Dincolo de malul sigur. Ce ne învață pescuirea minunată despre perseverență și credința sinceră

Credința începe uneori nu cu certitudinea că vom reuși, ci cu disponibilitatea de a mai încerca o dată, după ce toate calculele noastre au eșuat. Evanghelia acestei duminici ne așază tocmai într-un asemenea moment, pe malul lacului Ghenizaret, unde câțiva pescari se întorc după o noapte întreagă de trudă fără să fi prins nimic.

Suntem invitați în fața unei imagini simple și, tocmai de aceea, tulburător de apropiată de viața noastră. Sunt nopți în care muncim mult și obținem puțin. Avem zile în care ne facem planuri, ne organizăm, ne folosim priceperea și, cu toate acestea, la sfârșit rămânem cu senzația că mrejele au ieșit din apă la fel de goale cum au intrat.

Petru nu este un om leneș, iar pescarii din Evanghelie nu sunt niște oameni care au încercat prea puțin. Ei și-au făcut meseria, au cunoscut lacul, și-au aruncat mrejele și au făcut ceea ce știau să facă. Și totuși, rezultatul fusese nul. Tocmai aici începe întâlnirea cu Hristos.

Petru descoperă că uneori, credința începe tocmai acolo unde certitudinile noastre se termină. Sfântul Ioan Gură de Aur vede în chemarea pescarilor o transformare radicală a vieții lor, în timp ce Sfântul Augustin citește cele două pescuiri, cea de la începutul propovăduirii și cea de după Înviere, ca pe două imagini ale Bisericii aflate în timp și în împlinirea ei. Între cele două perspective se deschide o întrebare foarte contemporană: ce facem atunci când mrejele vieții noastre rămân goale, deși am muncit cu toată puterea?

Noaptea în care nu am prins nimic

Evanghelia nu ne spune că pescarii au greșit ceva în acea noapte. Nu există aici o vină profesională care să explice eșecul și nici o formulă prin care să putem transforma minunea într-o rețetă a succesului. Există doar un fapt, anume că toată noaptea au depus efort și nu au prins nimic.

Cuvintele acestea au o forță aparte pentru omul contemporan, obișnuit să creadă că orice rezultat poate fi obținut dacă găsește strategia potrivită. Trăim într-o cultură a performanței, a eficienței și a controlului, în care până și timpul liber este organizat, iar odihna poate deveni un proiect. Este adesea una activă, în conexiune cu natura, poate cu o componentă ecologică. Important este să ne detașeze de stresul cotidian al muncii.

Evanghelia introduce însă o fisură în această siguranță a rezultatelor obținute, urmând o schemă. Ne amintește că există situații în care priceperea nu este suficientă, efortul nu produce automat rod, iar experiența nu poate anticipa tot ceea ce urmează să se întâmple. Seamănă întrucâtva cu investițiile la bursă.

Petru știe să pescuiască. Hristos îi cere, însă, ceva mai greu decât să pescuiască, îi cere să aibă încredere. Este reversul a ceea ce cred unii oameni despre rugăciune. Ea nu este un automat al credinței și al împlinirii dorințelor. Nu există o formulă, o monedă magică, ce asigură, odată strecurată prin fanta unor cuvinte exacte, deschiderea harului divin.

O corabie obișnuită devine loc de întâlnire

Hristos urcă în corabia lui Simon și îl roagă să o depărteze puțin de la țărm, iar corabia pescarului devine astfel, pentru câteva clipe, locul din care se vestește Cuvântul lui Dumnezeu. Una dintre imaginile discrete și frumoase ale acestei Evanghelii este aceasta, că Dumnezeu nu caută mai întâi un loc spectaculos, ci intră în spațiul concret al vieții omului.

Corabia nu este un templu, iar Petru nu este un teolog. Este un pescar obosit, cu barca goală, aflat după o noapte fără rezultat. Totuși, tocmai acolo se produce întâlnirea. S-ar putea ca și aceasta să fie una dintre dificultățile noastre atunci când ne apropiem de credință. Așteptăm să găsim un loc ideal pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Dar nu suntem toți Petrache Lupu, să vină Dumnezeu în lumină orbitoare, cu părul până în pământ și un parfum incredibil de plăcut, după cum mărturisea ciobanul de la Maglavit. Evanghelia ne arată că El poate intra în corabia vieții noastre exact așa cum este ea, cu oboseală, întrebări, eșecuri și lucruri neterminate.

„Mână la adânc”

După ce termină de vorbit, Iisus îi spune lui Simon: „Mână la adânc și lăsați în jos mrejele voastre, ca să pescuiți”. Porunca este surprinzătoare tocmai pentru că vine după o noapte de eșec. Petru nu primește promisiunea că va reuși. Primește doar un cuvânt căruia trebuie să-i răspundă. „Mână la adânc” poate fi citit, dincolo de imaginea pescuitului, ca o invitație adresată omului care a învățat să trăiască la suprafață.

Există o formă de viață în care ne mulțumim cu ceea ce este imediat, verificabil și controlabil. Ne facem treaba, ne plătim facturile, ne îndeplinim obligațiile, ne construim mici forme de confort și încercăm să nu ne punem întrebări prea incomode. Dar omul nu trăiește numai din lucrurile pe care le poate măsura. Mai devreme sau mai târziu, fiecare ajunge la propriul său „adânc”. Are o pierdere, îl străbate o neliniște, o întrebare despre sens, o relație care se destramă. O vinovăție pe care nu o mai poate ascunde umbrește și roade precum cariul în lemn. Se iscă astfel un gol pe care succesul nu mai reușește să-l umple. Acolo începe, uneori, adevărata căutare.

„Toată noaptea ne-am trudit”

Răspunsul lui Simon este una dintre cele mai omenești replici din Evanghelie. „Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins”. În spatele acestor cuvinte se află oboseala celui care nu mai are argumente, dar încă mai are o ultimă disponibilitate de a asculta. Simon nu ascunde realitatea. Nu spune că totul a mers bine și nici nu transformă eșecul în succes printr-o formulă optimistă. Spune adevărul: am muncit și nu am reușit. Apoi adaugă: „Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”.

Aici se produce schimbarea. Nu pentru că Petru ar fi devenit brusc sigur de rezultat, ci pentru că acceptă să facă un lucru pe care experiența lui nu îl mai justifică, dar cea trăită alături de Iisus, da.

Credința nu este întotdeauna certitudinea că mreaja se va umple. Uneori este puterea de a o arunca din nou, după ce ai văzut-o întorcându-se goală.

Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Augustin, umăr la umăr

Pescuirea minunată capătă o profunzime aparte atunci când o privim prin ochii a doi mari interpreți ai tradiției creștine, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Augustin. Apelăm din nou la ei, căci înțelepciunea și înțelegerea oemenească este limitată.

La Sfântul Ioan Gură de Aur, chemarea pescarilor devine imaginea unei transformări a întregii existențe. În comentariul său la chemarea apostolilor, el observă că aceștia renunță la ceea ce aveau în urmă pentru a primi o altă misiune.  Pescuitul nu mai privește peștele, ci omul, iar munca lor dobândește o finalitate spirituală. Nu este vorba, în această perspectivă, despre disprețuirea meseriei lor. Dimpotrivă, Hristos pornește de la ceea ce ei știu deja să facă și transformă această experiență într-o imagine a unei vocații noi. Pescarul devine astfel omul care scoate din adânc ceea ce este în primejdie să se piardă.

Sfântul Augustin privește aceeași imagine dintr-un alt unghi și pune în legătură pescuirea din Evanghelia după Luca cu pescuirea relatată de Ioan după Înviere. Prima pescuire se petrece la începutul lucrării publice a lui Hristos, iar cea de-a doua, după Înviere. Pentru Augustin, diferența dintre ele are o semnificație eclezială profundă.

Două pescuiri minunate

În prima pescuire, mreaja se rupe, iar cele două corăbii sunt încărcate până aproape de scufundare. Augustin vede aici imaginea Bisericii aflate în istorie, în care binele și răul coexistă încă, urmând ca despărțirea lor să se producă la sfârșit. În pescuirea de după Înviere, mreaja nu se mai rupe, iar peștii sunt prinși de partea dreaptă. Este imaginea Bisericii în împlinirea ei, când ceea ce acum se află amestecat va fi, în cele din urmă, separat și adus la liman.

Cele două interpretări se întâlnesc într-un punct esențial. Pescuirea nu vorbește numai despre succes, ci despre transformarea omului prin întâlnirea cu Hristos.

Ioan Gură de Aur privește mai ales schimbarea celui chemat; Augustin privește drumul comunității care se naște din această chemare. Unul ne apropie de Petru, simbol al umanității, celălalt ne deschide perspectiva asupra Bisericii. Împreună, ei ne ajută să înțelegem că minunea nu se termină atunci când mreaja se umple. De fapt, abia atunci începe adevărata întrebare. Ce vom face cu ceea ce am primit?

Minunea începe cu un gest simplu

Evanghelia spune că, după ce au aruncat mrejele, „au prins mulțime mare de pești”, iar mreaja începea să se rupă. Nu trebuie să transformăm această întâmplare într-o promisiune că fiecare efort al nostru va fi răsplătit prin succes. Evanghelia nu este un manual de prosperitate și nici credința nu este o tehnică prin care putem obliga realitatea să ne ofere ceea ce dorim. Minunea are aici un alt sens.

Petru descoperă că ascultarea poate deschide o posibilitate pe care calculele sale nu o mai vedeau. Iar această descoperire nu îl face triumfător, ci îl face să se vadă pe sine mai limpede. Aceasta este una dintre cele mai frumoase răsturnări ale textului. Atunci când mrejele se umplu, Petru nu se laudă cu priceperea lui. Se pleacă în fața măreției, copleșit. Când vede minunea, Simon Petru cade în genunchi, în fața lui Iisus și spune: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”.

La prima vedere, reacția lui pare neașteptată. Tocmai a primit ceea ce își dorea, iar răspunsul lui nu este triumful, ci smerenia. Dar poate că acesta este unul dintre semnele întâlnirii autentice cu Dumnezeu. Omul nu se simte mai mare, ci începe să se vadă mai adevărat.

Lumina nu ne face să ne imaginăm mai importanți. Dimpotrivă, ne arată și ceea ce preferam să nu vedem. Petru nu fuge pentru că este nevrednic, ci tocmai pentru că a înțeles că înaintea lui se află ceva mai mare decât puterea lui de înțelegere. Iar Hristos nu îi răspunde cu reproșul pe care l-ar fi putut aștepta un om care își recunoaște greșelile. Îi spune: „Nu te teme”.

„Nu te teme”

Poate că acestea sunt cele mai importante două cuvinte ale întregii pericope. Nu te teme. Le auzim de la părinți, atunci când facem primii pași, dar nu ni le amintim. Le spunem copiilor noștri și ni le spunem nouă în momente de cumpănă. Nu te teme, nu pentru că viața va deveni de aici înainte simplă. Nu pentru că Petru nu va mai greși și nici pentru că toate mrejele vor fi întotdeauna pline. Ci pentru că frica nu trebuie să fie ultimul cuvânt al existenței.

Hristos nu îi spune lui Petru că va înțelege totul. Îi spune: „De acum înainte vei fi pescar de oameni”. Cu alte cuvinte, nu îi oferă o explicație completă, ci îi oferă o direcție. Poate că și noi cerem adesea de la credință exact ceea ce Petru nu primește, garanții, explicații, hărți pentru fiecare etapă a drumului. Evanghelia oferă însă altceva. O întâlnire, un cuvânt, un sens și o direcție.

Pescar de oameni

Expresia „pescar de oameni” poate părea îndepărtată de limbajul nostru, dar sensul ei este surprinzător de actual. A fi pescar de oameni nu înseamnă a-i manipula pe ceilalți, a-i convinge cu orice preț sau a-i transforma în adepții propriilor noastre idei. Înseamnă, mai degrabă, să devii omul prin care altcineva poate ieși dintr-un adânc în care se simțea pierdut. Uneori, o astfel de mreajă poate fi un cuvânt spus la timp. Alteori, poate fi iertarea oferită celui care nu mai spera să fie iertat. Poate fi răbdarea față de un om dificil, prezența lângă cineva singur sau capacitatea de a nu întoarce răul cu rău.

Există oameni care nu vor rosti niciodată un discurs despre credință, dar prin felul în care trăiesc pot face credința inteligibilă pentru cei din jur. Aceștia sunt, într-un sens profund, pescari de oameni.

Mreaja care se rupe și omul care cere ajutor

Un detaliu al Evangheliei merită să rămână în memoria noastră. Mreaja se umple atât de mult, încât începe să se rupă. Petru le face semn tovarășilor din cealaltă corabie să vină în ajutor. Minunea nu îl transformă într-un om autosuficient. Dimpotrivă, tocmai abundența îl învață că nu poate duce singur ceea ce i-a fost încredințat.

Scena este importantă și pentru lumea noastră, în care independența este adesea confundată cu forța. Ne place să credem că omul puternic este cel care nu are nevoie de nimeni. Evanghelia propune o altă măsură. Uneori, maturitatea înseamnă să știi când trebuie să chemi cealaltă corabie. Credința nu ne scoate din comunitate și nu ne transformă în insule. Ea ne învață să recunoaștem că există poveri pe care le putem duce numai împreună.

Două pescuiri și un singur drum

Aici perspectiva Sfântului Augustin devine din nou esențială. Prima pescuire, cea din Evanghelia lui Luca, destinată duminicii de azi, a XVIII-a după Rusalii, se petrece în timpul lucrării pământești a lui Hristos. A doua, relatată de Ioan, se petrece după Înviere, când ucenicii se află din nou pe mare și, asemenea primei nopți, nu prind nimic. Hristos le spune să arunce mreaja de partea dreaptă, iar ei prind 153 de pești mari, fără ca mreaja să se rupă. Pentru Augustin, această paralelă nu este întâmplătoare.

Prima pescuire vorbește despre Biserica aflată în istorie, unde binele și răul se găsesc încă împreună, asemenea peștilor prinși în aceeași mreajă. Mreaja care se rupe devine imaginea tensiunilor și rupturilor care apar în istoria comunității creștine. A doua pescuire privește spre împlinire. Mreaja nu se mai rupe, iar peștii sunt prinși de partea dreaptă, imagine a celor care vor fi descoperiți în plenitudinea vieții viitoare.

Augustin vede, așadar, în cele două scene nu două minuni care se repetă, ci două momente ale aceluiași drum. Etapele lui sunt chemarea și împlinirea, timpul și veșnicia, Biserica aflată în călătorie și Biserica ajunsă la liman. Iar între ele se află omul, cel care încă aruncă mreaja și încă poate greși. Este și cel ce încă are nevoie de ceilalți, încă învață să aibă încredere.

Ioan Gură de Aur: Dumnezeu nu caută oameni perfecți

Sfântul Ioan Gură de Aur ne ajută să vedem un alt lucru important. Hristos nu îi cheamă pe apostoli după ce aceștia au devenit oameni desăvârșiți. Îi cheamă în mijlocul vieții lor obișnuite. Îi găsește în meseria lor, în oboseala lor, în limitele lor și în felul lor imperfect de a înțelege lucrurile. Tocmai această alegere face chemarea atât de apropiată de experiența umană.

Dumnezeu nu așteaptă ca omul să devină mai întâi ceea ce trebuie să fie și abia apoi să îl cheme. Chemarea este și începutul transformării. Ioan Gură de Aur insistă asupra răspunsului prompt al apostolilor la chemarea lui Hristos. Ei lasă în urmă ceea ce aveau și Îl urmează, fără să știe ce vor avea.

Această renunțare nu trebuie înțeleasă doar ca abandon al unor bunuri materiale. Există lucruri pe care trebuie să le lăsăm în urmă fără să le putem pune într-un bagaj. Ar fi orgoliul, resentimentul, nevoia de control, imaginea pe care vrem cu orice preț să o păstrăm despre noi înșine. Poate că acestea sunt cele mai grele mreje de lăsat.

Ce înseamnă să lași totul?

La sfârșitul pericopei, Evanghelia spune despre Petru, Iacov și Ioan că „au tras corăbiile la țărm și, lăsând toate, au mers după El”. Este din nou una dintre acele propoziții evanghelice pe lângă care putem trece prea repede. „Lăsând toate” nu înseamnă că fiecare om este chemat să-și abandoneze familia, profesia sau responsabilitățile. Înseamnă că nimic din ceea ce posedăm nu trebuie să ajungă să ne posede în întregime.

Omul poate avea o casă fără ca acea casă, la rândul ei, să devină centrul lumii lui. Poate avea o profesie fără să-și reducă întreaga identitate la ea. Poate avea succes fără să creadă că succesul îl face superior altora. De aceea este util să ne întrebăm adesea ce suntem, și nu cine suntem. Astfel, nu ne vom confunda cu rolurile pe care le îndeplinim de-a lungul vieții.

A lăsa totul poate începe, uneori, cu un gest interior. Să lași jos, să ignori ceea ce te împiedică să răspunzi unei chemări mai profunde.

Credința nu promite o viață fără nopți

După întâlnirea cu Hristos, Petru nu intră într-o existență fără dificultăți. Dimpotrivă, drumul lui va trece prin teamă, îndoială, cădere și întoarcere. Aceasta este poate una dintre cele mai importante corecturi pe care Evanghelia le aduce imaginii moderne despre credință. Nu e nici orbire, nici renunțare la personalitate, nici panaceu.

Credința nu este o garanție că nu vom mai avea nopți în care mrejele rămân goale. Este promisiunea că acele nopți nu sunt ultimul cuvânt. Există eșecuri care ne învață modestia, pierderi care ne redeschid spre ceilalți și întrebări care ne obligă să coborâm mai adânc decât am fi făcut-o în zilele liniștite. Uneori, tocmai ceea ce ne-a golit mreaja ne pregătește pentru o altă formă de pescuire.

O credință care începe la capătul puterilor

Probabil acesta este motivul pentru care Pescuirea minunată rămâne atât de vie după două milenii. Nu pentru că ne promite că vom avea întotdeauna ceea ce dorim, ci pentru că vorbește despre momentul în care omul descoperă că nu este întotdeauna suficient pentru el însuși. Petru știa să pescuiască, știa când să iasă pe lac, cum să arunce mreaja și cum să lucreze împreună cu ceilalți. Și totuși, într-o acea dimineață, a aflat că există un adânc pe care priceperea sa nu îl poate măsura. Acolo începe credința. Nu la capătul inteligenței, ci la capătul autosuficienței. Nu atunci când avem toate răspunsurile, ci atunci când acceptăm că întrebarea despre sens este mai importantă decât confortul de a nu o pune.

În loc de încheiere, să mai aruncăm o dată mreaja

Poate avem, fiecare dintre noi, la un moment dat, o mreajă goală. Un proiect în care am investit totul și care nu a rodit, o relație care nu a putut fi salvată. Ne-am trezit cu o profesie care nu ne mai spune nimic. Rugăciunea pare că nu ajunge nicăieri și o întrebare nu găsește răspuns.

Evanghelia nu îi spune omului că toate acestea sunt simple și nici că orice încercare repetată va produce miraculos rezultatul dorit. Îi spune însă ceva mai profund, să nu confunde o noapte fără pește cu sfârșitul drumului.

Este posibil ca o astfel de dimineață să nu arăte așa cum ne-am imaginat. Mreaja să nu se umple în felul în care am sperat, iar răspunsul să fie altul decât cel așteptat. Dar există un moment în care cineva ne spune: „Mână la adânc”. Iar răspunsul nostru să înceapă asemenea lui Petru: „Toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins”. Și apoi, după o clipă de tăcere, să putem spune: „Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”.

Cine știe, aceasta ar putea fi chiar una dintre cele mai simple definiții ale credinței. Să mai arunci o dată mreaja, nu pentru că ești sigur de rezultat, ci pentru că ai învățat în cine să-ți pui încrederea.