta timp cât lucrul respectiv continuă să existe. Căci, indiferent de natura sau de neînsemnătatea unui lucru, binele care constituie natura acestuia nu poate fi distrus fără ca lucrul în sine să fie distrus”.

De ce este atunci răul atrăgător? Pentru că adesea promite binele fără efortul și responsabilitatea care îl însoțesc. Ne dorim câștigul fără muncă, faima fără merit, iubirea fără devotament și puterea fără sacrificiu. În asemenea împrejurări, tentația nu se prezintă întotdeauna ca răutate. Ea se poate înfățișa drept o scurtătură spre ceva ce ne dorim.

Politicianul care sacrifică interesul public pentru propria carieră, omul care își însușește munca altuia sau persoana care caută admirație fără să-și asume vreo responsabilitate pot găsi justificări pentru propriile alegeri. Fiecare își spune că merită avantajul, că ceilalți procedează la fel sau că scopul scuză mijloacele. Răul devine primejdios nu doar când ne învinge, ci și când ne convinge că nu mai este rău.

Două puteri inegale

Imaginea unei lupte între lumină și întuneric este veche și ușor de înțeles. Lumina face posibilă vederea, creșterea și viața. Întunericul poate deveni imaginea ascunderii, a fricii și a distrugerii. În limbajul religios, aceste simboluri ne ajută să vorbim despre opoziția dintre bine și rău.

Totuși, creștinismul nu susține existența a două principii egale, unul bun și altul rău, care ar fi creat lumea și s-ar lupta pentru stăpânirea ei. Dumnezeu este Creatorul, iar diavolul este o făptură care s-a răzvrătit. Răul nu are puterea creatoare a lui Dumnezeu și nici nu reprezintă un regat independent, egal cu împărăția Sa. Această distincție contează. Dacă am considera răul o putere absolută, am putea ajunge să-l privim ca inevitabil. Dacă l-am socoti doar o invenție, am risca să ignorăm atât învățătura creștină, cât și efectele reale ale faptelor rele asupra oamenilor.

În Catehismul Bisericii Catolice, paragraful 395, se precizează că puterea Satanei nu este infinită. El rămâne o făptură, iar acțiunea sa nu poate împiedica împlinirea împărăției lui Dumnezeu. Tradiția ortodoxă afirmă, de asemenea, că Hristos a învins puterea diavolului prin moartea și Învierea Sa. O prezentare a acestei învățături se găsește aici.

Pentru cititorul care nu împărtășește credința în existența personală a diavolului, opoziția dintre lumină și întuneric poate fi înțeleasă și ca o imagine morală. Pe de o parte se află ceea ce susține viața, demnitatea, adevărul și solidaritatea. De cealaltă parte se află ceea ce distruge, umilește, înșală și transformă persoana într-un instrument. Comparația nu înlocuiește teologia, dar ne ajută să înțelegem miza ei practică. Binele construiește relații și protejează viața; răul le degradează până când omul ajunge să nu-l mai recunoască pe celălalt ca semen.

„Legiune”, un nume care vorbește despre înstrăinare

Iisus îl întreabă pe duhul necurat cum îl cheamă. Răspunsul primit este „Legiune”, pentru că mulți demoni intraseră în el. Cuvântul evocă o mulțime organizată și puternică, iar în contextul relatării sugerează amploarea suferinței și a stăpânirii descrise de Evanghelie. Poate că expresia folosită să fi fost alta, dar în armata imperială, exista această formație de luptă, alcătuită exclusiv din cetățeni romani. Pentru localnici, ei erau dușmani, așa cum demonii erau dușmanii sufletului acelui om chinuit.

Demonii Îl recunosc pe Iisus drept Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt. Ei Îi cer să nu-i trimită în adânc, apoi Îl roagă să le îngăduie să intre într-o turmă de porci aflată pe munte. Iisus acceptă, iar turma se aruncă în lac și se îneacă.

De ce ar permite Iisus o asemenea întâmplare? Comentariile patristice văd aici, între altele, dovada răutății duhurilor necurate și a puterii lui Hristos asupra lor. În comentariul său la Luca, Sfântul Chiril al Alexandriei insistă asupra cruzimii demonilor și asupra autorității cu care Hristos îi alungă. Nu ni se spune de ce demonii cer tocmai turma de porci și nici nu putem transforma fiecare detaliu într-o explicație sigură. Putem observa însă că răul este prezentat ca distructiv. El nu urmărește restaurarea unei vieți, ci continuă să producă pierdere.

Episodul nu ne îndeamnă să disprețuim animalele. Ele sunt parte a creației, iar suferința lor nu devine lipsită de importanță doar pentru că un om a fost salvat. Mesajul central privește însă demnitatea omului, pe care Evanghelia nu o reduce la valoarea sa economică. Avem aici un contrast dureros. O turmă pierdută poate fi socotită o pagubă imediată, în vreme ce suferința unui om ajuns la marginea societății devine aproape invizibilă. Când calculul câștigului ne împiedică să vedem omul, am început deja să pierdem ceva mai important decât bunurile noastre.

Omul salvat și comunitatea care Îi cere lui Iisus să plece

După plecarea demonilor, martorii îl găsesc pe bărbat îmbrăcat și întreg la minte, așezat la picioarele lui Iisus. Transformarea este evidentă. Omul care trăia printre morminte poate reveni acum în comunitate și e capabil să își reia viața.

În locul bucuriei, oamenii sunt cuprinși de teamă. Iar locuitorii ținutului Îi cer lui Iisus să plece. Evanghelia nu explică exhaustiv motivele lor. Pierderea turmei poate face parte din contextul acestei reacții, dar nu trebuie să pretindem că știm toate gândurile celor prezenți. Tocmai această tăcere a textului face întâmplarea atât de puternică. În fața lor se află un om eliberat de suferința care îl izolase. Cu toate acestea, salvarea lui nu este suficientă pentru a-i face să dorească prezența Celui care a vindecat.

Uneori, binele ne neliniștește pentru că ne schimbă ordinea lucrurilor. Ne obligă să reconsiderăm ceea ce socoteam firesc, să ne asumăm responsabilități și să renunțăm la avantaje. O persoană care apără un coleg nedreptățit poate deveni incomodă pentru grup. Un om care refuză să participe la o înșelăciune poate fi tratat drept obstacol. Cineva care spune adevărul poate pierde aprobarea celor care preferă tăcerea.

Nu putem identifica automat aceste situații cu alungarea lui Iisus din ținutul Gherghesenilor. Putem însă recunoaște aceeași întrebare morală. Ce preț suntem dispuși să plătim pentru a nu ne schimba confortul? Căci uneori nu respingem binele fiindcă nu-l recunoaștem, ci fiindcă ne cere să schimbăm ceva în noi.

Uneori, răul din afară prinde rădăcini în om

Tradiția creștină vorbește despre ispită și despre influența duhurilor rele, dar nu anulează responsabilitatea omului. Sfântul Augustin arată că viciile se dezvoltă prin lipsirea sufletului de bine. Catehismul Bisericii Catolice vorbește despre libertatea creaturilor și despre felul în care alegerea răului poate îndepărta omul de Dumnezeu. Această înțelegere ne ajută să privim cu mai multă luciditate și răul cotidian. Nu toate faptele rele sunt comise de oameni care își propun de la început să devină răi. Uneori, primul compromis pare neînsemnat. O minciună protejează reputația, o nedreptate aduce un avantaj, o umilință este justificată drept glumă. Apoi, repetarea lor schimbă felul în care omul se raportează la ceilalți.

Ceea ce ieri provoca rușine poate deveni astăzi obișnuință. Ceea ce părea de neacceptat ajunge să fie apărat prin argumente. În cele din urmă, omul nu mai caută să îndrepte răul, ci să-și demonstreze că nu a greșit. De aceea, recunoașterea răului trebuie să înceapă înainte ca el să ne cuprindă întreaga viață. Nu e nevoie să așteptăm prăbușirea unei relații, pierderea încrederii sau suferința altuia pentru a ne întreba dacă alegerile noastre sunt drepte.

Există și un rău al omisiunii. Nu orice om care nu face rău săvârșește, prin aceasta, un bine. Putem asista la umilirea cuiva și să tăcem pentru a nu ne compromite. Putem observa nevoia unui om și să ne continuăm drumul. Putem condamna nedreptatea în public, dar să o tolerăm atunci când ne servește interesele. A nu face rău este o datorie importantă, însă nu epuizează chemarea morală. Uneori, răul câștigă teren nu prin puterea celor care îl săvârșesc, ci prin retragerea celor care ar fi putut să-l oprească.

De ce nu ne conving întotdeauna dovezile?

Știm că minciuna distruge încrederea, că violența rănește și că abuzul produce suferință. Avem experiențe personale, mărturii, legi și exemple istorice. Cu toate acestea, cunoașterea consecințelor nu garantează schimbarea comportamentului. Motivul nu este întotdeauna lipsa de informație. Uneori, omul înțelege foarte bine ce face, dar consideră că avantajul său este mai important decât suferința provocată. Alteori, își spune că responsabilitatea îi aparține altcuiva. În grupuri, vina se poate dispersa atât de mult, încât fiecare ajunge să creadă că nu îi revine nimic de îndreptat.

Mai există și puterea justificărilor. Ne spunem că toată lumea procedează la fel, că victima a meritat ce i s-a întâmplat sau că un rezultat bun scuză mijloacele. În felul acesta, nu mai judecăm fapta după adevărul ei, ci după folosul pe care ni-l aduce. Credința creștină numește această luptă una a inimii și a libertății. Omul nu este un mecanism care alege automat binele după ce primește suficiente informații. El trebuie să-și formeze conștiința, să-și recunoască slăbiciunile și să accepte că libertatea înseamnă și răspundere.

Pentru cei care nu se raportează religios la această problemă, concluzia rămâne valabilă în plan etic. Educația ne poate ajuta să recunoaștem răul, dar nu ne scutește de obligația de a-l refuza. A ști ce este drept nu înseamnă încă a avea curajul să faci ceea ce este drept.

Oamenii care se întorc la bine devin mărturisitori

După ce este vindecat, bărbatul Îl roagă pe Iisus să-l lase să rămână cu El. Răspunsul Mântuitorului este diferit de ceea ce se aștepta omul. Iisus îl trimite acasă, spunându-i să vestească binele pe care Dumnezeu i l-a făcut. Bărbatul se întoarce în cetate și povestește ce i s-a întâmplat. Cel care fusese cunoscut prin suferința și înstrăinarea lui devine acum un martor al eliberării. Nu este trimis să țină un discurs despre rău, ci să vorbească despre binele primit.

Aici putem afla o importantă lecție a fragmentului. Nu ni se cere să așteptăm până când răul ne copleșește pentru a cere ajutor. Nu trebuie să ajungem la capătul puterilor ca să ne întoarcem spre Dumnezeu sau să recunoaștem că avem nevoie de sprijin. Puterea lui Dumnezeu poate fi mărturisită și prin faptele obișnuite. O mână întinsă celui aflat în nevoie, apărarea celui vulnerabil, refuzul de a participa la o nedreptate și grija față de cel singur pot spune mai mult decât o declarație solemnă.

Pentru creștin, asemenea gesturi nu înlocuiesc rugăciunea sau viața sacramentală. Ele arată însă dacă învățătura primită rodește în relația cu ceilalți. Iar pentru omul care nu are practică religioasă, aceleași fapte rămân expresii ale demnității și solidarității umane. Nu trebuie să fim salvați dintr-o prăpastie ca să devenim recunoscători pentru lumină. Putem începe prin a nu împinge pe nimeni spre marginea ei.

Ce înseamnă să-L lăsăm pe Hristos să rămână?

Locuitorii ținutului Îi cer lui Iisus să plece. Bărbatul vindecat ar fi vrut să-L urmeze. Cele două reacții ne pun înainte două feluri de a răspunde binelui. Una e teama de schimbare. Cealaltă, recunoștința care duce mai departe darul primit.

A-L primi pe Hristos nu înseamnă doar a-I recunoaște numele sau a declara că Îi cunoaștem învățăturile. Înseamnă a accepta ca iubirea, adevărul și grija pentru aproapele să ne schimbe alegerile. Nu putem pretinde că Îl urmăm, dacă folosim puterea pentru a-i umili pe ceilalți sau dacă ne construim liniștea pe suferința lor.

Într-o lume grăbită să judece și să excludă, episodul gherghesean ne invită să privim omul dincolo de cea mai grea perioadă a vieții sale. Nu știm întotdeauna prin ce trece celălalt. Nu avem mereu puterea de a-l vindeca. Putem însă refuza să-i răpim demnitatea și putem căuta ajutorul potrivit atunci când suferința depășește ceea ce știm să facem. Nici credința, nici morala nu ne cer să confundăm compasiunea cu acceptarea abuzului. A-l ajuta pe cel care face rău poate însemna să-i cerem să răspundă pentru faptele sale, să protejăm victimele și să împiedicăm repetarea nedreptății. Iubirea nu este indiferență față de adevăr.

Pentru cititorul educat, dar îndepărtat de practica religioasă, aceasta poate fi o cale de a regăsi sensul social al unei Evanghelii vechi de două milenii. Multe dintre valorile pe care le numim astăzi civilitate, solidaritate și respect pentru persoană au fost susținute și transmise de tradiția creștină. Ele nu aparțin exclusiv credincioșilor, dar istoria lor nu poate fi înțeleasă ignorând influența creștinismului.

Răul se recunoaște, binele se alege

Evanghelia demonizatului din ținutul Gherghesenilor nu ne oferă o rețetă simplă pentru toate formele răului. Ea ne arată însă că omul nu trebuie abandonat, că puterea distructivă nu este invincibilă și că salvarea unei persoane poate deveni începutul unei noi mărturii.

Pentru credincios, Hristos este Cel care eliberează omul și îi redă demnitatea. Pentru cel care privește episodul dintr-o perspectivă morală, rămâne imaginea unei comunități puse în fața unei alegeri: să primească binele sau să-l îndepărteze pentru a-și proteja liniștea și interesele.

Răul trebuie recunoscut, nu pentru a ne înspăimânta, ci pentru a nu-l lăsa să se ascundă în obișnuințele noastre. El poate începe printr-o minciună, printr-o nedreptate tolerată sau prin indiferența față de cel vulnerabil. Binele începe uneori la fel de discret: printr-un adevăr spus la timp, printr-un ajutor oferit fără spectacol, prin curajul de a nu participa la ceea ce știm că rănește. Nu toți oamenii vor ajunge la credință prin aceeași cale. Dar putem înțelege cu toții că o lume mai bună nu se clădește doar prin condamnarea răului, ci prin alegeri care îi limitează puterea.

Poate că una dintre cele mai limpezi mărturisiri ale binelui este felul în care ne purtăm cu omul de la care nu avem nimic de câștigat. Iar dacă vrem să trăim în armonie și iubire, nu este suficient să cerem răului să plece din lume. Trebuie să-i închidem, zi de zi, ușa pe care i-o deschidem prin propriile fapte.