Maternitatea divină a Fecioarei Maria, o iubire care nu se termină, nu se cântărește, nu se refuză

Fecioara Maria rămâne, pentru milioane de creștini, mai mult decât o figură istorică sau reprezentarea dintr-o pictură venerată în biserici ori în casele bunicilor. Ea este prezența maternă la care ne întoarcem instinctiv, mai ales atunci când cuvintele ne lipsesc și durerea e prea mare pentru orice altă ureche omenească. Maternitatea divină primită de la Dumnezeu, prin zămislirea fără de prihană și prin nașterea lui Iisus Hristos, s-a extins, de-a lungul secolelor, asupra fiecărui suflet care a avut vreodată nevoie de o mamă, indiferent de vârstă, de păcate, de îndoieli sau de distanța față de biserică.

De la Fiul ei la toți fiii lumii. Cum s-a extins maternitatea

Maternitatea divină a Fecioarei Maria are un moment de cotitură precis, consemnat în Evanghelia după Ioan. E clipa de pe Golgota, când Iisus, aproape de moarte, i-a încredințat-o pe Maria ucenicului iubit. I-a spus atunci „Iată fiul tău”, iar ucenicului i-a spus despre ea „Iată mama ta”. Din acel moment, tradiția creștină a înțeles gestul nu ca pe o simplă grijă practică față de o mamă rămasă fără fiu, ci ca pe o extindere spirituală a maternității Mariei asupra întregii omeniri.

Practic, fiecare creștin, indiferent de epocă sau de loc, a fost inclus, simbolic, în acel moment de sub cruce. Nu suntem niciodată prea mulți pentru Maica Domnului și nici acolo, la picioarele crucii nu e prea mare aglomerație. Iubirea unei mame divine nu funcționează după logica resurselor limitate. Acea iubire se împarte întreagă, fiecăruia, fără măsură, fără să scadă, fără să obosească, fără să se termine vreodată, oricât de mulți ar veni să bată la acea ușă.

Este, poate, cea mai greu de înțeles trăsătură a Maicii Domnului pentru mintea noastră obișnuită cu limitele. O mamă pământească își împarte, fatalmente, timpul și energia între copiii ei. O mamă cerească, însă, dăruiește fiecăruia o iubire întreagă, nefragmentată. Nu pentru că ar avea resurse infinite în sensul material, ci pentru că iubirea divină nu funcționează după regulile economiei pământești.

Psihologul care nu cere programare și nu se uită la ceas

Există o comparație care, oricât de neobișnuită ar părea la prima vedere, surprinde exact esența disponibilității materne a Fecioarei Maria. Ea este, într-un fel, cel mai priceput psiholog pe care îl poate avea cineva. Asta pentru că nu cere programare, nu are liste de așteptare, nu percepe onorarii și nu se uită niciodată la ceas în timp ce ascultă.

Nu contează ora, nu contează ziua săptămânii, nu contează dacă vii la ea într-o biserică aglomerată sau într-un ungher tăcut al camerei tale. Poate fi la trei dimineața, cu ochii în tavan și cu inima grea. Fiecare astfel de moment de rugăciune tăcută devine, practic, propriul tău cabinet privat de mângâiere. Este unul în care singura „taxă” cerută este disponibilitatea ta de a face, la rândul tău, puțin bine cuiva.

Maica Domnului nu cere, în schimbul ascultării, decât ca ecoul acelei ascultări transformat în faptă. Poate fi un gest frumos, cald către cel de lângă tine, o vorbă de alinare pentru cineva care suferă, o rugăciune rostită împreună cu alții. Nu este un troc rigid, ci mai degrabă o consecință firească. O inimă care primește mângâiere învață, treptat, să ofere ea însăși mângâiere mai departe.

Lacrimile ei spală lacrimile noastre

Suferința Fecioarei la picioarele crucii rămâne punctul din care izvorăște capacitatea ei unică de a înțelege durerea omenească. A privit, neputincioasă, cum singurul ei Fiu era răstignit. O suporta nu pentru o vină proprie, ci pentru ispășirea păcatelor tuturor celor care aveau să vină după ea. Inclusiv ale noastre, ale celor de astăzi.

Tocmai din acea durere fără seamăn se naște, spune tradiția, capacitatea ei de a înțelege orice altă durere, oricât de mică ar părea ea comparată cu suferința de sub cruce. Lacrimile noastre, vărsate în fața icoanei sau, pur și simplu, în tăcerea rugăciunii personale, sunt, într-un fel tainic, spălate chiar de lacrimile pe care Ea le-a vărsat cu mult înaintea noastră.

Prin această durere proprie, tradiția creștină o vede pe Maica Domnului mijlocind neîncetat pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Ea cere coborârea Duhului Sfânt asupra sufletelor obosite. E Acela cel care sădește nădejde acolo unde era doar disperare, credință acolo unde era doar îndoială, iubire acolo unde rămăsese doar amărăciune.

Pentru un nepracticant poate părea absurd și imposibil. Asta până când, cuprins de disperare, de eșec, de insensibilitatea lumii, încearcă apropierea de sursa iubirii supreme.

O rețea a iubirii fără taxe și fără autorizații

Ne-am putea imagina toată această legătură dintre om și Fecioara Maria ca pe o rețea energetică a iubirii divine. Poate e o comparație neobișnuită pentru limbajul bisericesc tradițional. Însă ajută mintea contemporană să înțeleagă ceva din amploarea acestui fenomen spiritual. Conectarea la ea este simplă, nu necesită ritualuri complicate, nu necesită cunoștințe teologice avansate, ci doar deschiderea sufletului.

Fluxul acestei iubiri nu ține de cotele vreunui fluviu, nu seacă niciodată, nu se raționalizează în perioade de criză. Acesta nu depinde de nivelul credinței noastre, nici de vreo limitare din partea ei. Nimeni nu-ți cere plată pentru darurile primite pe această cale, așa cum nimeni nu-ți cere autorizație de construcție pentru cetatea pe care o zidești, cărămidă cu cărămidă, în sufletul tău. Cea pe care o faci cu fiecare rugăciune ascultată, cu fiecare lacrimă ștearsă, cu fiecare durere alinată.

Singurele legi ale acestei rețele rămân legile iubirii înseși. Prin ele, spune credința creștină, răul își pierde puterea, pentru că nu are cum să reziste acolo unde iubirea circulă liber, fără blocaje, fără condiționări, fără vreaun prag minim de „merit” cerut celui care se roagă.

Uneori, doar faptul că ești ascultat e deja răspunsul

Un aspect esențial, adesea trecut cu vederea de mintea grăbită a omului contemporan, ține de faptul că nu orice rugăciune primește un răspuns vizibil, imediat, spectaculos. Uneori, singurul răspuns este chiar faptul că cineva, undeva, îți ascultă cu adevărat durerea. O face fără să te judece, fără să te grăbească, fără să-ți ceară explicații suplimentare. Ascultă și preia greutatea, durerea, lacrima.

Tradiția creștină ne învață că rugămințile noastre, dacă sunt cu adevărat bune pentru sufletul nostru, ajung la tronul ceresc. Acolo, de unde ne-a venit, la origine, viața însăși, sufletul, acea scânteie divină pe care o purtăm în noi și pe care, prea des, o umbrim singuri cu greșeli și cu ispite venite din partea celui rău.

Nu întotdeauna ceea ce cerem este și ceea ce ne folosește cu adevărat. O mamă bună, fie ea pământească sau cerească, știe uneori mai bine decât copilul ei ce anume îi va aduce, pe termen lung, adevărata liniște. Tocmai de aceea, absența unui răspuns imediat nu înseamnă absența ascultării.

Bucuria care nu piere. Acatistul Bunei Vestiri

În tradiția răsăriteană, cea mai veche și mai cunoscută cântare închinată Maicii Domnului rămâne Acatistul Bunei Vestiri sau Acatistul Maicii Domnului. Este rostit pentru izbăvire din necazuri, pentru ocrotire și pentru ajutor grabnic în vremuri dificile. Structura sa, construită în jurul repetatului „Bucură-te!”, construiește un portret al Maicii prin prisma bucuriei pe care nașterea lui Hristos a adus-o lumii întregi.

Imnul o numește „chemarea lui Adam celui căzut” și „izbăvirea lacrimilor Evei”. Această formulare leagă direct maternitatea Mariei de vindecarea rănii originare a omenirii. O numește, totodată, „scaun Împăratului”, „steaua care arăți Soarele” și „pântecele dumnezeieștii întrupări”. Aceste imagini desenează poetic, taina prin care veșnicia a pătruns în timp, prin trupul unei singure femei.

Poate cel mai frumos vers al Acatistului rămâne cel care o numește pe Maria ca fiind „prin care se înnoiește făptura”. Formularea e simplă, în aparență, rezumă, în șapte cuvinte, întreaga nădejde creștină. Aceea că nimic din ce este stricat sau rănit în om nu rămâne definitiv pierdut. Există mereu o cale de întoarcere spre iubirea originară.

Portretul Mamei cerești prin Litania Lauretană

Un tablou extraordinar de bogat al identității materne a Fecioarei Maria ne este oferit de Litania Lauretană. E o rugăciune catolică veche, legată de sanctuarul italian de la Loreto. A fost aprobată oficial în 1587 de Papa Sixtus al V-lea. Tradiția leagă originea acestui loc de „Casa Sfântă” din Nazaret, locul unde Maria a primit vestea îngerească a nașterii lui Hristos. Legenda o descrie mutată miraculos, în secolul al XIII-lea, mai întâi în Dalmația, apoi la Loreto, în Italia, pentru a fi ferită de cuceririle otomane.

Litania este un mozaic de mici portrete, un lung șir de invocații, care la final, realizează marele portret, chipul acestei mame universale. „Maica milostivirii”, „Maica speranței”, „Maica vrednică de iubire”, „Mângâietoarea mâhniților”, „Tămăduitoarea bolnavilor”, „Scăparea păcătoșilor”, „Ajutorul creștinilor”. Fiecare titlu aduce în atenție o altă fațetă a aceleiași disponibilități materne. Nu este o listă rece de calificative, ci o hartă emoțională a nevoilor omenești cărora Maria le răspunde neîncetat.

Rugăciunea o numește, de asemenea, „Poarta cerului”, „Steaua dimineții”, „Regina păcii”.Aceste imagini sugerează, fiecare, ideea unei călăuze sigure în întuneric, a unui reper stabil în mijlocul furtunilor vieții, indiferent cât de departe s-ar simți cineva, la un moment dat, de propria credință.

Paraclisul Maicii Domnului, chemarea în ajutor, rostită de secole

Alături de aceste două mari rugăciuni, tradiția răsăriteană a păstrat, din secolul al XIII-lea, o slujbă mai simplă, dar la fel de încărcată de sens. E Paraclisul Maicii Domnului, a cărui evlavie este atribuită împăratului bizantin Teodor al II-lea Lascaris. Cuvântul paraclis vine din grecescul paraklisis și înseamnă, literal, chemare în ajutor sau mângâiere.

Slujba, cu structura ei precisă de rugăciuni începătoare, psalmi, canonul propriu-zis, citirea Evangheliei și cântările finale de laudă, este rostită zilnic, în bisericile răsăritene, în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, între 1 și 14 august. Rămâne, însă, o rugăciune deschisă oricui, oricând în restul anului, în vremuri de boală, de ispită sau de strâmtorare sufletească. Rugăciunea poate fi rostită la fel de bine acasă, de oricine, fără nevoia unei ceremonii oficiate.

Aceste devoțiuni sunt predilecte în preajma sărbătorilor mariane, dar ele pot fi un instrument la îndemână oricând. Disponibilitatea permanentă spre a ne asculta, arată, poate cel mai limpede dintre toate, esența maternității divine a Fecioarei. Găsim o ușă mereu deschisă, o ureche mereu atentă, o inimă care nu ține cont de calendar atunci când vine vorba despre alinarea copiilor ei.

Darurile care nu întârzie niciodată, și ajung la adresa corectă

Există o liniște aparte în sufletul creștinilor. E încrederea că darurile divine, la fel ca cele ale unui părinte bun de pe pământ, nu au nevoie de niciun sistem de navigație pentru a ajunge la destinație. Nu greșesc adresa, nu întârzie din motive tehnice, nu se rătăcesc pe drum. Singura variabilă reală rămâne, de fiecare dată, nerăbdarea celui care așteaptă.

O mamă bună devine cu atât mai generoasă cu copiii ei, cu cât aceștia își exersează, la rândul lor, bunătatea față de ceilalți. Nu pentru că iubirea ei ar fi condiționată, ci pentru că inima deschisă spre a dărui devine, automat, o inimă mai capabilă să recompenseze și să primească la rândul ei. Bunătatea, la fel ca pofta de mâncare, vine exersând. Cu cât o practici mai des, cu atât ea încape mai firesc în tine, iar tu într-o senzație de bunătate continuă. Nu e o campanie proastă de marketing pentru un film și mai prost. Se învață, se exersează, se practică. Apoi înțelesul se dezvăluie treptat.

Modelul acestei generozități rămâne, pentru creștinătate, chiar Fecioara Maria. Mama aceasta nu obosește niciodată să dăruiască, indiferent câți copii îi bat la ușă, indiferent la ce oră din zi sau din noapte, indiferent cât timp a trecut de la ultima vizită. Pentru ea, se pare, nu există niciodată prea mulți fii și fiice. Iisus oricum a demonstrat cum poate hrăni 5000 de bărbați, plus femei și copii cu doar cinci pâini și trei pești. Există doar suflete care așteaptă, uneori mai răbdătoare, alteori mai neliniștite, să simtă din nou acea îmbrățișare de care au avut mereu nevoie, chiar și atunci când n-au știut cum s-o ceară.