Sfânta Parascheva și credința pusă la încercare. De la istoria moaștelor la demnitatea pelerinului

Cine a fost Parascheva și cum a ajuns cinstită ca sfântă? Cum au traversat moaștele sale Balcanii și au ajuns, în secolul al XVII-lea, la Iași? Ce înseamnă venerarea moaștelor în tradițiile ortodoxă și catolică? Și ce se întâmplă cu o societate în care credința unora devine obiectul disprețului public?

Dincolo de explicațiile teologice și de mărturiile despre minuni, pelerinajul de la Iași vorbește despre oameni. Despre nevoia lor de a spera, despre felul în care comunitățile păstrează memoria sacrului și despre respectul pe care îl datorăm libertății de conștiință, inclusiv atunci când nu împărtășim convingerile celuilalt.

Un drum către o sfântă și către propriile întrebări

În fiecare an, în preajma zilei de 14 octombrie, Iașiul își schimbă ritmul. Pe străzi apar grupuri de pelerini veniți din toate regiunile țării și din străinătate. Unii au călătorit o noapte întreagă, alții au făcut un drum lung cu familia sau cu prietenii. Mulți se așază la rând în tăcere, purtând în gând numele celor pentru care se roagă.

În 2026, programul oficial al sărbătorii a început la 8 octombrie. La Catedrala Mitropolitană sunt cinstite, în această perioadă, atât moaștele Sfintei Parascheva, cât și cele ale Sfântului Cuvios Paisie de la Sihăstria. Ziua de prăznuire a Sfintei rămâne 14 octombrie.

Pentru unii observatori, pelerinajul este un fenomen social impresionant. Pentru credincioși, el este mai întâi un act de rugăciune. Cele două perspective nu se exclud, dar nici nu sunt identice. Un sociolog poate studia mobilizarea colectivă, în timp ce un pelerin își poate aduce înaintea lui Dumnezeu propria durere, fără să simtă nevoia de a o explica public.

În jurul acestei tradiții se întâlnesc istoria, teologia, memoria familiei și experiențele personale. Se întâlnesc și atitudini opuse: admirație, curiozitate, neînțelegere sau ironie. Pentru a înțelege pelerinajul, merită să pornim de la început, de la femeia care a trăit cu aproape o mie de ani în urmă și a cărei memorie a străbătut secolele.

Cine a fost Sfânta Parascheva

Tradiția Bisericii o prezintă pe Sfânta Cuvioasă Parascheva ca pe o femeie născută în prima jumătate a secolului al XI-lea, în Epivata, o localitate de pe țărmul Mării Marmara, în apropierea Constantinopolului. A trăit, potrivit relatărilor hagiografice, aproximativ 27 de ani. Numele său este legat de o viață de rugăciune, post, milostenie și renunțare la confortul material.

Povestea ei începe într-o familie creștină. După moartea părinților, Parascheva a ales viața ascetică, retrăgându-se dintr-o existență în care ar fi putut rămâne în siguranță și înstărită. A ajuns la Constantinopol, apoi la Heracleea Pontului, iar tradiția spune că a mers și în Țara Sfântă, pentru a se ruga în locurile legate de viața lui Iisus Hristos.

La întoarcerea în ținutul natal, și-a încheiat viața pământească. Tradiția consemnează că trupul i-a fost descoperit după o vreme, iar credincioșii au început să vină la mormântul ei, convinși că Dumnezeu le dăruiește ajutor prin mijlocirea sa.

Nu avem o biografie modernă, alcătuită pe baza unor documente contemporane păstrate în arhive. Avem o tradiție hagiografică, transmisă și dezvoltată de-a lungul secolelor. Ea ne spune cum a fost înțeleasă și cinstită această femeie de comunitățile creștine care i-au păstrat memoria.

În limbajul Bisericii, Parascheva este numită Cuvioasă, titlu acordat în mod obișnuit femeilor care au dus o viață monahală de rugăciune și nevoință. Este cunoscută și ca „Mult folositoare”, expresie care trimite la credința că rugăciunile adresate ei pot mijloci ajutorul lui Dumnezeu.

Cum a ajuns Parascheva să fie cinstită ca sfântă

Pentru cititorul obișnuit cu procedurile contemporane, întrebarea firească este cine a declarat-o sfântă și în ce împrejurări. Răspunsul cere o distincție între creștinismul medieval și practicile de canonizare de astăzi.

În primele secole creștine, cinstirea sfinților s-a dezvoltat în jurul martirilor, al mormintelor lor și al comunităților care le păstrau amintirea. Ulterior, au fost cinstiți și oameni care nu muriseră ca martiri, dar a căror viață era considerată un exemplu de sfințenie. Cultul local se răspândea, iar autoritățile bisericești îl recunoșteau și îl organizau treptat.

În cazul Paraschevei, sursele bisericești indică existența unor texte hagiografice medievale. Unul dintre cele mai vechi este atribuit diaconului Vasilisc, în secolul al XII-lea, iar o altă relatare importantă a fost alcătuită de patriarhul Eftimie al Târnovei, în secolul al XIV-lea. Aceste texte au contribuit la păstrarea și răspândirea memoriei sale.

Nu este documentată o ceremonie unică de canonizare, în sensul juridic actual, care să fi transformat-o dintr-o zi pe alta în sfântă. Cinstirea ei s-a consolidat în timp, odată cu răspândirea relatărilor despre viața și minunile atribuite mijlocirii sale. Această evoluție nu este o excepție. Istoria cultului creștin este, în multe cazuri, istoria unei memorii comunitare care a fost păstrată, cercetată și integrată în viața liturgică a Bisericii. În spatele sărbătorii din calendar se află, așadar, nu numai un nume, ci și secole de rugăciune, povestire și transmitere a credinței.

Pentru Biserica Ortodoxă Română, Sfânta Parascheva este astăzi una dintre cele mai iubite sfinte. Ea este considerată ocrotitoarea Moldovei, iar sărbătoarea sa a devenit un reper al vieții religioase și culturale din Iași.

Drumul moaștelor, de la Epivata la Iași

Istoria moaștelor Sfintei Parascheva este și o istorie a schimbărilor politice din sud-estul Europei. Trupul său a devenit obiect de cinstire într-o regiune în care granițele, centrele de putere și comunitățile religioase s-au schimbat de multe ori. Potrivit tradiției bisericești, moaștele au fost păstrate inițial la Epivata. În jurul anului 1238, au fost duse la Târnovo, capitala statului vlaho-bulgar, în vremea țarului Ioan Asan al II-lea. Mai târziu, au ajuns la Belgrad, iar în 1520 au fost transferate la Constantinopol, unde au rămas până în secolul al XVII-lea.

Momentul decisiv pentru istoria Moldovei s-a petrecut în timpul domniei lui Vasile Lupu. Domnitorul a sprijinit Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, inclusiv prin plata unor datorii către autoritățile otomane. În semn de recunoștință, Patriarhia a oferit Moldovei moaștele Sfintei Parascheva.

La 13 iunie 1641, racla a ajuns la Iași și a fost așezată în Biserica Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, ctitoria lui Vasile Lupu. Primirea moaștelor a fost un eveniment religios și politic important. Ea a consolidat prestigiul Iașiului și a legat memoria Sfintei de istoria Moldovei.

La sfârșitul anului 1888, un incendiu a cuprins spațiul în care se afla racla. Relatările bisericești spun că moaștele au rămas neatinse de foc, fapt considerat de credincioși o minune. După incendiu, ele au fost transferate la Catedrala Mitropolitană, unde se află și astăzi.

Ce sunt moaștele și de ce le cinstesc creștinii

Pentru cine nu a crescut în tradiția Creștinismului, venerarea moaștelor poate părea greu de înțeles. De ce ar veni oamenii de la sute de kilometri pentru a se închina înaintea rămășițelor pământești ale unei persoane care a trăit cu secole în urmă? Răspunsul începe cu felul în care creștinismul înțelege trupul și sfințenia.

În credința creștină, omul nu este un suflet captiv într-un trup lipsit de valoare. Trupul face parte din persoana umană și este chemat, potrivit învățăturii despre Înviere, la transfigurare și viața veșnică. Sfinții sunt cinstiți nu pentru că materia ar avea putere independentă, ci pentru că întreaga lor viață este înțeleasă ca fiind orientată către Dumnezeu.

În limbajul teologic, venerarea nu este același lucru cu adorarea. Adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu. Sfântul este cinstit ca om care a trăit în credință. Rugăciunea adresată lui este cerere de mijlocire, nu înlocuirea lui Dumnezeu cu un alt obiect al cultului.

Un creștin ortodox care se închină moaștelor Sfintei Parascheva nu consideră, potrivit doctrinei Bisericii, că oasele ar fi un zeu. Își exprimă respectul față de sfântă și îi cere să se roage lui Dumnezeu pentru el și pentru cei pe care îi poartă în inimă. Rugăciunea în fața rămășițelor pământești este o convorbire, asemănătoarea cu cele pe care unii le au la mormintele celor dragi.

Tradiția catolică păstrează, la rândul ei, venerarea moaștelor. Vaticanul explică faptul că trupurile sfinților și obiectele legate de ei sunt tratate cu grijă, iar autenticitatea relicvelor trebuie verificată de autoritatea bisericească. Documentul din 2017, intitulat Relics in the Church: Authenticity and Conservation, insistă atât asupra respectului, cât și asupra prevenirii abuzurilor și a comerțului cu relicve.

Așadar, practica nu este o particularitate exclusiv românească sau ortodoxă. Ea aparține unei tradiții creștine mult mai largi, deși formele concrete de venerare diferă între confesiuni.

Pelerinajul creștin, de la mormântul gol la marile sanctuare

Pelerinajul este mai vechi decât multe dintre instituțiile religioase care îl organizează astăzi. Încă din primele secole, creștinii au călătorit către locurile legate de viața lui Iisus, în special Ierusalimul și Sfântul Mormânt. Au mers și la mormintele apostolilor, la locurile martirilor și la sanctuarele unde se păstra memoria unor sfinți.

În Evul Mediu, asemenea călătorii au devenit o parte importantă a vieții religioase europene. Ierusalimul, Roma și Santiago de Compostela au atras mulțimi de pelerini. Alături de ele s-au dezvoltat numeroase centre regionale, unde credincioșii căutau rugăciune, îndrumare, vindecare sau împlinirea unei opțiuni.

Pelerinajul nu înseamnă doar deplasarea către un loc sacru. El presupune ieșirea temporară din rutina vieții, acceptarea unui drum și disponibilitatea de a te confrunta cu propriile întrebări. Pentru unii, drumul este o mulțumire pentru un bine primit; pentru alții, o cerere de ajutor. Pentru mulți, este o tradiție de familie transmisă de la o generație la alta.

Biserica Catolică descrie pelerinajul ca pe o expresie a credinței și a încrederii în Dumnezeu. Un reper relevant pentru înțelegerea acestei tradiții se regăsește în cuvintele Papei Benedict al XVI-lea, care a dedicat o audiență generală, la 10 februarie 2010, Sfântului Anton de Padova. Pontiful amintea că sfântul este cinstit nu numai în orașul italian unde se află bazilica ce îi adăpostește rămășițele pământești, ci în întreaga lume catolică. Benedict al XVI-lea evoca inteligența, zelul apostolic și profunzimea mistică ale lui Anton, arătând cum studiul Scripturii și al Părinților Bisericii a rodit în activitatea sa de predicator și teolog. În această perspectivă, venerarea moaștelor nu se reduce la apropierea de rămășițele unui om din trecut, ci trimite la o viață care continuă să inspire prin credință și prin fapte. Moaștele păstrează memoria trupului, iar cinstirea sfântului îndreaptă privirea către viața pe care acesta a trăit-o.

Pelerinaje celebre

Printre destinațiile cunoscute se numără Ierusalimul, vizitat de ortodocși și de catolici deopotrivă. Roma, Santiago de Compostela, Lourdes sau Aparecida (Brazilia) punctează tradiția catolică. În lumea ortodoxă, pelerinii merg la Muntele Athos, la mormântul Sfântului Spiridon din Corfu, la moaștele Sfântului Dimitrie din Tesalonic și la numeroase mănăstiri și catedrale. Nu toate aceste locuri au aceeași istorie și nici nu există un clasament unic al celor mai vizitate moaște. Ele arată însă cât de răspândită este dorința de a lega rugăciunea de un loc și de o memorie concretă.

O perspectivă complementară asupra sensului pelerinajului se regăsește în învățătura Papei Ioan Paul al II-lea, care, înaintea vizitei sale la sanctuarul marian de la Lourdes, în august 2004, vorbea despre rugăciune și pocăință ca despre căi prin care omul își poate reînnoi viața, iar societatea își poate regăsi reperele morale. Pentru pontif, pelerinajul nu era o simplă călătorie către un loc consacrat de credință, ci o experiență spirituală capabilă să trezească din nou conștiința și să-l apropie pe om de Dumnezeu. În această lumină, sanctuarele și locurile de cinstire a sfinților nu sunt doar păstrătoare ale unei memorii religioase, ci spații în care credincioșii își aduc speranțele, neliniștile și rugăciunile, căutând puterea de a se întoarce la viața de fiecare zi cu mai multă încredere și responsabilitate.

De ce se închină credincioșii la moaște

Un gest religios poate fi privit din exterior și totuși să rămână neînțeles. A te închina, a săruta racla sau a atinge un obiect de cult nu reprezintă, pentru credincios, simpla apropiere fizică de un obiect. Gestul exprimă o relație simbolică și spirituală.

În tradiția ortodoxă, credinciosul nu consideră că sfântul este un prizonier în raclă sau că Dumnezeu ar putea fi constrâns printr-un ritual. Rugăciunea este o cerere, nu o tranzacție, făcută în fața rămățițelor pământești ale aceluia. Omul vine cu speranță, dar nu primește garanția că lucrurile se vor întâmpla exact așa cum le dorește.

Pentru cineva care se confruntă cu o boală, pelerinajul poate fi o încercare de a găsi putere. În viața unui părinte, poate însemna rugăciunea pentru copil. O persoană îndurerată găsește un mod de a-și exprima durerea într-un spațiu în care nu trebuie să găsească imediat cuvintele potrivite. Nu toate aceste experiențe pot fi măsurate sau verificate prin metode științifice. Credința nu este însă, prin definiție, un raport de laborator. Ea poate avea consecințe concrete asupra felului în care oamenii suportă încercările, își organizează viața și își păstrează speranța.

Între minune și libertatea de credință

Asta nu înseamnă că orice relatare despre o minune trebuie acceptată automat ca fapt demonstrat. O vindecare atribuită mijlocirii unui sfânt este, în primul rând, o mărturie a persoanei care o relatează și o interpretare religioasă a unui eveniment. Dacă se formulează o afirmație medicală, aceasta trebuie evaluată și prin criterii medicale. Respectul față de credință nu cere nicidecum renunțarea la discernământ.

În același timp, discernământul nu presupune dispreț. Putem să nu împărtășim explicația religioasă a unui om și să recunoaștem totuși că experiența lui merită ascultată cu seriozitate. Într-o societate matură, întrebările și îndoielile nu trebuie să devină pretexte pentru umilirea celor care se roagă. Poate că n-ar strica să ne reamintim afirmațiile rostite la Timișoara în decembrie 1989. „Există Dumnezeu” și „Cu noi este Dumnezeu!” s-a strigat atunci într-un glas, sfidând regimul ateu și represiunile armatei. Și nu i-a trecut niciunui tânăr prin minte să ironizeze momentul doar pentru că el nu exersa credința.

Iașii în sărbătoare și pelerinajul Sfintei Parascheva

Pelerinajul de la Iași s-a format în jurul unei istorii de aproape patru secole. După aducerea moaștelor în 1641, ziua de 14 octombrie a devenit un reper al cinstirii Sfintei Parascheva în Moldova. În timp, sărbătoarea a depășit granițele regiunii și a atras credincioși din toată țara.

Catedrala Mitropolitană a devenit centrul acestei întâlniri. În fiecare an, slujbele, procesiunile și așezarea moaștelor spre închinare organizează un spațiu comun pentru rugăciune. Orașul participă și el la sărbătoare, prin serviciile de transport, organizarea circulației, asistența medicală și sprijinul acordat pelerinilor.

Pelerinajul este, în același timp, un fenomen religios și unul social. El presupune mobilizarea autorităților, a voluntarilor, a clerului și a comunităților locale. Oamenii ajung să împartă aceeași așteptare, chiar dacă au venit din motive diferite. Unii se cunosc, alții nu se vor mai întâlni niciodată, dar pentru câteva ore sau zile participă la aceeași experiență.

În 2026, sărbătoarea are loc între 8 și 15 octombrie, conform programului publicat de Arhiepiscopia Iașilor. Pe lângă moaștele Sfintei Parascheva, pelerinii se pot închina în această perioadă și la moaștele Sfântului Cuvios Paisie de la Sihăstria. Ziua de 14 octombrie rămâne momentul central al sărbătorii. O asemenea tradiție nu se menține numai prin organizare. Ea dăinuie fiindcă generații succesive îi atribuie sens. Bunicii le povestesc nepoților despre drumurile făcute, părinții își duc copiii la sărbătoare, iar oamenii revin după ani, uneori pentru a mulțumi, alteori pentru a cere putere în fața unei noi încercări.

Pentru unii, acest tip de continuitate este greu de înțeles. Dar memoria unei comunități nu este alcătuită numai din evenimente politice și realizări economice. Ea se păstrează și prin ritualuri, sărbători, locuri și povești pe care oamenii le consideră esențiale pentru identitatea lor.

Minunile atribuite Sfintei Parascheva, între mărturie și discernământ

În tradiția populară și bisericească, Sfânta Parascheva este asociată cu numeroase relatări despre vindecări, ajutor în situații-limită și schimbări lăuntrice. Credincioșii spun că au primit sprijin după rugăciuni adresate ei și că au găsit puterea de a trece prin momente în care se simțeau lipsiți de resurse.

Unele dintre aceste mărturii sunt transmise în familie, altele sunt consemnate în literatura religioasă sau prezentate în spațiul public. Ele fac parte din felul în care comunitatea înțelege prezența Sfintei în propria viață. Nimeni nu ne cere să credemmărturiile unora fără discernământ. Nici nu confundăm automat o schimbare în bine cu dovezi independente ale unei intervenții supranaturale. Poate că puterea gândului purtat de nădejdea de vindecare prin rugăciune și mijlocirea sfinților să fie mare, iar minunea să fie tocmai aceasta.

Cuvântul minune are în limbajul religios un sens mai larg decât cel folosit în discursul științific. Pentru un credincios, o minune poate fi o vindecare neașteptată, dar și puterea de a ierta, de a depăși disperarea sau de a găsi curajul de a o lua de la capăt. Nu orice experiență poate fi redusă la o singură explicație, iar unele evenimente pot rămâne fără un răspuns cert.

De la focul ce nu mistuie la vindecare

Istoria moaștelor de la Iași cuprinde și relatarea incendiului din 1888. Potrivit surselor bisericești, racla a fost găsită neatinsă de foc, deși incendiul distrusese obiectele din jur. Credincioșii au văzut în această împrejurare o minune și au păstrat-o în memoria locului.

Este legitim ca un istoric să cerceteze documentele și mărturiile despre un asemenea eveniment. Este legitim și ca un credincios să-i atribuie o semnificație spirituală. Cele două demersuri răspund însă unor întrebări diferite. Cercetarea istorică urmărește să stabilească ce se poate documenta. Interpretarea religioasă caută sensul evenimentului în relația omului cu Dumnezeu. Până la urmă, dacă fizicienii au ajuns să caute perticula lui Dumezeu, de ce n-am căuta-o și noi, prin credință?

În cazul mărturiilor de vindecare, responsabilitatea este cu atât mai importantă. Credința poate însoți îngrijirea medicală și poate oferi sprijin sufletesc, dar nu trebuie folosită pentru a descuraja tratamentul sau pentru a culpabiliza un bolnav care nu se vindecă. Rugăciunea nu este o garanție contractuală, iar suferința nu dovedește lipsa credinței. Sămânța cea roditoare a pelerinajului nu este un rezultat spectaculos, ci felul în care omul se întoarce acasă, mai împăcat, mai atent la ceilalți sau mai pregătit să ducă o povară pe care nu o poate înlătura imediat.

„Pupătorii de moaște” și ironia ce devine o formă de dispreț

În jurul pelerinajului de la Iași reapare, an după an, o expresie care pretinde să rezume într-o formulă depreciativă o mulțime de oameni: „pupători de moaște”. Sintagma nu caută să înțeleagă o practică religioasă, ci să o transforme într-un semn de inferioritate intelectuală. Gestul credinciosului devine poantă, iar omul dispare în spatele etichetei.

O societate liberă trebuie să permită critica religiei. Nimeni nu este obligat să creadă în sfinți, să participe la pelerinaje sau să accepte interpretarea ortodoxă a minunilor. Dar libertatea de a critica nu este același lucru cu dreptul moral de a umili. Putem discuta despre riscurile aglomerației, despre administrarea evenimentului sau despre relația dintre religie și politică fără să tratăm pelerinii ca pe o categorie de oameni lipsiți de inteligență.

Aici se află o contradicție pe care merită să o privim cu atenție. Cei care invocă toleranța, pluralismul și libertatea individuală ar trebui să poată recunoaște aceste principii și atunci când nu sunt de acord cu alegerile altora. Dacă demnitatea unei persoane depinde de faptul că împărtășește gusturile și convingerile noastre, atunci nu mai vorbim despre un principiu universal, ci despre o recompensă oferită celor din propriul grup.

De la apartenență la teama de abandon

În România, mulți dintre cei care se închină la moaștele Sfintei Parascheva sunt mame, bunice, tați, bunici, oameni care muncesc și își poartă grijile în tăcere. Unii au studii puține, alții au studii superioare. Unii își exprimă credința prin gesturi vizibile, alții se roagă numai în gând. Nu putem deduce nivelul de inteligență, competența profesională sau valoarea morală a unei persoane din faptul că se închină înaintea unei racle.

La fel de valabilă este și cealaltă față a monedei. Nu este necesar să idealizăm fiecare pelerin. Credincioșii sunt oameni, cu virtuți și defecte, ca oricare alții. Un pelerinaj poate fi organizat mai bine sau mai rău, iar anumite comportamente pot fi criticate. Dar critica unui comportament nu justifică disprețul față de toți cei care participă la un ritual.

Uneori, ironia colectivă funcționează ca o probă de apartenență. Oamenii preiau formulele grupului pentru a primi aprobarea lui, chiar dacă nu au reflectat suficient asupra ideii pe care o repetă. Într-un asemenea climat, convingerea personală ajunge să fie măsurată după reacția publicului, iar dezacordul devine un risc social.

Mulți cunosc această experiență din alte domenii. Pot susține un principiu în abstract, dar, când principiul intră în conflict cu preferințele politice ale grupului lor, ajung să fie mustrați de oameni de la care s-ar fi așteptat la o discuție onestă. Nu este o problemă exclusiv religioasă. Este o problemă de libertate interioară și de curaj intelectual.

A apăra demnitatea pelerinului nu înseamnă a cere tuturor să devină pelerini. Înseamnă a apăra dreptul omului de a-și trăi credința fără să fie redus la o caricatură. O cultură care își disprețuiește propriile mame și bunici pentru ritualurile lor riscă să-și disprețuiască, fără să observe, propria memorie. Oare prezentul acelor ironici este chiar impecabil? Pot ei să ridice piatra, știindu-se fără culpe?

Este credința creștină pusă la încercare?

Trăim într-o societate pluralistă, unde credința nu poate cere imunitate față de întrebări. Instituțiile religioase, liderii și practicile comunităților pot fi cercetate și criticate. Credincioșii înșiși au datoria discernământului, iar tradiția creștină nu justifică superstiția, abuzul sau exploatarea suferinței.

Dar nici pluralismul nu poate însemna că religia este acceptată numai dacă rămâne invizibilă. Un om poate avea dreptul să se roage în tăcere, să participe la o slujbă, să poarte o cruce sau să facă un pelerinaj, atât timp cât nu încalcă drepturile altora. Libertatea de conștiință nu se aplică doar convingerilor pe care majoritatea le consideră moderne, rezonabile sau convenabile.

În tradiția creștină, încercarea este adesea privită ca un moment în care se vede ce anume susține credința omului. Nu orice critică este prigoană și nu orice neînțelegere este o nedreptate. Totuși, batjocura repetată poate deveni un instrument de excludere, mai ales când transformă o categorie întreagă de oameni în ținta disprețului public.

Nu răspunzi cu aceeași monedă

A fi credincios nu înseamnă a răspunde batjocurii cu batjocură. Înseamnă și a păstra măsura, a refuza umilirea celuilalt și a apăra libertatea inclusiv pentru cei cu care nu ești de acord. Dacă pelerinul este ironizat pentru gestul său, răspunsul creștin nu ar trebui să fie disprețul față de cei care îl ironizează, ci reafirmarea demnității și a libertății de conștiință.

Credința poate deveni mai profundă în momentele de încercare, dar suferința nu este valoroasă prin ea însăși și nimeni nu trebuie să fie umilit pentru a-și dovedi convingerile. Puterea credinței se vede mai ales în felul în care omul își păstrează compasiunea, luciditatea și respectul față de ceilalți atunci când este provocat.

În această privință, pelerinajul poate fi înțeles și ca o mărturie tăcută. Oamenii vin, se roagă și se întorc la viețile lor. Nu au nevoie să câștige o dezbatere publică pentru ca gestul lor să aibă sens. Nu trebuie să convingă pe nimeni că au dreptate pentru a avea dreptul de a crede.

Credința nu se măsoară în aplauzele celorlalți

Sfânta Parascheva a traversat secolele prin memoria credincioșilor, prin textele bisericești și prin istoria unei racle care a ajuns la Iași în 1641. Pelerinajul dedicat ei a devenit o întâlnire între oameni care vin din locuri diferite, dar care caută un spațiu pentru rugăciune, recunoștință și speranță.

Nu toți trebuie să împărtășească această credință. Dar fiecare ar trebui să poată recunoaște dreptul celuilalt de a o trăi, atât timp cât nu îi încalcă libertatea sau siguranța. Respectul nu presupune adeziune, după cum dezacordul nu cere umilire.

Poate că adevărata încercare a credinței nu este numai să reziști ironiilor, ci să nu devii asemenea celor care te disprețuiesc. Să nu răspunzi cu ură, să nu transformi convingerea într-o armă și să nu uiți că libertatea pe care o ceri pentru tine trebuie apărată și pentru celălalt.

În jurul Sfintei Parascheva se adună oameni care își poartă speranțele în tăcere. Unii cer vindecare, alții mulțumesc pentru ceea ce au primit, iar alții caută pur și simplu puterea de a continua. Nu putem ști ce se află în fiecare inimă și nu avem dreptul să reducem aceste istorii la o etichetă batjocoritoare.

Dreptul la moștenirea creștină vie

O societate își arată maturitatea nu atunci când toți membrii ei gândesc la fel, ci atunci când oamenii pot rămâne diferiți fără să se dezumanizeze reciproc. Iar o credință care vrea să păstreze vie moștenirea creștină a acestor meleaguri trebuie să se vadă nu doar în pelerinaje, ci și în felul în care îi tratăm pe cei vulnerabili, pe cei care ne contrazic și pe cei care nu ne pot răsplăti.

În cele din urmă, nu este nevoie ca toți să se închine înaintea aceleiași racle. Este însă nevoie să ne amintim că, dincolo de gestul pe care îl privim, se află un om cu propria poveste, propria durere și propria libertate de conștiință. Respectul față de această libertate este una dintre puținele forme de conviețuire pe care o societate nu-și poate permite să le piardă.