Fecioara Maria și miracolul libertății. De la Theotokos la Maica Speranței, între cer și inima omului

Pe 8 septembrie, creștinii sărbătoresc Nașterea Maicii Domnului, una dintre marile sărbători mariane ale anului. Dincolo de tradițiile populare legate de Sfânta Maria Mică, această zi deschide o perspectivă asupra uneia dintre cele mai profunde figuri ale creștinismului, Maria, mama lui Iisus. În tradiția bizantină, ea este Theotokos, Născătoarea de Dumnezeu, „mai cinstită decât Heruvimii”. În tradiția catolică, este Maica lui Dumnezeu, Mama Bisericii și chipul desăvârșit al răspunsului omului la har. Biserica Română Unită cu Roma oferă un spațiu aparte în care cele două sensibilități se întâlnesc.

Biserica sărbătorește Nașterea Maicii Domnului. Sărbătoarea nu este relatată în Noul Testament. Tradiția despre nașterea Mariei din Ioachim și Ana provine din literatura creștină veche și a intrat treptat în memoria liturgică a Bisericii. Sărbătoarea era cunoscută în Răsărit, iar în Occident a fost introdusă la Roma în secolul al VII-lea.

Poate tocmai de aceea ea are ceva aparte. Nu celebrează încă venirea lui Hristos. Celebrează începutul vieții celei care avea să-L nască. Este, într-un anumit sens, sărbătoarea unei pregătiri, și aici începe frumusețea tainei Mariei.

O femeie înainte de a deveni icoană

Înainte de a fi numită Theotokos, Maria a fost o tânără din Nazaret. Înainte de icoane, catedrale, praclise, acatiste și rozarii și litanii, a existat o femeie care a primit o veste imposibil de cuprins cu mintea omenească. Evanghelia după Luca păstrează cuvintele ei: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”.

Nu este o frază triumfală, nu are în ea nimic dintr-un spectacol și totuși este una dintre cele mai cunoscute replici. Nu este nimic din siguranța celui care știe deja totul, ci libertatea celei care acceptă să intre într-un mister pe care nu îl poate controla. Aceasta este una dintre cele mai moderne dimensiuni ale Mariei, că pentru o epocă obsedată de control, cum e a noastră, ea reprezintă acceptarea unei chemări fără garanția rezultatului. Azi se cer explicații înainte de orice pas, dar Maria ne arată cum face un pas înaintea explicației complete.

Dar ascultarea ei nu este pasivitate, e libertate, căci Dumnezeu nu anulează voința Mariei. O cheamă, o anunță, iar ea răspunde. De aceea, în tradiția creștină, Maria nu este doar cea care „a fost aleasă”, este și cea care a consimțit. În această întâlnire dintre har și libertate se află una dintre marile chei ale spiritualității creștine.

Theotokos, un nume despre Hristos

Unul dintre cele mai importante titluri ale Mariei este Theotokos, adică Născătoare de Dumnezeu. Pentru cine privește din afara teologiei, titlul poate părea aproape excesiv. De ce ar trebui să fie atât de important, ar putea să fim întrebați. Răspunsul poate fi surprinzător, căci acest titlu vorbește mai mult despre Iisus decât despre Maria.

La Sinodul de la Efes, în anul 431, Biserica a confirmat solemn titlul de Theotokos. Miza era înțelegerea persoanei lui Hristos. Dacă Cel născut din Maria este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu făcut om, atunci femeia care L-a născut poate fi numită, în sens teologic, Născătoare de Dumnezeu.

Maria devine astfel un reper al credinței în Întrupare, fiindcă nu există Maica Domnului fără Hristos. Nu există adevărata cinstire a Mariei care să-L eclipseze pe Fiul. Dimpotrivă, cu cât Biserica o privește mai atent pe Maria, cu atât este obligată să vorbească despre Hristos. Această observație este esențială atât pentru Ortodoxie, cât și pentru Catolicism.

Într-un document recent al Sfântului Scaun despre titlurile mariane, este reafirmat tocmai principiul potrivit căruia cinstirea Mariei trebuie să rămână orientată spre centrul cristologic al credinței. Maria nu este centrul în locul lui Hristos, Ea este una dintre cele mai luminoase căi prin care Biserica îl contemplă pe Hristos.

Răsăritul, Maria ca taină, icoană și rugăciune

În spiritualitatea bizantină, Maica Domnului nu este prezentată în primul rând printr-o biografie, ea este contemplată, cântată, invocată. Este așezată lângă Hristos în centrul vieții liturgice. Imnografia bizantină a creat pentru Maria o limbă extraordinar de bogată. Ea este Preacurată, Preasfântă, Pururea Fecioară, Maica Vieții, Împărăteasa, Nădejdea celor deznădăjduiți, Ocrotitoarea creștinilor.

Una dintre cele mai frumoase expresii este aceea pe care credincioșii o aud în fiecare Liturghie: „Pe tine, ceea ce ești cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim”. În această formulă există o întreagă teologie. Maria este cinstită pentru că Dumnezeu a lucrat în ea, dar și pentru că ea I-a răspuns lui Dumnezeu.

De aici vine și caracterul atât de puternic al icoanei bizantine. Icoana Maicii Domnului nu încearcă să fie simplul portret al unei femei, ea deschide o fereastră spre o realitate transfigurată. Chipul Mariei nu este doar chipul unei mame, este chipul unei umanități care a primit harul și nu l-a refuzat. De aceea, în spiritualitatea răsăriteană, Maria devine și chip al Bisericii, Ea fiind cea care primește Cuvântul, cea care Îl poartă și care Îl oferă lumii.

„Mai cinstită decât Heruvimii”

Puține imagini exprimă mai bine locul Mariei în Ortodoxie decât imnul care o așază „mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”. Pentru omul contemporan, obișnuit să interpreteze ierarhiile în termeni de putere, formula poate fi dificilă. Maria nu este cinstită pentru că ar avea o putere politică, militară sau lumească, este cinstită pentru apropierea ei de Dumnezeu. Ea rămâne om și tocmai aceasta este frumusețea. În Maria, creștinismul nu propune un înger ca model suprem al omului, ci propune o femeie, o ființă umană, Una dintre noi. Dar o ființă umană care a lăsat harul să transforme libertatea într-un răspuns.

Această perspectivă explică de ce Maria este atât de apropiată de oamenii obișnuiți. Femeia care își privește copilul bolnav, mama care așteaptă un fiu plecat, omul care nu mai găsește cuvinte pentru rugăciune. Cel care trece printr-o pierdere, cel care nu mai știe ce să ceară sunt oameni în fața cărora Maria nu apare ca o idee abstractă, apare ca mamă.

Catolicismul, Maria în misterul Bisericii

Și în tradiția catolică, Maria este inseparabilă de Hristos. Catehismul Bisericii Catolice afirmă că maternitatea ei față de Biserică izvorăște din unirea profundă cu Fiul. Această unire este prezentă încă din momentul conceperii lui Hristos și se manifestă până la Cruce.

Catolicismul a dezvoltat însă, de-a lungul secolelor, un limbaj teologic și devoțional marian deosebit de amplu. Două dogme sunt definitorii. Prima este Neprihănita Zămislire, definită solemn în 1854. Ea afirmă că Maria a fost păstrată de Dumnezeu de păcatul strămoșesc încă din momentul conceperii sale.

A doua este Ridicarea cu trupul și sufletul la cer, definită ca dogmă în 1950 de papa Pius al XII-lea. Formula dogmatică afirmă glorificarea trupească a Mariei, fără să transforme într-o definiție obligatorie problema modului în care s-a încheiat viața ei pământească.

Aici apare una dintre frumusețile comparației dintre Răsărit și Apus. Ortodoxia vorbește despre Adormirea Maicii Domnului. Catolicismul vorbește despre Assumptio, Adormirea și ridicarea ei la gloria cerească. Există diferențe de limbaj și de dezvoltare dogmatică, dar există și o apropiere profundă. Ambele tradiții contemplă destinul glorios al celei care L-a purtat pe Hristos.

Între Adormire și Assumptio

În tradiția bizantină, praznicul din 15 august este Adormirea Maicii Domnului. Icoana nu o prezintă pe Maria ca pe o figură care dispare pur și simplu din istorie. În centrul scenei apare Hristos, El ține sufletul Maicii Sale ca pe un prunc. Imaginea este tulburător de frumoasă, căci Îl vedem pe Cel pe care ea L-a purtat în brațe  cum este, de această dată, Cel care o primește. Mama și Fiul își schimbă, într-un fel, locurile. În copilăria lui Iisus, Maria Îl ținea pe El. În icoana Adormirii, Hristos ține sufletul ei, într-una dintre cele mai puternice imagini ale reciprocității iubirii.

Trupul Maicii Domnului nu a cunoscut stricăciunea mormântului; ea a fost ridicată și mutată cu trupul în slava cerească de Fiul său, anticipând învierea universală a morților.

În Catolicism, dogma Assumptio afirmă că Maria a fost luată la gloria cerească în integralitatea ființei sale. Papa Benedict al XVI-lea sublinia că această credință întărește tocmai speranța creștină în învierea omului. Așadar, Maria nu este doar o imagine despre trecut, Este o imagine despre viitor și ceea ce creștinismul spune că poate omul deveni.

Maria și problema singurătății moderne

Aici poate începe întâlnirea dintre teologie și omul contemporan. Trăim într-o epocă a conectivității fără precedent, putem vedea chipuri necunoscute și primim informație la nesfârșit, totuși, singurătatea nu a dispărut. Uneori pare chiar mai greu de suportat, căci e o singurătate în mijlocul mulțimii fizice sau virtuale. Imaginea Mariei are o forță neașteptată, văzută pe aceste coordonate, fără să ofere o soluție psihologică. Fecioara Maria nu este un substitut pentru relațiile umane, dar oferă o imagine a maternității care nu abandonează. Ea este o prezență care nu cere performanță și o apropiere care nu se măsoară prin succes. Poate de aceea oamenii continuă să se roage înaintea icoanei Maicii Domnului chiar atunci când nu mai știu să formuleze nici măcar o rugăciune.

„Roagă-te pentru noi” este una dintre cele mai simple propoziții ale creștinismului și poate una dintre cele mai omenești. Pentru că uneori nu mai putem spune decât atât: Roagă-te Tu.

Greco-catolicismul, spațiul unde se întâlnesc două sensibilități

În acest punct, Biserica Română Unită cu Roma oferă un caz deosebit de interesant. Bisericile Catolice Orientale aflate în comuniune cu Roma își păstrează propriile tradiții liturgice și spirituale. Sfântul Ioan Paul al II-lea sublinia că intrarea în comuniune cu Roma nu trebuia să însemne renunțarea la tradiția răsăriteană. În cazul Bisericii Române Unite cu Roma, această realitate poate fi observată foarte concret.

În aceeași viață spirituală pot sta alături Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul, icoana bizantină, dar și Sfântul Rozariu, devoțiune caracteristică spiritualității occidentale. Nu este neapărat o amestecare, este, în forma ei autentică, o întâlnire.

Există documente și relatări ale comunităților greco-catolice române în care Rozariul și Paraclisul Maicii Domnului apar succesiv în cadrul aceluiași program de rugăciune. Aici se vede ceva important, că unitatea creștină nu înseamnă uniformitate. Poți spune Născătoare de Dumnezeu și Sfântă Marie, poți cânta un tropar și poți rosti o decadă de Rozariu. Poți privi o icoană și poți contempla misterele Rozariului, forma rugăciunii diferă, dar inima ei poate fi aceeași.

Cântarea pe care, spune tradiția, a adus-o un înger

Există însă o cântare a Maicii Domnului care pare să fi venit în întâmpinarea rugăciunii oamenilor dintr-un loc aflat între pământ și cer: Muntele Athos. Este Cuvine-se cu adevărat, în greacă Axion Estin, una dintre cele mai cunoscute cântări mariane ale tradiției bizantine.

Potrivit tradiției athonite, în jurul anului 980, într-o chilie din apropierea Kareiei, un călugăr a rămas singur cu ucenicul său. Într-o seară, un străin care s-a prezentat drept călugăr a cerut adăpost. A doua zi, cei doi au început să cânte împreună slujba de dimineață. Ajunși înaintea icoanei Maicii Domnului, ucenicul a rostit cântarea pe care o știa, „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii…”.

Străinul i-a spus că există o cântare și mai frumoasă și a început să cânte cuvintele care aveau să devină Axion Estin: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…”. Ucenicul l-a rugat să-i scrie textul. Neavând pe ce, străinul ar fi însemnat cu degetul cuvintele pe o lespede de piatră, ca și cum piatra ar fi fost ceară. Apoi a dispărut. Tradiția l-a identificat pe acel necunoscut cu Arhanghelul Gavriil, același mesager ceresc care, în Evanghelia după Luca, îi vestise Mariei Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Povestea este, desigur, parte din tradiția și memoria duhovnicească a Sfântului Munte, nu un fapt istoric demonstrabil în sensul în care poate fi demonstrat un eveniment documentat contemporan. Dar forța ei simbolică este extraordinară. Gavriil, care îi adusese Mariei vestea cea mare, apare aici, potrivit tradiției, pentru a învăța oamenii cum să o laude pe cea care a primit acea veste. Mesajul și cântarea se întâlnesc astfel într-un arc spiritual de aproape un mileniu. Îngerul care spune „Bucură-te!” la Nazaret este, în tradiția athonită, cel care îi învață pe monahi să spună „Cuvine-se cu adevărat” Maicii Domnului.

Axion, cântare și chip

Mai există un detaliu de o frumusețe aparte. Numele Axion Estin nu desemnează doar cântarea, ci și icoana Maicii Domnului în fața căreia, potrivit tradiției, aceasta a fost descoperită. Icoana se află astăzi în biserica Protaton din Kareia, centrul administrativ și spiritual al Sfântului Munte. Iar cântarea a intrat în însăși respirația Liturghiei bizantine, devenind una dintre cele mai recognoscibile mărturisiri ale cinstirii Maicii Domnului: „Mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii…”. În câteva cuvinte, ea spune ceea ce întreaga teologie mariană încearcă să exprime. Maria este om, dar omul în care harul a găsit un răspuns desăvârșit; este Maică, dar Maica Celui care este Dumnezeu și Om; este smerită, dar așezată de Biserică într-o slavă mai presus de cetele îngerești.

Aici se află una dintre cele mai tulburătoare frumuseți ale tradiției. Arhanghelul care a venit la Maria cu vestea Întrupării este, potrivit memoriei athonite, cel care îi învață pe oameni să-i cânte Mariei. Între cele două momente se întinde însăși istoria creștină: de la „Bucură-te!” la „Cuvine-se cu adevărat”. Între ele se află Iisus.

Paraclisul și Rozariul, două drumuri spre aceeași contemplare

Paraclisul Maicii Domnului are respirația Răsăritului. Este o rugăciune a cererii, a durerii și a încrederii. Omul vine cu suferința sa și o așază înaintea Maicii Domnului.

Rozariul are o altă structură. Este o rugăciune repetitivă și meditativă, construită în jurul momentelor esențiale din viața lui Hristos și a Mariei. Sfântul Ioan Paul al II-lea îl numea o rugăciune profundă tocmai prin faptul că îl conduce pe credincios spre contemplarea misterelor lui Hristos.

Diferența dintre cele două este reală, dar există o punte, căci amândouă refuză ideea că rugăciunea trebuie să fie mereu spectaculoasă. Repetiția poate deveni amintire, amintirea poate deveni contemplație și aceasta, la rândul ei, tăcere. Tăcerea este uneori locul în care omul Îl aude cel mai limpede pe Dumnezeu.

Litania Lauretană și succesiunea numelor

În tradiția catolică, Litania Lauretană adună numeroase titluri ale Mariei. Este o adevărată hartă poetică a spiritualității mariane: Maica Bisericii, Maica harului dumnezeiesc, Maica nădejdii, Scaunul Înțelepciunii, Poarta cerului, Steaua dimineții. Aceste invocări rostite de preoți sunt alternate de rugămintea creștinilor: Roagă-Te pentru noi. Unele dintre aceste expresii pot părea, unui cititor modern, desprinse dintr-un univers simbolic îndepărtat, dar ele spun ceva foarte simplu.

Omul are nevoie de imagini pentru lucrurile pe care nu le poate explica în întregime. De aceea avem metafore, avem icoane, și avem poezie. În momentele sale cele mai profunde, Teologia ajunge uneori să cânte.

O sărbătoare care începe anul bisericesc

Nașterea Maicii Domnului are și o semnificație liturgică aparte în Răsărit. Sărbătoarea este celebrată la 8 septembrie, prima sărbătoare a noului an bisericesc, început la 1 septembrie. Este ca și cum Biserica ar deschide anul cu un chip de femeie. Nu cu o victorie militară, ori un tratat de pace, nu cu o demonstrație de putere, ci cu o naștere.

Orice început adevărat este fragil, o lume nouă începe uneori aproape imperceptibil într-o casă, într-o familie, cu un copil. Dar începe mai ales cu „da”.

În creștinism, mântuirea lumii intră în istorie prin fragilitatea unei nașteri, iar înaintea nașterii lui Hristos se află nașterea Mariei. Sărbătoarea din 8 septembrie poate fi astfel citită ca o sărbătoare a începuturilor. E, într-un fel, începutul începutului.

Ioachim și Ana, nădejdea care nu renunță

Tradiția creștină îi numește pe părinții Mariei Ioachim și Ana. Povestea lor nu este relatată în Evangheliile canonice. Ea provine din tradiția creștină veche și a devenit parte importantă din iconografia și liturgica sărbătorii. În această tradiție, Ioachim și Ana sunt doi oameni vârstnici care așteaptă un copil. Așteaptă împlinirea unei rugăciuni, fără să știe când și cum va veni răspunsul. Sunt disprețuiți de societate pentru lipsa pruncilor, la fel cum este Marta, mama lui Ioan Botezătorul. E ca și cum nașterea „legii celei noi”, cum se spun ela prefacere, avea nevoie de perseverență, răbdare și capacitatea de a îndura oprobiul celor din jur.

Este o temă de o actualitate splendidă, câți oameni nu trăiesc astăzi într-o astfel de așteptare? Așteaptă un telefon, o vizită, o vindecare, o împăcare. Așteaptă un loc de muncă, întoarcerea fiilor sau fiii pe a părinților, așteaptă o veste, un sens.

De aceea, poate că Sfânta Maria Mică nu vorbește doar despre trecutul creștinismului, ci privește spre oamenii care încă așteaptă. Și poate, spre cei care cu sau fără voia lor, refuză ultramodernitatea, nu sunt în rând cu lumea și ajung să fie disprețuiți de societate.

Sub chipul dumnezeieștilor părinți sunt și aceia care, lipsiți de fiii de carne și sânge, își îndreaptă iubirea și dorința de a fi părinți spre copii abandonați. Nu puține sunt cazurile, când acești părinți dăruiți de sus cu puterea de-a iubi și a ocroti copiii aduși în viața lor, au fost răsplătiți. Nu doar cu dragostea acelor copii, ci și cu zămislirea propriilor prunci.

Maria, femeia care nu fuge de durere

Există un pericol în orice reprezentare religioasă. Acela de a transforma sfințenia într-o viață fără durere. Fecioara Maria ne obligă să renunțăm la această imagine. Ea Îl naște pe Hristos, Îl crește, Îl caută și-l găsește vorbind celor mari, Îl urmează, Îl vede respins, bbatjocorit, răstignit, și rămâne alături de El. Maica Domnului nu e doar Maria din Nazaret, cea de la Buna Vestire, ci Maria, Maica îndurerată de sub Cruce. Acolo unde aproape toate cuvintele dispar, unde nu mai există explicații și credința nu mai înseamnă să înțelegi, ci să rămâi.

Pentru omul care trece prin suferință, această imagine poate fi mai puternică decât orice discurs. Maria, Maica Domnului nu explică durerea, aceasta o însoțește, căci așa este dragostea maternă, o împletire de iubire și spaimă, de bucurie și durere.

De ce continuă oamenii să aibă nevoie de Maria?

Poate că întrebarea adevărată nu este de ce Biserica o cinstește pe Maria, ci de ce, după două mii de ani, oamenii continuă să se apropie de ea. De ce aprind lumânări? De ce sărută icoane? De ce cântă Paraclisul? De ce rostesc Rozariul? De ce merg în pelerinaj?

Răspunsul nu poate fi redus la tradiție, aceasta explică de ce rugăciunea a supraviețuit, dar nu explică de ce încălzește inima oamenilor. Aici intrăm într-un teritoriu în care teologia și experiența umană se ating. Maria reprezintă maternitatea care nu domină, frumusețea care nu cere aplauze și puterea care nu se impune. Mai mult, este credința care nu are nevoie să strige, imaginea unei prezențe. Și poate tocmai prezența este ceea ce lipsește uneori omului contemporan, nu informația, avem prea multă. Nu e nici viteza, o avem din plin, nu e comunicarea, suntem conectați permanent. Poate ne lipsește prezența, acea formă de apropiere în care cineva rămâne lângă tine fără să îți ceară să fii altcineva.

Maria ca Maică a speranței

În tradiția creștină, Maria este legată profund de speranță. Nu de optimismul care spune că lucrurile vor merge bine, ci de nădejdea creștină, care spune ceva mai greu. Ea vorbește despre faptul că Dumnezeu poate rămâne prezent chiar și atunci când lucrurile nu merg bine. Maria știe asta. Ea primește vestea îngerului fără să cunoască drumul care urmează. Merge înainte fără hartă și așa începe aventura ei.

Este în această atitudine o lecție pentru omul modern. Călătoria Mariei nu are loc după un plan prezentat ei pe zile, ca într-o ofertă turistică. Ea știa doar de unde venea chemarea și i-a fost de ajuns.

Urmând calea Mariei, nu ni se promite că vom avea toate răspunsurile. Ni se cere uneori doar să facem următorul pas. Maria nu primește întreaga explicație a vieții sale, primește un cuvânt, îl păstrează și îl urmează.

Între Răsărit și Apus, o singură mamă

Răsăritul și Apusul creștin au dezvoltat limbaje diferite despre Maria. Ortodoxia pune accentul pe icoană, imnografie, Theotokos, Pururea Feciorie, Adormire și taina transfigurării. Catolicismul a dezvoltat, alături de patrimoniul comun, o teologie dogmatică mariană proprie, cu accent pe Neprihănita Zămislire, Assumptio și forme de devoțiune precum Rozariul și Litania Lauretană.

Dar aceste diferențe nu trebuie transformate în ziduri. Mai întâi, există ceea ce le unește. Maria este Maica Domnului, este Fecioara, Mama lui Iisus. Este Theotokos, femeia care spune „fie”, cea care stă lângă Cruce și pe care creștinii o văd în gloria cerească.

Mănăstirile și drumurile credinței românești

Devoțiunea mariană nu este doar o realitate teologică, este geografie, drum, sat, mănăstire, icoană, trăire, cântec, pelerinaj. La Maria Radna, în județul Arad, tradiția romano-catolică a construit un centru marian. Acolo merg femeile care nu pot avea copii și depun la picioarele Mariei, de ziua nașterii Sale, nădejdea creștinească de maternitate.

Pelerinii culeg din pădurea de stejari de pe deal mici muguri de stejar, cunoscuți drept „lacrimile Fecioarei Maria”. Se spune că aceștia aduc noroc și îi feresc pe oameni de boli și necazuri.

Credincioșii vin să se roage în fața celebrei icoane a Maicii Domnului (tipărită pe hârtie în Italia în jurul anului 1600), care a rămas intactă în anul 1695 dintr-un incendiu devastator provocat de otomani.

Biserici și mănăstiri ortodoxe cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”

Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din Ieud Deal poartă chiar hramul sărbătorii celebrate la 8 septembrie, legând astfel istoria acestui vechi lăcaș maramureșean de sărbătoarea Nașterii Fecioarei Maria. Monumentul este înscris în patrimoniul mondial UNESCO, datând de la începutul secolului al XVII-lea și e locul unde a fost descoperit Codicele de la Ieud.

Pe 8 septembrie își serbează hramul Biserica „Nașterea Maicii Domnului” a Mănăstirii Sihăstria, din județul Neamț, Mănăstirea Vorona din județul Botoșani. Mănăstirea Maglavit din județul Dolj atrage anual mii de credincioși în acest loc sfânt marcat de minunile din 1935 care își serbează hramul de toamnă prin slujbe arhierești la altarul de vară. Mănăstirea Dintr-un Lemn e un cunoscut așezământ monahal de maici din județul Vâlcea, care adăpostește o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului și adună mii de pelerini de Sfânta Maria Mică. Mănăstirea Vodița din județul Mehedinți este cea mai veche ctitorie voievodală atestată documentar din țară își serbează hramul istoric la această dată.

În alte locuri, de la mănăstiri ortodoxe la sanctuare romano-catolice și biserici greco-catolice, oamenii continuă să vină la Maica Domnului cu aceleași lucruri pe care oamenii le-au purtat mereu în rugăciune. Vin cu fricile și bolile lor, cu copiii și părinții lor, cu cei plecați, cu cei pierduți, cu speranțele lor. Pelerinajul este, de fapt, o formă de a spune: „Nu vreau să duc singur ceea ce mă apasă.”

O mamă care ne învață să privim spre Fiu

Lecția Mariei este aceea că nu se oprește asupra ei însăși. La Cana, Maria spune:„Faceți orice vă va spune El.” Este aproape o definiție a locului ei în creștinism. Nu „faceți orice vă spun eu”. Maria conduce spre Hristos și în aceasta se află și măsura adevăratei devoțiuni mariane.

Dacă o rugăciune către Fecioara Maria îl îndepărtează pe om de Hristos, ceva esențial s-a pierdut. Dacă însă rugăciunea către Maria îl ajută pe om să privească mai atent spre Hristos, ea își regăsește sensul profund, pentru că Maria este, în cele din urmă, femeia care arată spre Fiul ei, spre Dumnezeu, spre nădejde.

De ce 8 septembrie poate fi și sărbătoarea unui nou început

Poate că tocmai aceasta este frumusețea zilei de 8 septembrie, că nu ni se cere să fim eroi, să înțelegem toate misterele, să avem răspunsuri pentru toate întrebările. Ni se amintește doar că marile lucruri pot începe discret, cu o naștere. Ele vin de la o întâlnire sau un cuvânt, de la o alegere esențială, care ne schimbă viața, de la un „Fie”.

Nașterea Maicii Domnului deschide, în calendarul bizantin, un an nou liturgic în care istoria mântuirii va fi iarăși parcursă. Dar pentru omul care se simte gol pe dinăuntru, sărbătoarea poate avea o semnificație personală. Poate că și în viața lui există ceva care trebuie să se nască, o credință, o nădejde, o iertare sau o rugăciune. Poate chiar dorința de a-L căuta din nou pe Dumnezeu. Maria nu promite că drumul va fi ușor, dar arată că poate fi parcurs.

De-a lungul secolelor, teologii au scris despre Fecioara Maria, pictorii au pictat-o, poeții au cântat-o, compozitorii au dat glas rugăciunilor spre Ea. Bisericile i-au fost închinate și pelerinii continuă să străbată sute de kilometri pentru a ajunge înaintea unei icoane. Dar, după toate acestea, rămâne ceva foarte simplu. E o femeie, o mamă, o nădejde. Poate că de aceea Maria nu îmbătrânește, nu pentru că imaginea ei ar fi în afara timpului, ci pentru că întrebările pe care le poartă sunt ale tuturor timpurilor.

Șiruri lungi de pelerini, șiruri nesfârșite de întrebări în așteaptă soluția. Cum să primești ceea ce nu înțelegi? Cum să iubești fără să controlezi? Cum să rămâi atunci când doare? Cum să speri atunci când nu vezi încă lumina? Cum să nu pierzi credința când viața pare să spună contrariul?

Răspunsul e în vorbe și fapte

Maria nu răspunde printr-un tratat academic, ci prin viața ei. Poate acesta este motivul pentru care, după două mii de ani, creștinii încă îi spun: Maica Domnului, roagă-te pentru noi, iar în această rugăciune simplă se întâlnesc Răsăritul și Apusul, teologia și dorul, Biserica și omul.

Și, poate mai presus de toate, se întâlnește omul care Îl caută pe Dumnezeu și încă nu știe cum să-L găsească.

Pe 8 septembrie, Biserica nu sărbătorește doar nașterea unei femei. Sărbătorește începutul unei istorii în care Dumnezeu a cerut răspunsul unei ființe umane, iar răspunsul ei a fost „Fie”. Uneori, întreaga speranță a unei vieți începe cu un asemenea cuvânt.