Cât valorează un suflet? Un exercițiu de igienă sufletească

Cât valorează valorează proprietatea și compania ta, cât câștigi, ce funcție ai? Sunt întrebări la care omul modern răspunde aproape automat. Evanghelia întoarce însă ordinea întrebărilor. „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”

Întrebarea nu este dintr-o campanie împotriva succesului și nici o condamnare a muncii, a inteligenței, a banilor sau a ambiției. Este o întrebare despre prețul lor. Pentru că există câștiguri care ne îmbogățesc viața. Dar există și câștiguri care ne sărăcesc pe dinăuntru. Aici începe adevărata actualitate a acestei Evanghelii.

Lepădarea de sine nu înseamnă anularea persoanei. Înseamnă ieșirea din tirania propriului interes. Luarea crucii nu este resemnare, ci refuzul disperării. Iar pierderea sufletului poate începe mult înaintea unui gest spectaculos, prin mici compromisuri repetate, prin lăcomie, cruzime, minciună, indiferență sau rușinea de a mărturisi ceea ce credem. Evanghelia nu propune retragerea din lume. Ne întreabă ce fel de oameni alegem să fim în ea.

O pâine pentru mulțime și o întrebare pentru fiecare om

Capitolul 8 al Evangheliei după Marcu, din care este lectura acestei duminici, are în centrul său experiența mulțimii. Oamenii sunt hrăniți. Nevoia lor concretă este văzută. Foamea nu este tratată ca o problemă neimportantă în fața unei realități spirituale mai înalte.

Această succesiune este semnificativă. Creștinismul nu începe prin a-i spune omului că nevoile sale sunt neimportante. Hristos vede omul întreg, iar Evanghelia nu se oprește la pâine. După hrana trupului vine întrebarea despre viață. Despre sens. Despre ceea ce omul este dispus să piardă pentru a nu se pierde pe sine. E una dintre marile probleme ale timpului nostru. Avem mai multe mijloace de a ne hrăni decât oricând. Știm însă mai puțin despre foamea sufletului.

„Oricine voiește”, căci ucenicia nu s-a încheiat

Există un cuvânt pe care îl trecem prea ușor cu vederea, „voiește”. Iisus nu spune că oricine este obligat sau că trebuie constrâns, ci lasă liberă opțiunea. Chemarea creștină începe, așadar, prin libertate. Iar această libertate face ca ucenicia să nu fie niciodată un capitol închis.

Cei doisprezece ucenici au fost chemați într-un anumit moment al istoriei, dar ideea uceniciei continuă. Și nu trebuie să ne imaginăm că ea începe neapărat prin gesturi spectaculoase. Poate începe în familie, la locul de muncă, într-un cartier ori comunitate profesională. Nu prin prozelitism, adică prin promiterea unor avantaje materiale, ci prin exemplul personal. În felul în care vorbim despre un coleg absent ori tratăm un angajat care nu se poate apăra. Sau reacționând cu înțelegere când cineva greșește. Uneori, cel mai convingător ucenic este omul care nu ține predici. Este, mai degrabă, omul în preajma căruia ceilalți descoperă că se poate trăi altfel.

Lepădarea de sine nu înseamnă să dispari

Puține expresii evanghelice au fost mai ușor de înțeles greșit decât „lepădarea de sine”. Asta nu înseamnă să-ți urăști viața, să-ți abandonezi familia ori să-ți lași copiii flămânzi pentru a hrăni pe altcineva. Nu presupune să refuzi orice bucurie. Lepădarea de sine începe, mai simplu, atunci când încetezi să consideri că tu ești centrul tuturor lucrurilor.

Un antreprenor nu trebuie să-și ruineze compania pentru a ajuta un furnizor aflat în dificultate. Dar poate decide să nu cumpere întotdeauna de la cel mai ieftin furnizor, dacă știe că o alegere puțin mai costisitoare poate menține în viață o afacere locală a cuiva pe care îl apreciază și ale cărui produse sunt de calitatea dorită. Un medic nu poate trata gratuit pe toată lumea. Dar poate refuza să transforme vulnerabilitatea pacientului într-o ocazie de exploatare. Nici un profesor nu poate rezolva toate problemele elevilor, dar poate observa copilul pe care ceilalți îl ignoră.

Un manager nu poate proteja fiecare angajat de toate dificultățile. Dar poate refuza umilirea celui care are cea mai puțină putere. În fine, mitul salvatorului se naște adesea, dar un om nu poate salva lumea. Însă poate refuza să o facă mai rea și de aici începe un model al lepădării de sine. Nu prin dispariția sau minimizarea persoanei, ci prin micșorarea egoismului.

Egoismul are multe forme

Egoismul contemporan nu arată întotdeauna ca lăcomie, uneori este o indiferență. Cât de des și de ușor spunem „Nu este problema mea”. Alteori arată ca oportunism, cinism ori se ascunde chiar sub chipul succesului.

Când spui că ai muncit pentru tot, profitând de o situație, de care ar fi profitat altfel o altă persoană e tot un fel de egoism, chiar dacă este adevărat. Pentru a clarifica ideea, Evanghelia pune o întrebare suplimentară și ne întreabă ce am devenit în timp ce am obținut toate acestea. E întrebarea pe care cifrele nu o mai pot înlocui și nici nu ne mai găsim justificări.

Crucea nu este fatalism

„Să-și ia crucea” poate fi una dintre cele mai greu de auzit porunci pentru omul contemporan. Ea a fost uneori folosită pentru a justifica resemnarea. Mai ales la o anumită categorie de vârstă întâl nim replica ce vine ca un verdict implacabil. „Asta este crucea ta, trebuie să o suporți.”

Dar crucea creștină nu poate fi transformată într-o scuză pentru nedreptate. Nu orice abuz trebuie acceptat și nu orice boală trebuie privită ca o condamnare.

Mai ales nedreptatea nu trebuie suportată fără împotrivire, chiar dacă uneori te poți simți strivit de ea. O pierdere, un eșec, o moarte nu trebuie transformate într-o justificare a pasivității. A-ți lua crucea poate însemna, dimpotrivă, să nu lași suferința să-ți distrugă capacitatea de a iubi.

Un om se poate îmbolnăvi, să sufere congenital ori să dobândească o dizabilitate. Azi, mai mult ca oricând, poate rămâne fără loc de muncă pentru că e considerat bătrân, depășit sau costisitor. Un antreprenor își poate pierde afacerea și oricui i se poate întâmpla să piardă o persoană iubită. Unele dintre aceste lovituri nu pot fi reparate. Dar chiar și atunci poate exista un drum mai departe, chiar dacă, de cele mai multe ori, sfârșit nu arată deloc ca un nou început. Dar poți hotărâ să te ridici în dimineața următoare, apoi încă o dată și încă o dată.

Crucea nu este promisiunea că nu vom suferi, ci refuzul de a crede că suferința are ultimul cuvânt.

Cât costă să câștigi lumea? Cât valorează sufletul?

Căutăm mereu cea mai actuală parte a Evangheliei, căci omul contemporan simte novoia să i se vorbească despre probleme lui. Așadar, avem întrebarea: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”

Despre câștig și pierderi se vorbește peste tot, dar mai ales în afaceri. Acolo câștigul e mai evident și pierderea mai dramatică. La fel este în sport, iar la nivel profesionist, pierderile nu sunt doar în bani, ci și în muncă, efort, prestigiu, sănătate.

Nu trebuie să câștigăm lumea întreagă pentru a o pierde mai apoi. Este suficient să vindem câte puțin din noi, făcând un compromis astăzi, strecurând mîine o minciună comodă și chiar ignorând o nedreptate justificată prin interes. Apoi acceptăm o mită, trecem cu vederea o fraudă, acceptăm un furt și sacrificămviitorul unui om pentru propria carieră. O persoană umilită pentru ca să ne păstrezăm poziția nu mai pare atât de grav, și nici încălcarea unei reguli pentru bani.

Cu un adevăr ascuns pentru profit ori cu cele de mai sus poate începe pierderea sufletului. Rareori există un singur moment în care omul își spune că astăzi a început să își pieardă sufletul. De cele mai multe ori, există o succesiune de mici renunțări. Și, la un moment dat, omul descoperă că nu mai știe unde a rămas cel care fusese. Iar constatarea despre pierderea sufletului vine când se așteaptă mai puțin, și exact atunci când simte că are nevoie ca sufletele altora să îi fie aproape.

Uneori, o revendicarea legitimă se transformă în violență

Poți avea o nemulțumire legitimă și, în același timp, să greșești prin felul în care o exprimi. Poți apăra un drept și să-l pierzi moral în clipa în care alegi să-l aperi prin agresivitate. Uneori ești tratat nedrept, dar poți să refuzi, totuși, să devii la rândul tău nedrept. Câți fii cu părinți abuzivi au devenit la rândul lor abuzatori cu propiii copi ori în viața cotidiană? Să rupi această moștenire otrăvită este o formă dificilă de lepădare de sine.

Li se reproșează adeseori femeilor că și-au pierdut feminitatea, că nu mai sunt cele pe care soții lor le-au curtat și cu care s-au căsătorit. În același timp, privesc spre alte femei, care par să corespundă ideei lor despre cum ar trebui să arate soțiile lor. Acasă, nevestele au uitat de când nu au mai fost la coafor, poate de la ultima nuntă la care au fost invitați. De la serviciul plătit la munca de acasă, acel serviciu neplătit, dar care dublează efortul lor, feminitatea s-a preschimbat în menaj. A fost convertită în maternitate, apreciată o vreme, apoi ignorată, și în cele din urmă, reproșată.

Ceea ce uităm adesea, este că cei de lângă noi ar putea fi rezultatul comportamentului nostru față de ei. Soțiile sunt o parte din oglindirea soților asupra lor. Acest tip de lepădare de sine este arareori recunoscut și apreciat. Cel mai adesea aduce amărăciune și ajunge motiv de conflicte iterminabile. Dar poți să nu lași furia altuia să hotărască cine vei deveni tu. Poți alege o clipă de luciditate și să-ți recunoști partea ta de vină. Lepădarea de sine poate începe și de aici.

Decalogul ca analiză a unei boli sociale

Poate că verdictul „neamul desfrânat și păcătos” din finalul Evanghelie nu trebuie citit doar ca o etichetă aruncată asupra altora. Este mult mai incomod să-l citim ca pe un diagnostic. Însă putem să-l vedem ca pe o răbufnire, ca atunci când cel căruia i-am explicat de zecin de ori comite aceeași eroare.

Rezultatele unor comportamente sunt cel mai adesea suferite nu doar de cel înspre care sunt îndreptate. Ele lovesc adesea un grup de la unul restrâns până la unul foarte amplu. E de ajuns să deschidem o publicație sau un cont de social media să constatăm ce se întâmplă într-o societate în care minciuna devine instrument profesional. Nu prea ne punem problema când furtul este admirat dacă este suficient de ingenios. Uneori desciperim din proprie experiență ce se întâmplă atunci când adulterul devine divertisment. Vedem pe stradă, la școală, în vacanțe ce se întâmplă atunci când părinții își învață copiii să reușească indiferent de cost? La fiecare pagină aflăm azi cum uciderea este justificată prin interes, răzbunare sau dezumanizarea celuilalt.

Poruncile Decalogului pot fi privite și ca o formă de igienă a comunității. Să nu ucizi. Să nu furi. Să nu mărturisești strâmb. Să nu iei ceea ce nu-ți aparține. Să nu transformi omul într-un obiect al dorinței sau al folosului tău. Să nu pui banul în locul lui Dumnezeu. Toate acestea nu sunt doar reguli religioase, nici îngrădiri ale libertății personale. Sunt în același timp și ziduri împotriva degradării umane. Când aceste ziduri cad, și libertatea unui nu se oprește acolo unde începe libertatea altuia, boala devine colectivă.

„Ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”

Textele sacre nu conțin forate multe întrebări, ci mai mult relatări, sfaturi, porunci, pilde. Însă atunci când apar întrebările, acestea sunt ca niște chei master, menite să deschidă ușile zăvorâte ale sufletului nostru. Unele care se potrivesc oricărui om, din orice epocă și îndiferent de starea sa socială. Evanghelia după Marcu conține o astfel de întrebare, este cea mai misterioasă întrebare a întregului text.

În literatura creștină și în imaginarul european, pactul pentru suflet a devenit una dintre cele mai puternice imagini ale tentației. Omul cere tinerețe, putere, bogăție, iubire, faimă. Și acceptă să plătească prin ceea ce are el mai profund. Legenda lui Faust a dat acestei tentații una dintre cele mai cunoscute forme literare. Dar Evanghelia nu vorbește despre un contract comercial cu răul. Întrebarea lui Hristos este mai adâncă, mai profundă, căci nu e neapărat vorba despre cedarea completă, ci despre ce suntem gata să sacrificăm, la ce renunțăm cel mai ușor.

Așadar care este prețul pe care îl poate avea sufletul și cine ar putea cumpăra ceea ce omul însuși nu poate înlocui? Aici se află forța întrebării, căci pentru bogăție, proprietăți, obiecte, funcții există un preț. El este exact măsura sacrificiului de care suntem capabili. Dar pentru suflet nu există o echivalență cuantificabilă. De aceea, pierderea lui este una fără unitate de măsură. Nu vom ști niciodată cu ce preț suplimentar se produce pierderea sufletului. Asta și pentru că nu e ca un contract de împrumut la o bancă, unde cele mai importante clauze și informații sunt cele scrise cu fonturi mici și aproape in descifrabil. Și cel mai important, doar în romane e un contract semnat cu sânge. În viața de zi cu zi, poate fi o semnătură electronică pe un document oficial, un comentariu, un click.

Rușinea de credință

Ultimul verset al pericopei vorbește despre rușinea față de Hristos și față de cuvintele Sale. Și aici Evanghelia devine foarte contemporană, căci nu este nevoie să negăm public credința. Uneori este suficient să râdem atunci când ceilalți râd de pupătorii de moaște. Ținem isonul colegului și ironizăm omul care merge la biserică pentru că grupul îl consideră naiv. Poate ascundem faptul că ne rugăm și aprindem de teamă să nu părem demodați, în timp ce postăm achiziționarea unor bețișoare aromate pentru meditație. Să te rușinezi de părinții sau bunicii tăi pentru credința lor este o altă formă de a transforma tot ceea ce nu înțelegem într-un obiect de batjocură.

Există însă și extrema opusă. Credința nu trebuie transformată într-un instrument de superioritate, disprețuindu-i pe cei care nu cred. Nu putem cere respect pentru credință cultivând lipsa de respect față de oameni. Mărturisirea creștină autentică nu este agresivă, este vizibilă prin felul de a trăi. Credința mărturisită, afirmată, asumată, nu înseamnă să renunți la bucuriile vieții. Dar ppate fi să nu mai pui hedonismul în centrul excistenței.

Hristos nu recrutează spectatori

Dacă ar fi să tragem o concluzia, cea mai simplă ar fi că Hristos nu cheamă spectatori la purtarea crucii, la mărturisirea credinței peein fapte, cheamă ucenici. Dar ucenicul nu este omul care știe toate răspunsurile, ci cel care încearcă să-și potrivească viața cu răspunsurile pe care le-a primit. De aceea, întrebarea Evangheliei nu este doar pentru cei care merg deja la biserică.

Poate fi și este mai ales pentru omul care încă nu a găsit drumul spre ea. Intelectualul care citește despre credință, dar nu știe cum să se apropie și preferă excepțiile, contradicțiile și nepotrivirile, decât să caute sensul profund. Profesionistul care a construit o carieră, poate simți că îi lipsește ceva nepalpabil și mai ales, care nu poate fi dobândit printr-o tranzacție comercială. Pentru omul care are o familie, o casă, un venit și o agendă plină, dar nu mai știe pentru ce aleargă, apropierea de Biserică nu începe întotdeauna printr-o certitudine.

Începe cu tine

Uneori, calea spre credință începe printr-o întrebare, iar întrebarea acestei duminici este greu de ocolit: Ce folos să câștigi lumea, dacă, în timp ce o câștigi, te pierzi pe tine?

Avem reguli pentru igiena trupului. Ne spălăm mâinile, facem duș, ne îngrijim dinții, tenul, facem analize, mergem la medic, la spa. Dar pentru suflet ce putem face? Cât de des ne verificăm invidia? Cum ne măsurăm lăcomia și cu ce ritmicitate ne întrebăm dacă am devenit mai cruzi?

Observăm că succesul nostru se construiește pe nefericirea altuia și când ne întrebăm dacă mai putem spune adevărul atunci când asta ne costă? Una dintre lecțiile cele mai practice ale Evangheliei de azi este sufletul are nevoie de igienă. Are nevoie de adevăr, de măsură, de responsabilitate și de curaj. Trebiuie să fie scos periodic din centrul universului personal și să învețe din nou să vadă chipul celuilalt.

Iar crucea nu este semnul că viața trebuie abandonată. Este semnul că există lucruri pentru care merită să mergi mai departe. Poate că, în cele din urmă, aceasta este adevărata ucenicie, să nu câștigăm lumea cu prețul pierderii personale. Nu mai bogați în lucruri și mai săraci în oameni, nici salvându-ne viața pentru a deveni incapabili să dăruim mai departe, din iubire. Vrem sau nu, credem sau nu, vine clipa grea, când descoperim că sufletul nu ne-a fost dat pentru a fi negociat, ci pentru a fi păstrat viu.