Augustin Buzura, 88 de ani de la nașterea romancierului. Întoarcerea acasă prin memoria familiei, cu povești de viață la limita suprarealismului

Uneori, înainte ca o experiență să devină literatură, ea trebuie mai întâi să fie trăită. Pentru Augustin Buzura, materia primă a marilor sale romane s-a aflat în jurul casei de la Berința: în sărăcia unei copilării petrecute în anii războiului, în frica din serile în care satul era străbătut de zvonuri și mașini ale Securității, în poveștile oamenilor și în cărțile ascunse prin poduri.

Viața prozatorului a avut propriile ei întorsături de roman. Un copil de țăran a ajuns medic, dar a ales literatura. A dormit pe o masă într-o cameră improvizată și a intrat într-o lume în care fiecare cuvânt putea avea consecințe. A devenit unul dintre scriitorii incomozi ai comunismului și, mai târziu, unul dintre oamenii care au încercat să așeze cultura română într-un dialog mai larg cu lumea.

Cartea Danei Gagniuc-Buzura recuperează tocmai această geografie umană a începuturilor. Nu este doar povestea unui scriitor, ci și povestea unei familii care a păstrat, cu discreție, urmele unei vieți devenite patrimoniu literar. Dincolo de carte este memoria unei familii. Am rugat-o pe Dana Gagniuc-Buzura să treacă acest prag al reconstituirii afective. Prilejul a fost tocmai aniversarea a nașterii sale.

„În 22 septembrie se împlinesc 88 de ani de la nașterea romancierului Augustin Buzura, numit de critica literară „scriitorul conștiință al epocii” într-o vreme în care un cuvânt nepotrivit te putea trimite după gratii. Fiind incomod pentru regimul comunist, a fost permanent urmărit, șicanat și amenințat de Securitate. Tirajele cărților sale se epuizau rapid, se vindeau pe sub mână ori circulau în regim de samizdat” amintește ea o realitate a acelor vremuri. Una care, pe alocuri, pare să se recontureze.

Berința, locul de unde prozatorul nu a plecat niciodată

Izvoarele literaturii lui Augustin Buzura pot fi căutate în lumea în care s-a format. Satul transilvănean de la mijlocul secolului trecut, războiul, mineritul, istoriile familiei și oamenii întâlniți în copilărie au lăsat urme în romanele sale.

Dana Buzura-Gagniuc pornește tocmai de aici. În volumul Buzura la Berința. Locul de unde n-a plecat niciodată, apărut în 2024 la Editura Școala Ardeleană, ea recompune copilăria, adolescența și tinerețea unchiului său din perspectiva familiei. Poveștile bunicii, mărturiile mamei sale și scrisorile lui Augustin Buzura către părinți se întâlnesc cu documentele cercetate de autoare. În această reconstituire, satul nu este doar un decor, ci devine o adevărată hartă a operei.

„Adesea, descoperirea izvoarelor epicului unui prozator poate fi mai captivantă decât chiar lectura romanelor lui. Lumea satului transilvan de mijloc de secol XX, războiul, amprenta mineritului, elementele de istorie a familiei, mitologia spațiului în care a trăit, influența unor oameni fabuloși – au constituit surse de inspirație pentru opera marelui prozator. Multe dintre personajele cu istorii spectaculoase și multe dintre locurile bizare din sat își găsesc corespondent în romanele sale” precizează nepoata romancierului.

Copilăria între sărăcie, război și o ambiție fără odihnă

Drumul lui Augustin Buzura începe într-o familie de țărani din Berința. Copilăria a fost austeră, iar războiul a adus peste această lume o frică pe care avea să o poarte multă vreme. Pentru a ajunge la școală, copilul străbătea kilometri întregi prin pădure. Iernile erau grele, iar mama sa îl însoțea dimineața cu felinarul până la ieșirea din sat. În jur erau lupi și mistreți.

„A fost copil de țăran. A plecat spre lume dintr-un sat din nordul țării, de pe „ulița Dâmburilor din Berința Maramureșului”, iar sacrificiile despre care el vorbește adesea în interviurile și-n mărturisirile sale par desprinse din filme suprarealiste. O poveste de viață tulburătoare, o copilărie marcată de sărăcie și de greutăți uriașe în plin război într-un sat din Ardealul de Nord, o lume populată cu personaje bizare, o mamă hotărâtă să-și facă «pruncii domni » și o teribilă încrâncenarea de a-și depăși condiția reprezintă elemente care au marcat opera și traseul literar al scriitorului” readuce Dana Gagniuc Buzura în atenție coordonatele epocii.

Frica a intrat în literatură

În aceeași copilărie există și episodul soldaților ruși care au intrat în casa familiei și au tras asupra icoanelor. Experiențele acestea nu explică singure literatura lui Buzura, dar alcătuiesc o parte importantă din lumea afectivă și morală din care avea să se nască proza sa.

Frica nu a rămas doar o amintire a copilăriei. În casa familiei Buzura au fost ascunși oameni căutați de Securitate, iar în pod au fost ascunse cărți considerate periculoase pentru regimul anilor ’50. Despre toate acestea și multe altele, povestește Dana Gagniuc Buzura.

„«Am trăit printre nebuni », spunea adesea Augustin Buzura, referindu-se la oamenii care veneau la preotul din vecini, care-i vindeca prin forța rugăciunii. Pe mulți dintre ei îi ducea noaptea la biserica de piatră și-i aducea vindecați. Pe sub fereastra casei vechi, era o cărare pe care urcau tot felul de oameni, unii nebuni, unii grav bolnavi, spre preotul Gheorghe Gheție, un om cu o bibliotecă imensă, cu o cultură spectaculoasă, care i-a cultivat apetitul pentru lectură. «Ai grijă să nu te prindă nebunii popii », îi spunea mama sa micului Augustin.

A fost apoi, frica de război, de soldații ruși care au intrat cu forța în casă și-au mitraliat icoanele de pe pereți. Era foarte mic și, de spaimă, a fugit de-acasă și s-a ascuns într-un gard din tufe și spini care mărginește ulița ce pornea din dreptul casei. Mama sa l-a căutat ore în șir, l-a strigat disperată crezând că a fost împușcat. După o vreme, când soldații au plecat, el a ieșit din gard și i-a spus mamei sale că s-a ascuns de soldați” încheie ea un episod cinematografic de mare impact.

Secvențe ca de film, când viața bate filmul

Iernile din Maramureșul acelei epoci însemnau nu doar ninsori abundente, ci și tovarăși de drum mai puțin prietenoși.

„A conviețuit cu lupii. Mergea la școală pe jos cincisprezece kilometri prin pădure, cu zăpezi până la brâu, printre lupi și mistreți. Eforturile pe care mama lui le-a făcut pentru ca micul Augustin să meargă la școală sunt greu de imaginat. Ca să meargă la gimnaziu în Copalnic-Mănăștur la școala care acum îi poartă numele, trebuia să urce dealul și să treacă prin Pădurea Mânânțușului. Iernile erau teribile, pădurea era plină de lupi și de mistreți, iar mama sa îl conducea cu felinarul în fiecare dimineață, până la ieșirea din Berința. «Stăteam și-i făceam cu mâna până nu-l mai vedeam» povestea Ana Buzura” continuă nepoata derularea unui scenariu în căutare de producător.

„În podul casei familiei Buzura au fost ascunși multe nopți chiaburii din vecini care erau căutați de Securitate. După ce urcau, scara de la pod era luată, ca, dacă vine cineva să verifice, să nu pară nimic suspect. Teama de nopțile în care circulau mașinile Securității prin sat, de ușile care se închideau mereu cu chei mari și grele l-a urmărit toată viața” punctează ea și pentru o clipă suntem smulși violent din mirajul filmului posibil și atât de necesare pentru conservarea memoriei.

În această lume, tăcerea devenea uneori o formă de protecție. Oamenii învățau să vorbească puțin, să se înțeleagă din priviri și să păstreze ceea ce nu putea fi spus.

Dana Buzura-Gagniuc identifică astfel de experiențe și în literatura unchiului său. Unele istorii de familie, personaje sau locuri își găsesc ecouri în romanele sale, fără ca această corespondență să însemne o simplă transcriere a realității.

Cărțile ascunse, memoria care a supraviețuit

Unul dintre episoadele cu puternică încărcătură simbolică este cel al cărților ascunse în casa familiei. Volumele preotului Gheorghe Gheție au fost adăpostite în pod, iar o parte dintre ele au fost îngropate în pământ pentru a nu ajunge în mâinile autorităților.

Pentru copilul care avea să devină scriitor, cartea nu era, așadar, un obiect obișnuit. Ea putea fi în același timp hrană intelectuală, obiect al dorinței și motiv de teamă.

În acest univers s-a format și pasiunea pentru lectură a lui Buzura. Preotul Gheorghe Gheție, un om cu o cultură impresionantă, a contribuit la apropierea sa de cărți și de lumea ideilor.

A fost redactor apoi secretar general de redacție la revista Tribuna, iar în 1990 a  înființat la București Fundația Culturală Română, o entitate prin care-și propunea să promoveze cultura românească în lume.

Pentru trei dintre romanele sale: Absenții, Fețele tăcerii și Vocile nopții a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, iar în 2009, Ministerul Culturii i-a acordat Premiul Opera Omnia.

A inițiat la Baia Mare, Cursurile de Cultură și Civilizație Românească, care s-au desfășurat timp de zece ani. De aici s-au născut povești spectaculoase, prin participanții din toată lumea, cultura noastră, literatura, tradițiile românești ajungând în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.

În 1999, Fundația Culturală Română reușește coagularea unui important nucleu de intelectuali și de instituții pentru ca România să participe la cea de-a XXXIII-a ediție a SMITHSONIAN FOLKLIFE FESTIVAL, o splendidă poveste desfășurată în Washington D.C. sub genericul „România – Porți deschise”. Despre spectaculoasa prezență a României la festival, în presa americană au apărut peste cinci sute de articole.

În 2003, Fundația Culturală Română trece în subordinea președinției României. Este îndepărtat de Traian Băsescu, în 2004, fără a i se permite nici măcar dreptul la concediu. Cu toate acestea, reușește să mențină editarea revistei „Cultura” până în 2015.

Ce fel de cărți a scris Buzura

Cel mai des cuvânt utilizat de critica literară în ceea ce privește opera lui Augustin Buzura este conștiința. Romanele sale sunt drame psihologice ale oamenilor apăsați de vremuri, ale intelectualilor încorsetați în rigorile unei epoci nedrepte. Sunt fresce sociale, sunt tablouri ale satului transilvănean frământat de drama colectivizării, ori sunt decupaje ale mediului muncitoresc măcinat de tarele comunismului. Curajul cu care a încondeiat regimul i-a creat multe probleme. Era permanent urmărit de Securitate, cărțile sale stăteau luni în șir în sertare înainte de a fi publicate, iar „Absenții” i-a fost retras din librării imediat ce a obținut Premiul „Ion Creangă” al Uniunii Scriitorilor din România. 

La colțul străzii unde locuia în Cluj-Napoca, staționa adesea o mașină cu „doi îndrăgostiți”, care erau de fapt doi dintre securiștii care-l urmăreau. Telefonul îi era ascultat, casa supravegheată și avea microfon până și în lesa câinelui.

De la diploma de medic la destinul literar

Augustin Buzura a absolvit Medicina, dar nu a urmat profesia medicală. Alegerea literaturii nu a fost una lipsită de riscuri. După facultate, a ajuns dactilograf la Uniunea Scriitorilor din Cluj. Pentru o perioadă a locuit în condiții improvizate și a dormit chiar pe o masă peste care așeza o ușă, pentru a-și face un pat.

Studiile medicale nu au fost însă pierdute. Cunoștințele de psihiatrie aveau să-i fie utile în construcția personajelor și în explorarea mecanismelor interioare ale oamenilor pe care îi va așeza în romanele sale. A ales literatura, dar medicina a rămas, într-un fel, în literatura lui.

„Deși a fost medic psihiatru, nu a profesat medicina, ci a ales literatura și publicistica, asumându-și riscurile unei profesii aflate în permanentul focus al cenzurii. După absolvirea facultății, s-a angajat ca dactilograf la Uniunea Scriitorilor în Cluj. Acolo a locuit timp de șase luni, pentru că n-avea locuință în Cluj. A dormit pe o masă, peste care punea o ușă ca să-și încropească un pat.

Sora scriitorului

În Maramureșul natal, a mai rămas o parte din familia scriitorului. Sora sa, Maria Dârloica-Buzura, născută în 1943, locuiește în Berința, unde a fost învățătoare timp de 39 de ani. Este mama Danei Gagniuc Buzura, care a devenit intermediarul nostru în demersul de recuperare a unui romancier prea devreme înlăturat din dezbaterile despre roamnul românesc contemporan.

„Și acum, după atâția ani de când nu mai sunt la catedră, elevii mai vin la mine să ne amintim împreună de povești, de momente, de istorii ale satului. Îmi amintesc cum Augustin îmi recomanda ca, măcar atunci când merg la medici, să spun cine sunt. Nu aveam curajul. «Tu pierzi», zicea. Mulți dintre medicii de la Spitalul Județean „Dr. Constantin Opriș” din Baia Mare au fost colegi cu el. Mulți dintre oamenii din sat, dintre prieteni ori cunoscuți, dacă aveau probleme medicale și mergeau la vreun spital din Cluj, apelau la el să-i pună în legătură cu medicii. I-a ajutat pe toți” a mărturisit în exclusivitate pentru News Edge sora prozatorului.

Maria Buzura, sora care a păstrat memoria familiei

O parte importantă a poveștii vine, așadar, de la Maria Dârloica-Buzura, sora prozatorului. După o viață la catedră, în Berința, ea a rămas legată de comunitatea în care s-au format cei trei frați. Maria a păstrat scrisorile lui Augustin încă din adolescență. Prima îi fusese trimisă în 1957, când el se afla la Cluj, în perioada admiterii la facultate.

Scrisorile au devenit, peste decenii, documente ale unei existențe care nu semăna deloc cu imaginea ulterioară a marelui scriitor. În ele apar lipsurile studentului, grijile pentru părinți și momentele în care nu avea bani nici pentru lucrurile cele mai simple.

Memoria familiei a conservat astfel nu doar imaginea prozatorului consacrat, ci și fragilitatea tânărului care își construia drumul.

„De multe ori, când veneau inspecții la școală la Berința, unii dintre inspectori spuneau «Aici predă sora lui Augustin Buzura.» Eram foarte mândră de asta”, mai spune sora sa.

Arhiva de familie

„Mama își amintește de copilăria lor austeră, de sacrificiile făcute de părinți pentru a-i putea ține la școală pe cei trei frați, precum și de respectul pentru carte și pentru intelectuali. »Augustin era mereu cu cartea, chiar și atunci când aveam de lucru, pentru că noi am muncit la câmp de mici. Uneori se ascundea ca să poată citi » povestește sora scriitorului.

Intuiția Mariei Buzura a avut un rol esențial în posibilitatea de a completa portretul scriitorului. Cartea fiicei sale nu ar fi avut atâtea dovezi, dacă nu ar fi fost inspirația mamei. E și aici împletirea unor destine care îzvorăsc toate din Maramureșul voievodal.

«Eu am avut o presimțire că nu trebuie să arunc scrisorile lui, deși eram foarte tânără, când le-am primit. N-aș putea să definesc sentimentul, dar am știut că scrisorile lui Augustin trebuie păstrate și că vor deveni importante într-o zi. Aveam paisprezece ani în 1957, când Augustin a trimis prima scrisoare, pe care eu le-am citit-o părinților. Era la Cluj, stătea pentru câteva zile într-un cămin studențesc, pe perioada admiterii la facultate. Am păstrat cât s-a putut din corespondența cu el. Îmi pare rău că schițele desenelor lui s-au pierdut, că hârtia pe care erau făcute efectiv s-a sfărmat. Desena foarte frumos și sculpta extraordinar. Făcea figurine din lut cu o ușurătate extraordinară. El a visat la început să devină sculptor » spune Maria Buzura.

Unchiu’ Augustin

Nepoata prozatorului, Dana Gagniuc-Buzura, managerul Revistei de Cultură Nord Literar din Baia Mare, prezintă în cartea sa copilăria, adolescența și tinerețea scriitorului din perspective inedite. Este aceea a mamei sale, Anuca Buzura, a familie și evident, cea a autoarei. Ea pornește de la poveștile pe care le știa de la bunica ei, de la mărturisirile mamei sale, precum și de la scrisorile pe care el le-a trimis părinților în perioada în care era student la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. Autoarea cărții identifică oameni, spații, locuri, elemente de mitologie locală care se regăsesc în cărțile lui Augustin Buzura. Similitudinile sunt multe și relevante. Cartea a obținut, în 2025, Premiul „Marian Papahagi” al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.

La lansarea cărții, au fost prezente multe dintre personajele despre care autoarea vorbește în carte, vecini și prieteni care l-au cunoscut pe Augustin Buzura și care au venit cu amintiri și povești din istoria satului. 

„După plecarea lui unchiu’ Augustin, ne-am trezit cu toții din familie cu un tezaur de documente, de corespondență, de manuscrise, de povești neterminate. Jurnalul, caietele sale, însemnările sale sunt încă nepublicate. Sigur, că ne-am întrebat ce e de făcut? Nimic nu trebuia să se piardă. A trebuit să treacă o vreme până mi s-au limpezit ideile legate de cum voi valorifica literar informațiile, poveștile, sentimentele.

O carte care a început din readcția revistei Nord Literar

Venirea la Nord Literar în toamna lui 2022 a însemnat reîntâlnirea cu poetul și jurnalistul Gheorghe Pârja, unul din marii prieteni ai lui Augustin Buzura. „Lui i-am spus multe dintre poveștile de acasă, cu care crescusem, care în copilărie mi se păreau obișnuite. Făceau parte din prezentul meu. Mama Bună povestea firesc despre drumurile teribile prin nămeți, prin pădure, cu felinarul printre lupi și mistreți, pentru ca micul Augustin să ajungă la școală. Tot ea povestea cum soldații ruși au tras o rafală de gloanțe în icoanele din casa lor și cum, micul Augustin s-a ascuns de teama lor și n-a fost găsit câteva ore. Și foarte multe altele” mărturisește Dana Gagniuc Buzura.

Generozitatea lui Gheorghe Pârja e cunoscută în lumea literară. Lui i se datorează un splendid festival de literatură, unde a participat, la un moment dat și Nichita Stănescu, alături de cei mai importanți scriitori ai vremii.

„El m-a încurajat să le scriu așa cum simt și s-a născut o carte fără o rețetă anume, care aproape că s-a scris singură” mărturisește scriitoarea.

Augustin Buzura și o posibilă descendență bbritanică

Sigur, am făcut niște cercetări la Arhivele Naționale, pentru a afla genealogia familiei Buzura, pentru a încerca să elucidez în special istoria străbunicii din Cavnic – Onița lui Ciupei – un personaj interesant, care se spune că a fost dezmoștenită din pricina unei povești de dragoste cu un inginer englez venit la retehnologizarea minelor din Cavnic” începe nepoata sciiitoare un nou episod din filmul care ar putea fi viața lui Augustin Buzura.

„Se presupune că Ilie Buzura, bunicul meu, este fiul nelegitim al acestui inginer. Poveștile nu sunt foarte clare, însă un lucru e limpede. Între Onița și fiul ei Ilie n-a fost o relație bună, ca și cum copilul născut din acea iubire ar fi vinovat pentru deteriorarea relației ei cu familia. Când era copil, ea l-a trimis de-acasă la lucru în Berința, unde și-a întemeiat o familie cu Ana Micle din Copalnic. Tinerii s-au stabilit la o mătușă de-a ei, căreia îi murise fiica. Povestea acestei fete, moartă în condiții ciudate, aruncată într-o fântână, se regăsește în Vocile nopții” amintește nepoata scriitorului. Toate aceste amănunte detașează secvențe care depășesc funcția de plan secund.

O casă în care literatura se întâlnea cu istoria

Dana Gagniuc-Buzura conturează episoade din copilărie, din perioada în care Augustin Buzura venea acasă la Berința. „Intelectualitatea vremurilor acelora avea un parfum aparte. Dascălii erau nuclee de cultură și de spiritualitate în comunitate, iar solidaritatea lor era o poveste cu totul specială. Din cuvinte puține – pentru că era riscant să vorbești prea mult – din gesturi și din priviri, oamenii de mare calitate se înțelegeau, vibrau la unison, citeau aceleași cărți, simțeau la fel” spune ea.

Simpla enumerare aduce câteva nume re referință. „La noi în casă au venit intelectuali de cea mai aleasă fibră, de la Mircea Zaciu și Mircea Iorgulescu, până la Vasile Igna și Romulus Guga. De la Viorica Mării, sora lui Dumitru Radu Popescu, până la vârfuri ale culturii maramureșene precum Mircea Marian, Mircea Bochiș, Gheorghe Pârja ori Aurel Șanta. Oameni-esență. Ascultam din bucătărie ecourile dialogurilor lor și eram fericită, fără să fi înțeles ceva. Oricum, eram prea mică. Dar, mi se părea că știu totul, că de ei depinde destinul lumii. Poate nu greșeam prea mult”rememorează scriitoarea atmosfera furată din casa bunicilor.

Pentru copila care îi asculta, aceste întâlniri aveau ceva misterios. Nu le putea înțelege toate sensurile, dar intuia că oamenii aceia discutau despre lucruri importante. Era o lume în care cultura circula discret, uneori prin cuvinte puține. Într-o epocă în care libertatea de exprimare avea limite precise, prietenia intelectuală putea deveni și o formă de solidaritate.

Oameni – personaje –întâmplări

Dana Gagniuc Buzura a avut amabilitatea și marea generozitate de a ne oferi câteva episoade. Rostul lor este nu doar de a inventaria câteva fire narative. Ceea ce este mai important este ca, la capătul acestor fire, să redescoperim romanele prozatorului și teribila lor actualitate.

Cărțile ascunse

În podul șurii și-n podul casei au fost ascunși saci cu cărți, iar curtea casei, unde ani la rând a fost o holdă de porumb, tatăl scriitorului, Ilie Buzura a îngropat într-o noapte niște lăzi cu cărți de-ale preotului Gheorghe Gheție din vecini. Erau cărți importante, care ar fi putut deranja regimul anilor ’50. În Fețele tăcerii, Augustin Buzura inserează un episod inspirat din aceste povești. „În 1953, tata venise acasă însoțit de un preot. «Uite, îi spusese tatii, voi sunteți muncitori, tu ești fruntaș, ai avut o biografie clară, curată, la voi n-aș crede să vină. Am niște cărți, câteva lăzi, dacă nu le ascund, risc să rămân fără ele. Ține-le aici un timp, până le voi ști în siguranță, sau îngroapă-le, fă ce știi.”

Scriitorul a învins doctorul

„Vezi diploma?! Poți s-o pui la vacă în grajd!”

Când a terminat facultatea, a venit acasă cu diploma de medic, ca să i-o arate mamei sale, care și-a dorit cel mai mult ca fiul ei să devină doctor. „Vezi, mamă, diploma?! Poți s-o pui la vacă în grajd, că eu n-o să profesez niciodată medicina” a spus Augustin Buzura. El era deja hotărât să rămână în lumea literară. A recunoscut însă, că studiile de medicină l-au ajutat foarte mult în scrierea viitoarelor romane.

Povestea Perlei

Perla era fetița familiei de evrei care locuia în vecini de familia Buzura. Era frumoasă iar micul Augustin era îndrăgostit de ea și a sperat că vor putea fi salvați de la deportare. Dar nu s-a întâmplat, iar acest episod este descris în povestirea Clara din Capul Bunei Speranțe, primul său volum. De altfel, în acest volum, se regăsesc multe nume și toponimii preluate din satul său și din cercul său de prieteni.

S-a costumat în clovn ca să facă rost de bani

În clasa a șaptea a mers la singurul liceu din Baia Mare. Este actualul Colegiu Național „Gheorghe Șincai”. Vremurile erau teribile, iar familia asigura cu greu cele necesare pentru internat. Augustin a făcut reclamă la circ, pentru a-și face rost de bani. Episodul este redat de Dana Gagniuc-Buzura în cartea sa: „Aventura începutului șederii lui Buzura la internatul liceului din Baia Mare are, ca în majoritatea cazurilor, două variante: a sa și-a Mamii Bune.

Varianta lui Buzura despre circ e simplă: a căutat ceva de lucru în orele libere, ca să câștige un ban. «Nu mai spun că, după ce m-am mutat la internatul liceului, m-am angajat la circ. Am lucrat la Circul Krateyl. Mergeam cu un măgar și cu un ponei prin târg cu reclame. Făceam tot felul de tâmpenii de astea. »

Aceeași întâmplare din altă perspectivă

În schimb, varianta Mamii Bune era apocaliptică: «Mă duc în Baie să-i duc de mâncare, și-l cot, și-l cot… și nu-l aflu nicări. Văd în centru un om îmbrăcat ca la circ, cu un cap… p-atâta… » Întotdeauna ridica mâinile mult deasupra capului, cât să simuleze înălțimea coifului clovnului, care mergea pe stradă cu două cartoane atârnate de gât, unul în față, celălalt în spate, pe care scria informații pentru publicul dornic să meargă la spectacol. Așa era publicitatea pe-atunci, iar mesagerii erau urmați de o ceată de copii și de oameni care băteau străzile aiurea împreună cu ei. Nu era nimic regizat. Alaiul și, implicit, veselia erau spontane.

«Când m-o văzut, s-o spăriet, s-o întors și s-o așezat pe-o bancă. Și când s-o-ntors, tăți oamenii care erau după el o pticat». De fapt, erau câțiva bicicliști în spatele lui, care s-au speriat și au căzut când el a făcut o reverență ca să poată fugi de teamă ca Mama Bună să nu-l recunoască. N-a știut Mama Bună cine era sub masca de clovn, că de știa, nu-l ierta, pe loc l-ar fi luat pe sus, i-ar fi tras o mamă de bătaie acolo, în Centrul Vechi al Băii Mari, și l-ar fi dus la internat. Târziu de tot a aflat adevărul” încheie scritoarea episodul.

Scrisori din studenție

În cartea sa, nepoata scriitorului dedică un întreg capitol scrisorilor lui Buzura către părinți, din primii ani de studenție. Poate cea mai emoționantă parte a reconstituirii este cea construită în jurul corespondenței din acei ani. Scrisorile arată un tânăr care se confrunta cu lipsuri severe. Într-una dintre ele, trimisă înainte de Crăciunul anului 1957, Buzura îi scria surorii sale că trecea printr-o perioadă de sărăcie extremă.

Dincolo de aceste detalii, corespondența dezvăluie preocuparea pentru familie. Tânărul care nu avea bani pentru un drum acasă era preocupat, în același timp, să-i liniștească pe părinți și să nu-i împovăreze cu propriile probleme. „Mama n-a aruncat nimic din tot ce ținea de Buzura – scrisori, schițe, ilustrate poștale, așa cum n-a renunțat la numele Buzura nici după căsătorie. În tăcerea și-n discreția ei, simțea că totul trebuie păstrat, că e important, valoros. Târziu am aflat de scrisori și mult mai târziu am simțit că aș putea avea maturitatea de a le deschide. După ce au trecut niște ani de la plecarea lui Buzura, am construit o cronologie a lor, pentru că multe dintre ele sunt nedatate. În funcție de conținut și de analiza lor împreună cu mama, firul se conturează, povestea se leagă.

Mama se jena ușor când vorbea despre scrisori. «N-am aruncat niciuna, chiar dacă, în majoritatea lor, Augustin scrie lucruri triste, unele chiar jenante: că i s-au spart pantofii, că i s-a găurit paltonul, că n-a avut bani să se tundă. Poate, nici n-ar trebui spuse…» «Ba da, mami, ar trebui spuse». Frământările n-au fost nici puține, nici simple. A câștigat emoția celor o mie de povești care se leagă între ele, cu tot evantaiul de amintiri, care s-a deschis în momentul citirii scrisului aceluia frumos de pe paginile îngălbenite de vreme”.

Sinceritatea epistolară

Scrisorile reliefează o sărăcie teribilă în care trăia studentul Augustin Buzura în cămin, dar și o preocupare excesivă pentru sănătatea părinților. Cea mai tristă este cea de dinainte de Crăciunul lui 1957, când el era în anul I și nu avea bani să vină acasă de sărbători. Este adresată surorii sale, Maria, care era elevă în clasa a VIII-a.

„Mi-a căzut talpa de la amândoi pantofii așa că umblu cu bocancii unui prieten până nu știu când.

Pe urmă nu m-am tuns de la 7 nov. și nu m-am bărbierit nici nu știu de când neavând nici 5 bani.(…)

Pe urmă o să fac un Crăciun (și până în 24 ian. ce vin acasă) așa cum obișnuiam până acum când eram pe la Firiza sau la minieră, fără bani, fără mâncare sau haine, în cea mai sfântă mizerie, râzând de mine însumi și dormind.

Cu ce-i pot îmbucura pe bătrâni? Spune-le că o să primesc un costum de haine cât se poate de repede și că până la Anul Nou o să-l am.

La 1 ianuarie în noaptea revelionului iar o să stau acasă să dorm fiindcă n-am unde merge. (…)

Gândiți-vă numai atât că, în timpul când la geam o să vă vină colindători, când o să petreceți cu vecini, rude, îmbrăcați, sătui, eu… culcat într-un pat, netuns, neras, mă voi gândi cum petreceți și poate voi fi flămând și eu, atunci voi vrea ca să ies în stradă și voi fi nevoit să cer bocancii împrumut de la un coleg”.

Scrisorile schimbă astfel perspectiva asupra autorului consacrat. În locul scriitorului din manuale apare omul aflat la începutul drumului, cu nesiguranțele și lipsurile sale.

Ar fi trebuit să candideze la președinție

În capitolul Amintiri din prezentul meu, Dana Gagniuc-Buzura aduce în prim-plan momentul în care aflase că ar fi fost posibil ca unchiul său să candideze la președinție.

„O cunoșteam pe mama după chip și după mers când era supărată, mirată, furioasă. În duminica aceea era altfel: apăsată de ceva grav, important. Cum a intrat în casă, m-a chemat în camera mare, lucru foarte rar, să-mi spună ceva: «Mi-a spus Augustin să avem grijă cum ne comportăm, ce facem, pentru că e posibil să fim urmăriți, căutați. E foarte probabil să candideze la președinție.

M-a rugat să nu spunem nimănui. Nici copiii lui nu știu. Să nu cumva să-i spui lui frate-tău! ». «Nuuuuu! » Cum a ieșit mama din casă, l-am strigat pe frate-meu: «Dan, hai să-ți spun! » Am simțit că, dacă nu spun, explodez. Știam că el nu va spune nimănui și n-a spus. Am ținut secretul față de Ada( fiica prozatorului n.r.). În februarie 1992 făcea douăzeci de ani și se pregătea mare petrecere la ei acasă, pe strada Ponorului, nr. 8. Îi cântam, parte în glumă, parte serios, pentru că versurile se potriveau: «La castel, mâine va fi sărbătoare / Prințesa-mplinește ani douăzeci», într-o încercare de a verifica dacă știe și ea ce știam eu, dacă știind că tatăl ei ar putea deveni președintele țării, ei i s-ar cuveni titlul de prințesă. N-a dat niciun semn la mesajul ascuns în versuri și, după mulți ani, am aflat că într-adevăr nu știa.

Un scriitor se întoarce acasă prin memoria celor rămași

Povestea lui Augustin Buzura poate fi citită și ca o poveste despre locul din care un scriitor pleacă fără să se desprindă cu adevărat.

Berința a rămas în oameni, în istorii de familie, în nume, în locuri și în personaje. Unele dintre ele au trecut pragul ficțiunii și au dobândit o altă viață în romanele sale. La decenii distanță, Dana Buzura-Gagniuc face drumul invers. Pornește din cărți și se întoarce spre oamenii și locurile care le-au hrănit. Astfel, memoria familiei devine o altă cale de a-l înțelege pe Augustin Buzura: nu doar ca autor al unor romane despre o epocă apăsătoare, ci ca om format într-o lume în care frica, sărăcia, solidaritatea, lectura și dorința de a depăși condiția se întâlneau în aceeași poveste.