Madona Dudu și povestea icoanei făcătoare de minuni care veghează Craiova de trei veacuri

Biserica Madona Dudu nu este doar un monument istoric al Craiovei. Ea este un loc unde cerul pare, de veacuri, mai aproape de pământ. Povestea ei începe cu un negustor evreu, o rază de lumină printre crengile unui dud și o icoană a Maicii Domnului care refuză, cu încăpățânare, să fie vândută sau furată. De atunci, generații întregi de craioveni au venit aici să-și depună, la poalele acestei icoane, atât bucuriile, cât și cele mai grele suferințe trupești și sufletești deopotrivă.

Legenda dudului. Cum a apărut icoana în livada Găianului

Povestea, culeasă la începutul secolului XX de publicistul craiovean Mariu Theodorian-Carada și publicată integral în 1927 de Ioan Constantinescu, ne poartă înapoi cu peste trei sute de ani. Un bătrân negustor evreu, spaniol la origine, dintre cele câteva zeci de familii sefarde stabilite atunci în Craiova, se plimba obosit la marginea orașului, și trecea prin livada boierului Chiriac Găianu, de lângă Jiul cel mare.

Ajuns la umbra unui dud, ochiul lui iubitor de arginți a zărit, printre crengi, o lucire aurie neobișnuită. A dat frunzișul la o parte și a descoperit o icoană mare de lemn, cu chipul Maicii Domnului ținând Pruncul în brațe. Gândindu-se că o poate vinde scump, a ascuns-o sub haină și a dus-o acasă.

Icoana avea, însă, propriile ei planuri. Peste câteva zile, când negustorul a vrut s-o scoată din pod pentru a o vinde, ea dispăruse fără urmă. Întors, năucit, în livadă, a găsit-o din nou în același dud. A luat-o a doua oară, a dus-o la un hagiu, muşteriu de-al său, dar, chiar în fața acestuia, icoana s-a făcut nevăzută încă o dată. Cei doi bărbați, convinși acum că asistă la o minune, s-au întors în livadă și au găsit icoana în locul ei drag, sub coroana dudului.

Vestea s-a răspândit ca focul prin tot orașul. Craiova întreagă a năvălit în livada Găianului, îngenunchind la icoana din pom. Boierul Chiriac Găianu, stăpânul livezii, a înțeles că avea datoria să dăruiască pământul acela Maicii Domnului. Pe locul dudului sfânt a ridicat o biserică, Maica Precista de la Dud, sămânța din care avea să crească, peste generații, cel mai mare și mai bogat așezământ religios din Oltenia.

O tradiție ce se leagă și de alte legende românești

Nu este întâmplător faptul că icoana de la Madona Dudu se aseamănă, în felul apariției sale, cu alte povești sfinte din spațiul românesc. Tradiția populară vorbește despre trei ciobani care, păstorind prin apropiere, au poposit peste noapte lângă o stâncă mare și au avut, toți trei, același vis. Auzeau bătăi de clopot, cântări bisericești și un înger care le-a vestit că, ascunsă de veacuri „în sânul acestei stânci”, se află o icoană zugrăvită după chipul cel adevărat al Maicii Domnului.

Tradiția craioveană merge chiar mai departe, atribuind icoana de la Madona Dudu însuși Sfântului Apostol și Evanghelist Luca. Acesta e considerat de tradiția ortodoxă primul iconar al Fecioarei. Semnătura sa, formată din trei litere, s-ar afla pe dosul icoanei. Alte două icoane atribuite aceluiași autor sfânt s-ar găsi, potrivit acestei tradiții, la Mănăstirea Nămăiești din județul Argeș și la Mănăstirea Dolhăuți din județul Vrancea.

Foc, cutremur și lacrimi

Povestea Madonei Dudu nu s-a oprit la nașterea ei miraculoasă. Pe la 1758 a fost ridicată pe locul vechii bisericuțe de lemn, ridicată în jurul anului 1700, una nouă, de cărămidă. Era cu altarul amplasat exact pe locul dudului. Se spune că și catapeteasma inițială fusese realizată din lemnul verde al dudului în care fusese găsită icoana. Au contribuit marele clucer Constantin Fotescu și tăbăcarul Hagi Ion Gheorghe.

În 1801, când oștile lui Pasvantoglu de Vidin și ale pașei Cara Mustafa au dat foc Craiovei, flăcările au mistuit biserica până la temelie. Printre moloz și cenușă fumegândă, oamenii au găsit, totuși, icoana intactă, îngropată sub niște grinzi arse. În 1838, când marele cutremur a zguduit din nou lăcașul, icoana a fost regăsită, din nou, nevătămată.

În 1838, când marele cutremur a zguduit din nou lăcașul, icoana a fost regăsită, din nou, nevătămată. Pe la 1842 s-a terminat construirea unei noi biserici, de piatră, la care a contribuit marele ctitor de lăcașuri al Craiovei, Iordache Otetelișanu. Boierul Iordache Otetelișanu i-a încredințat pictorului Constantin Lecca, în 1841, comanda picturii interioare. Lecca a călătorit personal la Viena pentru a cumpăra vopselele necesare, iar lucrarea, finalizată în 1844, l-a consacrat drept primul pictor român care a realizat pictură bisericească în stil occidental, în ulei. Alte surse atribuie, însă, această pictură lui Gheorghe Tattarescu, o dezbatere istoriografică rămasă, până astăzi, deschisă.

Madona Dudu de azi, cu hramul Adormirea maicii Domnului

La 1913, biserica Madona Dudu era neîncăpătoate pentru mulțimea credincioșilor din acea epocă. Decizia a fost dărâmarea și reconstruirea uneia mai mari, pe același loc. Epitrop al bisericii era la acea vreme Nicolae Romanescu, fost primar al Craiovei. De numele și efortul său se leagă celebrul parc, o adevărată capodoperă a peisagistivii românești. Parcul Romanescu a fost realizat cu sprijinul arhitectului peisagist Édouard Redont. Nicolae Romanescu a susținut proiectul și astfel, s-a organizat un concurs de soluții arhitecturale

Ioan Traianescu secondat de Sterie Becu au convins cu proiectul lor. Construcția s-a ridicat la 15 milioane lei și a durat 10 ani. Biserica Madona Dudu de azi a fost sfințită în 1942. Dumitru Norocea, pictor și restaurator, cu echipa sa de ucenici, 11 la număr, au realizat pictura interioară, în frescă.

Astăzi poate părea bizar, căci s-ar fi putut construi o biserică nouă fără dărâmarea celei vechi. Probabil că arhitectura ei tipic apuseană a contribuit la decizia de a o dărâma.

Cercetătorii de la Oxford, uimiți de câmpurile energetice

Preoții parohiei povestesc și astăzi despre lacrimile adevărate curse din ochii Maicii Domnului. Spun și despre hoții care au furat tot ce se putea lua din biserică, dar niciodată icoana. Mărturiile credincioșilor care nu au reușit s-o fotografieze pe peliculă nu mai miră. Filmele lor, spun ei, s-au șters misterios la scurt timp după developare. În 2004, icoana a plâns, pentru prima oară documentat, cu lacrimi de mir, timp de aproape o săptămână întreagă.

O femeie îi simte inima icoanei bătând. O alta a scăpat de ispita suicidului. Icoana pare a veghea asupra femeilor, un loc de mângâiere, limanul spre care te poți îndrepta oricând, dar mai ales în momentele de cumpănă sufletească.

Tot în vara anului 2004, un grup de 45 de cercetători de la Institutul Oxford, specializați în iconografie, a venit la Craiova. Scopul lor a fost studierea, cu aparatură ultrasofisticată, a fenomenelor asociate icoanei. Potrivit relatării preotului Petre Mocanu, aparatele „au luat-o razna”. Reacția specialiștilor a fost una de-a dreptul tulburată: „Este aproape vie! De un câmp mai avea nevoie și era vie.”

Este important de menționat, pentru o informare completă. Aceste relatări despre echipa de la Oxford și despre rezultatele testelor provin exclusiv din mărturiile preoților parohiei, citate în presă, și nu dintr-un studiu științific publicat, verificabil independent. Rămân, așadar, parte a tradiției orale și a memoriei comunitare din jurul icoanei, nu date confirmate de o instituție academică. Dar și aceste instituții pot să rateze cele mai mari adevăruri, nu-i așa?

Cinstirea Maicii Domnului, o tradiție vie în sufletul românesc

Dragostea românilor pentru Maica Domnului nu se oprește la o singură icoană sau la o singură biserică. Ea curge prin tot calendarul ortodox, prin slujbe, cântări și obiceiuri păstrate cu sfințenie din generație în generație. În fiecare seară din Postul Adormirii Maicii Domnului, credincioșii se adună pentru Paraclisul Maicii Domnului. Este o slujbă al cărei nume vine din grecescul paraclisis, însemnând chemare în ajutor sau mângâiere.

Prin această rugăciune, oamenii îi cer Fecioarei ocrotire în suferințe, alinare în necazuri și mijlocire înaintea Fiului ei. Este o tradiție care se păstrează, cu mici variații de sat, în toată România. Devoțiunea poartă adesea, o încărcătură emoțională greu de tradus în cuvinte pentru cine nu a trăit-o.

Îmi amintesc, din satul natal al mamei mele, Chiuza, din județul Bistrița-Năsăud, cum Paraclisul se săvârșea seara târziu, după ce vacile se întorceau de la pășune și laptele era muls. La sfârșitul slujbei, când înserarea cuprinsese deja biserica, străzile, casele, femeile satului care Participaseră la Paraclis duceau o parte din trăirea momentelor în public. Ele se aranjau în șiruri de cinci-șapte persoane și porneau spre casă, cântând pricesne. Glasurile lor străbăteau întunericul, adăugând o notă de mister.

Ajunse la șoseaua principală, din mijlocul satului, coloana se despărțea în două, îndreptându-se spre cele două capete ale așezării. Cântecul nu se oprea niciodată. Fiecare femeie intra în propria curte tot cântând, până când ultimele, cele de la marginile satului, încheiau frumoasa procesiune nocturnă. Când nu mergeam la Paraclis, așteptam, cu sufletul la gură, întoarcerea lor, ca să prind ecoul acelui cântec neuitat: „O, Marie, o Fecioară, gândul meu la tine zboară, Marie!”

O, Măicuță Sfântă, imnul pelerinilor din Ardeal

Una dintre cele mai iubite pricesne românești rămâne O, Măicuță Sfântă, considerată imnul neoficial al pelerinilor de la Mănăstirea Nicula. Versurile ei, apărute într-un calendar al Mănăstirii Bixad din 1946, sunt atribuite, în tradiția greco-catolică, preotului călugăr Gavril Sălăgean, pe muzica lui Gheorghe Marina.

Cântecul cheamă ocrotirea Maicii Domnului asupra „fiilor lacrimilor” ei, comparând viața credincioșilor cu o corabie purtată pe „o mare veșnic tulburată”, pentru care Fecioara rămâne „steaua mării” care nu lasă pe nimeni să se-nece.

Mănăstirea Bixad, cetatea bazilienilor din Satu Mare

Legătura dintre această priceasnă și Mănăstirea Bixad, din județul Satu Mare, nu este întâmplătoare. În secolele XVIII-XIX, Bixadul a fost unul dintre cele mai importante așezăminte monahale ale bazilitanilor din Transilvania. Este ordinul călugăresc al Sfântului Vasile cel Mare, prezent și în Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică). Aici a funcționat, până la interzicerea Bisericii Greco-Catolice în 1948, principala tipografie românească a Ordinului Bazilitan.

Obștea monahală a continuat să existe chiar și în anii grei ai ocupației horthyste a Ardealului de Nord, între 1940 și 1944. În 1948, călugării au fost alungați cu forța de trupele de Securitate, iar în locul mănăstirii, autoritățile comuniste au instalat un preventoriu pentru bolnavii de tuberculoză, funcțional până în 1998.

Icoana originală de la Bixad, copie după celebra Salus Populi Romani, se află în prezent la mănăstirea greco-catolică de la Prilog.

Cele mai venerate icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din România

Vezi previzualizarea↗

Dincolo de Madona Dudu, România păstrează un adevărat șirag de icoane făcătoare de minuni, fiecare cu propria poveste de credință și mărturie populară. Câteva dintre cele mai venerate stfel de icoane din țară se adună în jurul lor miile de credincioși care aduc acolo buchete de flori și nădejde de vindecare.

Icoana de la Mănăstirea Nicula (județul Cluj) a fost pictată în 1681 de preotul Luca de la Iclod. Ea a lăcrimat, în mod documentat, în anul 1699, timp de câteva săptămâni întregi. Evenimentul a transformat-o într-un reper spiritual major pentru întreaga Transilvanie, loc de pelerinaj anual pentru zeci de mii de credincioși.

Din nefericire, lucrările de restaurare executate după 1990 de Dorina Idiceanu au îndepărtat orice urmă a imaginii cu care erau obișnuiți credincioșii. Mai mult, după mărturiile sale, examinarea rediografică a arătat souă straturi picturale mai vechi, dar acestea au rămas ascunse de intervenția care a schimbat complet chipul Maicii de la Nicula.

Tradiția pelerinajului pe jos este una iubită de creștini. Unii, precum sălăjenii din Valcău de Jos, străbat peste 150 de km. până acolo. La întoarcere, pelerinii sunt întâmpinați de întreaga parohie cu clopotele bisericii bătând de bucurie.

Icoanele Sfântului Evanghelist Luca

Icoana de la Mănăstirea Neamț este o copie veche, datată din anul 665, a tipului iconografic Hodighitria (Cea care arată calea). Este considerată una dintre cele mai valoroase și mai vechi icoane păstrate pe teritoriul românesc.

Icoana de la Mănăstirea Nămăiești (județul Argeș) este atribuită, potrivit tradiției, chiar penelului Sfântului Apostol Luca. E aceeași atribuire pe care o poartă și icoana de la Madona Dudu.

Icoana de la Mănăstirea Dintr-un Lemn (județul Vâlcea) este datată încă din secolul al IV-lea, adusă, potrivit tradiției, tocmai de la Muntele Athos. Icoana este una dintre cele mai vechi mărturii de credință mariană de pe teritoriul actual al României.

O rețea de credință. Alte icoane făcătoare de minuni, venerate în toată țara

Aceeași listă menționează alte icoane venerate în toată țara. Le găsim la Mănăstirea Trivale (Argeș), la Biserica Colțea și Biserica Zlătari din București, la Biserica Letca Nouă (Giurgiu), la mănăstirile Căldărușani, Pasărea și Țigănești din județul Ilfov, la Mănăstirea Durău (Neamț) și la Mănăstirea Ghighiu (Prahova).

În București, se mai adaugă icoana Îndurerată a Maicii Domnului de la Biserica Doamnei. Aceasta este recunoscută, potrivit tradiției locale, pentru ajutorul grabnic oferit celor aflați în suferință. Tot în București esteși icoana păstrată pe catapeteasma Bisericii „Nașterea Maicii Domnului – Scaune”. Lista mai include icoanele de la bisericile Olari, Mihai Vodă și chiar Biserica Icoanei, al cărei nume întreg amintește de rolul central pe care astfel de reprezentări l-au avut, de secole, în viața spirituală a Capitalei.

Ospiciul de lângă biserică, prima asistență psihiatrică din Oltenia

Puțini craioveni știu astăzi, că Biserica Madona Dudu a găzduit, timp de peste șapte decenii, unul dintre cele mai importante așezăminte de asistență psihiatrică din Vechiul Regat. Între 1851 și 1858, chiliile ruinate ale bisericii au adăpostit, succesiv, trei-patru bolnavi mintal, permanent.

În 1860, aceste chilii au fost demolate, iar lângă biserică s-au ridicat două camere și o bucătărie, pentru întreținerea a șase-opt bolnavi. Numărul paturilor a crescut, în timp, la 20. Până în 1865, micul spital primea „bolnavi de tot felul”. Veneau acolo pelagroși, epileptici, cazuri chirurgicale și alienați mintal. Erau oameni pe care poporul credea că îi stăpânea duhul cel rău ,vindecabili prin rugăciune și, uneori, prin exorcism.

Din 1860, ospiciul a beneficiat de primul medic titular, doctorul Nicolae Hanselman, originar din Salzburg. I-au urmat Lazăr Friedlaender, George Demetriade, Iosif Fabricius și, din 1888, doctorul George Mileticiu. Acesta din urmă este considerat astăzi creatorul psihiatriei moderne în Oltenia. Sub coordonarea lui Fabricius, care a interzis bătaia bolnavilor și a impus o atitudine umanitară, s-a luat decizia construirii unui ospiciu modern, la periferia orașului.

Noul ospiciu, model de umanitate medicală în Vechiul Regat

Noua clădire, proiectată de arhitectul Alexandru Săvulescu, unul dintre fondatorii Școlii de Arhitectură din București, a fost inaugurată pe 5 iunie 1891. Construcția de tip pavilionar, înconjurată de grădini, livezi și un teren agricol de nouă hectare, oferea bolnavilor un spațiu de tratament incomparabil mai uman decât cel al vechilor chilii înghesuite.

Sub conducerea doctorului George Mileticiu, considerat unul dintre pionierii psihiatriei românești, ospiciul Madona-Dudu a devenit, între 1891 și 1922 una dintre cele mai bine organizate instituții de asistență medicală a bolnavilor alienați mintal din Vechiul Regat. Bolnavii agitați erau, totuși, uneori legați de copaci sau ținuți în beciuri. E o dovadă tristă a distanței încă mari dintre idealul umanitar declarat și mijloacele reale ale epocii.

În 1922, Epitropia bisericii a cedat sanatoriul statului, iar bolnavii au fost transferați la ospiciile Socola, din Iași, și Costiujeni, din Chișinău. S-a închis astfel un capitol de șapte decenii din istoria medicală a Craiovei. Aceasta s fost scris, paradoxal, la umbra aceleiași icoane căreia atâția bolnavi îi cereau, cu credință simplă, vindecarea.

Asistența socială de la Madona Dudu

La mijlocul secolului al XIX exista deja un Așezământ al Maicii Domnului pe lângă Madona Dudu. Era destinat ajutorării săracilor, dar și a altor biserici. Tot din banii acestuia s-a înființat o școală de fete consemnată la 1862, precedând azilul destinat alienaților mintal.

Astăzi, la subsol este amenajat un altar, căci biserica se află în procs de restaurare la interior.

Madona Oota, sora mai puțin cunoscută a Madonei Dudu

Craiova mai păstrează, în aceeași cinstire a Maicii Domnului, o altă biserică istorică. Este cea cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului și Sfântul Pantelimon”, cunoscută ca Madona Oota. Numele vine, potrivit documentelor vremii, de la familia Ootescu, „mahalagii otești” pomeniți drept primii ctitori ai unei biserici de lemn ridicate pe acest loc.

În 1813, Dumitrache Bibescu și Constantin Brăiloiu au ridicat, pe locul vechii biserici de lemn, actuala biserică de zid, cu sprijinul meșteșugarilor și negustorilor din zonă. Primiseră binecuvântarea episcopului Râmnicului, Chir Galaction. Pictura a fost finalizată în 1817, posibil de mâna lui Ioan Zugravul. În 1842 postelnicul Barbu Zograf Coșoveanu a zugrăvit, pe cheltuiala proprie, icoana împărătească a Născătoarei de Dumnezeu.

Grav afectată de cutremurul din 1838, cu altarul crăpat și turnul deteriorat, biserica a primit o turlă de lemn și contraforturi exterioare de sprijin. Din 1879, Madona Oota rămâne una dintre puținele biserici craiovene care și-au păstrat, până astăzi, clopotnița originală de la intrare. Madona Dudu avusese în cea de-a treia sa versiune acest tip de construcție și amplasare a clopotniței.

O icoană, un oraș, o credință neîntreruptă

Biserica Madona Dudu rămâne, la trei secole distanță de povestea negustorului și a dudului miraculos, un loc unde istoria medicală, arhitectura și credința populară se împletesc într-un singur fir viu. Icoana Maicii Domnului a supraviețuit focului, cutremurelor și trecerii vremii, exact așa cum au supraviețuit, în satele românești, pricesnele cântate în amurg și rugăciunile șoptite la Paraclis.

Poate că tocmai în această continuitate, de la dudul din livada Găianului, până la cântecul O, Măicuță sfântă, purtat astăzi pe uliți de sat, în mănăstiri și în orașe, stă adevărata minune a icoanelor mariane din România. Nu doar în lacrimile lor sau în câmpurile lor greu de măsurat, ci în felul în care leagă, fără efort, generații întregi de oameni printr-o singură rugăciune comună, rostită cu aceleași cuvinte, din tată în fiu, de veacuri.